Angajatorii versus paradoxul din pădure și logoreea în vorbe

Să-mi clătesc ochii și pe altceva, îmi zic. Renunț la genul de materiale pe care le urmăresc conform fișei postului sau, mă rog, a unei părți din ea. Și citesc: Universităţile nu formează angajaţii de care avem nevoie. Am ajuns să testăm candidaţii la limba română. Îmi zic repede în barbă: lasă că știu eu cum stă treaba și cu angajatorii ăștia. Pentru că au un ban mai mult ca ceilalți, se comportă ca niște dumnezei față de damnații datorită necredinței. Dar am uitat la fel de repede materialul.

După 14 ore de lucru, nu mi-am mai scos cartea, așa cum fac de obicei când călătoresc cu metroul. Ochii mă dureau deja de la atâta stat cu fața lipită de monitor. M-am gândit să-i mai păsuiesc. În fața aceleiași uși, doi tineri. Discuțiile lor, pe un ton cam ridicat, mă lămuresc cum că sunt

El: sunt jurnalist. Eu: sunt nimeni

„Mănânc tentacule de caracatiță la etajul 18. Sunt înconjurat de mafioți, înalți funcționari corupți și băiețași de bani gata cu târfele lor”, ne informează el.

„Întrebarea e cum de ați ajuns acolo…, locul fiind spațiul de întâlnire al faunei de care amintiți…”, întreb eu.

„Sunt jurnalist”, răspunde el.

La care eu vin cu replica: „Mda, popularitatea lor se datorează și jurnaliștilor, în rest ar fi uitați de muuuult… Sunt convins că există subiecte mult mai importante pe care ați putea să le abordați decât «etajul 18» al faunei vedetelor de pe la noi, sine ira et studio, ca o persoană ce vă știu vă spun…

Inteligență sau bani? Alegere sau… selecție naturală

I-am reproșat că prea mult a durat până și-a făcut timp să ne vedem și noi, ca în vremurile bune, așa cum spune el. Era trist și m-am gândit că e doar impresia mea că pare chiar descurajat. Dar chiar așa era. Încă de când l-am cunoscut lucra într-o mare redacție, unde se învârteau bani la care eu nici nu îndrăzneam să visez. Oricum, el îi merita căci îl știu de un om de o inteligență rar întâlnită. Era tipul de om jovial pe care oricine și-l dorește pentru a-și reporni motoarele când acestea dau semne de oboseală. Aveam în fața mea un om obosit, fără sclipirea pe care o simțeai odinioară în vorba și privirea lui. Stătea cu capul în mâini, aplecat peste berea brună (pasiune comună, descoperită în anii fragezi ai primei tinereți) și nu spunea prea multe, iar ceea ce spunea era fără cap și coadă. Mai mult vorbea singur. Eram ca un obiect de decor, dar m-am trezit a fi paratrăsnet. Și a lovit…

Ce voi face cu banii!?

Oprescu îmi scade factura la căldură, Prigoană îmi face curățenie gratis, mă lasă fără câinii care mă ajută să alerg mai repede, mă plimbă gratuit cu „rata”.

Liviu Negoiță îmi face spital la scară, îmi pune „anvelopă„ pe bloc și nu va trebui să îmi cumpăr eu termopane, Robert Negoiță îmi va da și mie o parcare deși nu am mașină, dar aș putea să-l folosesc ca loc de grătar.

USL îmi dă hârtie cu care să acopăr tot ce e prin casă, dacă cumva

Cu toate că mi-au spus…

…cei mai apropiați oameni, unii dintre cei mai dragi (care au avut curajul să îmi spună în față, poate că pentru că mă iubeau prea mult), mulți dintre cei care i-am considerat ca fiindu-mi mentori și mulți alții că voi păți cum mulți alții au pățit, cu toate acestea eu încă am de ce să-ți spun…

Nebunul de la curte care nu mai spune marile adevăruri…, pentru că așa i-a spus regizorul

Pentru că nebunul sau bufonul de la curtea vreunui principe nu era prea luat în serios, de cele mai multe ori, era persoana care spunea cele mai mari adevăruri. Căci dacă ar fi fost luat în serios, i-ar cam fi stat capul acolo unde îi erau picioarele. Dar nu despre asta este vorba.

De mai bine de 2 săpătămâni, de când leul a luat-o rău de tot în jos pe tobogan, apare cam de câteva ori la televizor pe zi și este citat de ziare cu tot felul de mesaje liniștitoare. Pentru cine? Probabil pentru autiști și pentru idioți.

Să nu știe ce se întâmplă? Greu de zis. Până la urmă, chiar este un economist cu ștaif. Atunci? Singura explicație este aceea că BNR îl pune în față

Restul nu contează

Sentimentul de plafonare și lipsa de motivație la locul de muncă a făcut-o să se gândească la o schimbare. Însă nu făcuse încă niciun pas serios în acest sens. La o ieșire în oraș cu mai multe prietene, una dintre ele, care lucra la o firmă destul de importantă, a anunțat-o că se fac angajări, pentru că firma este în proces de extindere a activității și că nu ar strica să-și trimită și ea CV-ul.

-        Acesta e momentul pentru o încercare, și-a zis. Și-a adaptat CV-ul pentru cerințele posibilului loc de muncă. Și a început să aștepte un posibil răspuns. Au trecut aproape două luni. Nimic. Oricum nu era stresată, căci lucra. Era doar dorința de a schimba ceva.

La o nouă întâlnire cu prietenele, a fost întrebată dacă deja are vreun semnal. Aflând că nu, prietena care lucra la firma unde își trimisese CV-ul i-a spus că se va interesa de motivul