Concurenţi necunoscuţi: doisprezece pe un loc!

Doar două zile mai sunt până la momentul în care cetăţenii români se vor prezenta la vot. 12 candidaţi, dintre care, pe unii, marea majoritate a alegătorilor nici după nume nu-i cunosc. Ce pretenţie să mai avem să-i mai cunoască după program şi ideologie.

Nu e de mirare, atâta timp cât dezbateri nu prea au mai fost, iar cele care au fost au avut o porezentare cât se poate de denaturată. Aşa cum se face pe la noi. Ne împiedicăm de lucruri vrednice de reviste gen Cancan, Atac la persoană, Click sau Libertatea. Cam aceasta este situaţia când publicaţii care se pretind serioase şi intelectuali versaţi abordează punctele dezbaterilor care sunt, în mod normal, preocupări ale ziariştilor din redacţiile revistelor de scandal.

Aşa s-a întâmplat şi în cazul singurei dezbateri mai serioase – aceea de la Cluj –, din cuprinsul căreia au fost reţinute aspectele cele mai puţin importante: cearta pe femei şi despre femei a celor doi candidaţi prezeneţi. Oricum, era un punct secundar, dar media româneşti şi comentatorii, chiar dintre cei mai respectabili, s-au blocat aici. Au uitat cu toţii că altele sunt importante pentru România şi locuitorii ei. Şi aşa au ajuns românii să fie informaţi despre câte femei are în casă Băsescu şi cât de aproape i-a fost Anotescu femeii sale. Teme de campanie şi politică de criză, nineacă!

Şi astfel de ce să ne mai mire că oamenii nu cunosc mai nimic din ceea ce prezintă cei 12 candidaţi, ba mai mult, nici chiar numele unora dintre ei. A spune că sunt prea puţin importanţi, după procentul pe care îl primesc prin sondaje, înseamnă acelaşi blocaj de alegere al românului: incapacitatea de analiză profundă şi de orientare spre o alternativă sau de cântărire realistă a ei.

Şi aşa, fără a cunoaşte măcar numele celor 12 candidaţi, ce să mai spunem de platforma lor politică şi electorală, vom merge din nou la vot şi vom alege în aceeaşi inconştienţă, după ureche. Şi nu e vorba doar de populaţia cu drept de vot cu o pregătire sub medie, ci chiar şi de intelectualii care au uitat să aleagă subiectele importante din confruntarea de la Cluj şi s-au blocat la cele de ţaţă şi caţă. Şi, repet, nu e vorba de intelectualii de carton, ci chiar de cei care ar fi putut oferi ceva mai multe analize ale confruntării şi ale perspectivelor celor care candidează. Cât priveşte mass-media… Se ştie prea bine cât şi ce poate… aşa că… încă o votare fără prea multă conştiinţă a ceea ce votăm şi pe cine votăm.

Drept consecinţă, votul nostru, al celor care mai votează, ajunge să fie mai mult sentimental sau de inerţie, în rest… cale lungă până la o conştiinţă matură politică a celor de la care se aşteaptă mai mult, darămite a populaţiei în general.

 

Prezidenţiabilii faţa în faţă – circul cu purici în faţa unui public plictisit

TVR 1, Antena 3 şi Realitatea TV au anunţat cu mult tam-tam dezbaterea faţă în faţă a celor care s-au înscris în cursa pentru preşedinţie.

Pe fondul unei situaţii din ce în ce mai dificile cu care se confruntă societatea şi a unor programe ale candidaţilor lipsite de orice perspectivă, întrucât nici măcar nu se străduiesc prea mult pentru a prezenta afevărate ţinte şi de interes pentru elector, dezbaterea aceasta, doar cu trei zile înainte de alegeri, pare să fie un circ cu purici care încearcă să sară cât mai sus, având greutăţi atârnate de de picioare, purici pe care prea mulţi din public nici nu îi zăresc sau nu le acordă nicio atenţie. Şi toţi sar fără un scop util, ci doar pentru a ajunge ceva mai sus de capetele celorlalţi. Dar publicul e mai mult decât plictisit, întrucât greutăţile atârnate de fiecare nu captează niciun interes.

Candidaţii sunt traşi în jos – nu în lupta lor, ci în ochii şi aşteptările electoratului – de lipsa oricărei argumentări şi perspective care să se vadă în ofertele lor.

Aşa că circul cu purici îşi continuă numărul, iar publicul se răreşte cu fiecare clipă ce trece.

Dar tocmai aici se ascunde tot pericolul: în loc să alunge circul cu purici, prin angajare şi interesare serioasă, acesta este lăsat să-şi continue numărul şi să ducă mai departe convingerea că oricum nu se poate face nimic.

 

Panică de ţaţe fără ocupaţie în România şi atitudine responsabilă în Occident

Mass-media şi alţi responsabili cu informarea publicului din România au creat şi continuă să creeze o stare de alertă sau chiar de panică când este vorba de aşa-zisa gripă porcină. Fiecare nou caz înregistrat este anunţat cu surle şi trâmbiţe şi comentarii nesfârşite făcute de oameni buni la toate, care prezenţi la o emisiune de „datul cu părerea despre orice“ sunt cei mai în măsură să reclame starea gravă în care se află naţiune şi din cauza gripei porcine. Şi totul arată parcă nimic nu ar fi normal, fără a se mai judeca şi acţiona lucid.

În timp ce România încă se agită ca ţaţele de pe uliţă la o noutate ce înlocuieşte deja răsuflatele subiecte circulate în acelaşi fel al „se zice, se spune, se ştie, se aude, toţi spun…“, ţările mai chibzuite gândesc situaţia la rece şi folosesc instrumenetele adecvate.

Ieri, am primit un mesaj în care o rezidentă din Londra, de naţionalitate română, mi-a relatat experienţa ei de „gripată porcin“ la Londra, aşa cum i-a plăcut să se autocaracterizeze. Mesajul este următorul:

„La Londra, cel puţin, căci nu cunosc situaţia din întregul regat, nu a existat nicio panică. Ceva de genul acesta s-a întâmplat şi în 1976. Dar nu a fost nimic deosebit decât o gripă mai virulentă cu o manifestaţie ceva mai deosebită. Şi atunci, ca şi acum, au fost afectaţi cei expuşi gripei obişnuite. Era şi un context climatic ca acum. Cei sensibil au suferit şi efecte mai grave, dar au fost cu mult mai puţine cazurile grave decât la gripa obişnuită. De fapt, ulterior s-a constatat că e vorba de o gripă care acţionează ceva mai brutal, dar are consecinţe grave numai în cazul netratării la timp şi doar la persoanele care fac parte din categoria de risc: bolnavi cu diferite afecţiuni.

Săptămâna trecută am trecut şi eu prin gripa porcină. Lucrez în învăţământ. Am avut febră mare, tuse puternică, ceva probleme digestive însoţite de diaree. M-am prezentat la un punct sanitar şi mi s-a dat un tratament cu 5 zile de repaos şi am fost sfătuită, în caz că nu cedează, să mai trec pe la ei. Tratamentul prescris a fost cel pentru orice gripă, doar că mi s-a cerut să-l respect cu sfinţenie. Şi m-am făcut bine, fără să mai fie nevoie de revenire.

De fapt, autorităţile londoneze nu recurg la închiderea de instituţii. Ştirea că în România se închid instituţiile a creat o atitudine de mirare în Regat. Toţi merg la şcoală şi la muncă. Dacă cineva se gripează (expresia autoarei), i se recomandă o săptămână de repaos şi tratament specific gripei, acasă nu la spital, desigur, recomandat de medic. Şi nimic mai mult. Doar cei care sunt expuşi complicaţiilor din cauza diferitelor alte boli sau stării lor generale sunt ţinuţi sub observaţie. În rest, nu este nicio panică. Nici măcar nu este un subiect de presă. Cel mult subiect de informare pentru prevenirea îmbolnăvirilor în colectivităţi, aşa cum se procedează în cazul oricărei boli de sezon.

Aşa că nu s-a închis şcoala unde lucrez, nu au fost trimişi copii acasă, ci doar noi, adică eu, o colegă de a mea şi alţi 5 copii, cu mult mai puţini decât anul trecut când peste 40 de copii din întreaga şcoală au primit mini vacanţe pentru a se reface de gripă.

Când urmăream un canal de ştiri din România, am crezut că vă confruntaţi cu cine ştie ce epidemie. Dar când am văzut că se vorbeşte de gripa porcină, am crezut că e o glumă, atât eu cât şi cei cu care eram, cărora le-am tradus dezbaterile ca de ţaţe (cuvântul, şi mai sus, l-a preluat de aici) ale celor din studio.“

Şi uite aşa, România iar se trezeşte ridicolă într-o dezbatere fără subiect şi ca la poarca uliţei.

 

Teorie conspiraţionistă, manipulare, doar interes economic sau mare minciună?

Alarme, ştiri apocaliptice cu imagini ce se repetă la infinit, reporteri crispaţi, oameni de ştiinţă sfătoşi ca nişte tătici, mari firme farmaceutice gata cu soluţia… guverne pregătite să arunce cu bani către aceşti salvatori sau spre afaceri paralele…

Şi apoi teorii, idei, presupuneri: conspiraţie, manipulare, interes economic sau minciună în toate?

Pentru asta merită urmărit următorul material:

Şi ceva mai multă reflecţie în legătură cu tot ce ne spun ştiriştii de pretutindeni…

 

Un monument ştirb al revoluţiei şi o ţeapă pentru revoluţionari, după 20 de ani

În ziua de 22 decembrie, în cursul amiezii, bunicul meu a dat năvală în casă şi mi-a strigat cu lacrimi în ochi: „Dă drumul la televizor! A căzut Ceauşescu!“. Am dat drumul la televizor şi am văzut, într-adevăr, cum se agitau câteva persoane în faţa camerei de luat vederi şi vorbeau, vizibil fiind că sunt într-o stare de surescitare maximă. Un alt lucru care mi-a sărit în ochi a fost faptul că nu mai scria pe logo simplu TVR, ci Televiziunea Română Liberă.

Privind la televizor, bunicul care plângea de fericire îmi spunea, fără să se sinchisească că se repetă: „Să nu uiţi niciodată ziua aceasta! Se va schimba totul. Vom trăi mai bine. Măcar voi, dacă eu nu voi mai prinde mai mult!“.

Mi-a rămas ca un vis acea zi în memorie împreună cu mulţumile de oameni ieşite în stradă, dar şi cei care în zilele următoare au căzut răpuşi de gloanţele nici azi ştiute de cine trase. Şi, nu ştiu dacă nu greşesc, dar poate că e mai bine că bunicul nu a prins mai multe.

Am trecut, azi, 11 noiembrie, cu doar 11 zile înainte de a sărbătorii aniversarul de 20 de ani de la acea zi care ne-a dat atâta speranţă şi am văzut un monument ştirb al revoluţionarilor, dar o mândră ţeapă care tronează în mijlocul pieţei unde oamenii, atunci, au strigat şi s-au rugat plini de speranţă, iar unii chiar au murit cu aceeaşi speranţă, fiind siguri că nu o fac degeaba.

Şi, fără a fi prea grăbit, mi-am permis să rămân să reflectez puţin. Cei 20 de ani cam aşa par: o revoluţie devenită ştirbă între timp şi o mare ţeapă pentru cei care au îndrăznit să spere şi să se sacrifice pentru ea. Dar oare această stare e ireversibilă? Şi ca un simbol tronează neruşinat imensa ţeapă din marmură şlefuită, iar monumentul celor sacrificaţi e ştirb şi, dacă nu eşti în temă, nici nu poţi înţelege despre ce e vorba, doar poate citind acele nume de care puţini îşi mai amintesc.

O ţeapă monument şi o ţeapă istorică, cam asta este deocamdată ce se întâmplă. Oricum, amândouă trebuiesc înlăturate: prima pentru a nu batjocorî austerul monument pe care sunt înscrise numele celor morţi pentru speranţă şi a doua pentru a nu batjocorî poporul atât de înşelat în încrederea sa că cei care îi preiau destinele îl vor orienta spre cele sperate.

Continuare la articolul Lipsa informaţiei atunci, manipulare după 20 de ani

 

Lipsa informaţiei atunci, manipulare după 20 de ani

Pentru cei ce îşi mai amintesc, era un decembrie destul de rece, dar fără zăpadă. Nu era nimic nou ca să fie foarte mulţi milieţieni pe stradă, dar municipiul înecat în ceaţă parcă era asaltat, în ace decembrie, de o armtă de indivizi în uniforme albastre. Era o zi de sâmbătă (căci atunci se mergea la şcoală şi sâmbăta) şi doream să ajung într-o localitate apropiată, unde locuiau atunci părinţii.

M-am îndreptat spre autogara oraşului, unde m-am întâlnit cu un prieten de la liceu, cu doi ani mai mare ca mine, care m-a tras spre el şi mi-a şoptit, nu înainte de a se asigura dacă cineva ne priveşte cu atenţie: „Am auzit că Ceauşescu va cădea, cică la Timişoara sunt oamenii pe străzi şi strigă tot felul de lucruri împotriva lui“. Şi cu asta s-a încheiat informaţia.

Dar mi-a rămas în minte noutatea şi primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să chinui vechiul aparat Dunărea, dar destul de bun în receptarea unor posturi occidentale. Şi am găsit şi Europa Liberă. Şi, într-adevăr, printre alte ştiri legate de evoluţia din ţările din Europa de Est se vorbea şi de evenimentele de la Timişoara, despre care, noi, cei din ţară nu ştiam, iar cei din afară ştiau. Marea majoritate a românilor de abia cu o zi două înainte de evenimentele de la Bucureşti vor afla câte ceva. Şi, oricum, şi ceilalţi, puţini, cu dificultate au putut afla ce se întâmpla în graniţele aceleiaşi ţări. Nu prea departe.

Acum, la 20 de ani după, situaţia este pe dos. Atunci ar fi trebuit să aflăm atâtea şi nu aveam de unde, acum ni se oferă atâtea, dar fără pic de valoare, chiar o informaţie mai manipulată decât atunci.

Cam acesta este tabloul informaţional după 20 de ani. Cam asta ne oferă media de acum şi cei care o finanţează. Iar oamenii cam asta citesc, ascultă şi văd. Prea puţin sunt cei care citesc, ascultă şi văd ceea ce au nevoie să ştie. Şi de atunci, în 20 de ani, media s-au tot triat. Au dispărut mult prea multe voci care ofereau ceva şi au apărut mult prea multe care nu oferă nimic decât manipulare.

Puţinele publicaţii care se străduiau să rămână obiective şi atente la păstrarea şi apărarea dreptului la o informaţie corectă şi a unei deontologii informaţionale, nefiind căutate sau promovate, dispar rând pe rând. Mulţi din breaslă s-au convertit peste noapte şi au trecut în tabăra adversă, dând şi o lovitură de imagine – parcă numai de asta ar fi fost nevoie –, devenind acum voci ale imposturii şi manipulării.

Şi atunci, a fost degeaba, acum 20 de ani?

Continuare de la articolul Degeaba… după 20 de ani?

 

Degeaba… după 20 de ani?

E prea mult zgomot în spaţiul public românesc pentru ca să mai fie loc şi de amintiri, eventual doar cei care încă mai resimt un gol în familie, printre prieteni sau cunoscuţi mai au spaţiu pentru aşa ceva: amintire sau durere sau dezamăgire. În rest, mult scandal pentru nimic sau pentru tot, dar nimic care să aibă de a face cu acel ceva ce a început acum 20 de ani.

Privind în urmă, realizez că aceşti ani au trecut ca o umbră care doar răcoreşte un pic şi apoi lasă doar amintirea ei în aşteptarea unei umbre mai consistente acolo unde soarele dogoreşte, într-un spaţiu deschis şi unde nu prea ai de ce să te aperi. Un astfel de spaţiu pare să fie viaţa puplică românească de până acum, unde nu prea găseşti „umbră“ pentru linişte sau aducere aminte, măcar formal, dacă nu în semn de apreciere.

Ocupat cu asemenea gânduri, am zărit pe un spaţiu publicitar urban un afiş cu Tudor Gheorghe pe care scria „Degeaba…?“. Nu ştiu la ce se referea cuvântul de pe afiş, dar mi-a încolţit în minte aceeaşi întrebare retorică: Degeaba?. Şi mi-au venit în minte zilele acelui sfârşit de an în care am început să mă bucur cu entuziasmul unui adolescent de ceea ce încă nu ştiam ce este, doar că intuiam că trebuie sa fie un început pentru o viaţă mai motivantă şi nu doar „coordonată“ ca până atunci.

Dar, acum, după 20 de ani, mă tulbură întebarea: Degeaba?. Şi asta privind în jur la semeni, la viaţă, societate, spaţiu public, România în general. Dar oare ce întrebare li se naşte în inimă şi minte acelora care au un gol provocat de cineva care, tot în acele zile, a plecat pentru ca noi să visăm atunci mai entuziast sau mai puţin entuziast.

Şi m-am gândit că nu mi-ar strica să fac memorialul propriei exeprienţe şi percepţii a ceea ce a fost şi a ceea ce a început să fie de atunci şi până azi. Acum, după 20 de ani. Căci România e prea preocupată de multe altele, importante sau nu, pentru a-şi mai aminti visele, speranţele şi regăsirea perspectivei. Ca şi cum ar fi fost doar simple impulsuri şi împliniri ale unor vechi aşteptări şi rugi şi început a unui ceva nou atât de dorit.

Şi acum, după 20 de ani…

 

Politicienii caută noi vaduri electorale: în vizor Bisericile

Au trecut zile bune de când a început această campanie, care începe să semene din ce în ce mai mult cu o bălăncăreală fără pic de scrupule între competitori. Competitorii au scos la bătaie întregul arsenal cu greutate doar într-o ţară ca România, căci nimic consistent nu prea mai e în programele lor, decât un singur ţel: puterea pentru ei şi pentru cei care le stau în spate.

Şi pentru că sunt destul de aglomeraţi în procentajele pe care le prevăd sondajele comandate sau nu, aspiranţii la preşedinţie apelează la soluţii de extremă.

O ultimă soluţie este aceea a „recunoaşterii“ că nu doar în tabăra „celui mai rău“ dintre competitori se fac greşeli, ci şi în taberele celorlalţi. (vezi aici). Dar cum asta nu se ştie dacă va aduce prea multe schimbări în preferinţe, au apărut soluţii care mai de care mai vrednice de luat în seamnă.

Dureros este că, dacă cei vizaţi de prezidenţiabili vor muşca (şi se pare că unii deja au muşcat), lucrurile pot deveni din ce în ce mai rele pentru bietul cetăţean.

Soluţia de care vorbesc şi pe care au aflat-o utilă competitorii este aceea a adresării directe către Biserică, fie ea Ortodoxă sau alte culte.

Dacă ceilalţi candidaţi au făcut această orientare contextual, doi dintre ei au făcut declaraţii publice explicite, care, mai mult ca sigur,  nu vor avea efect pentru Bisericile la care se referă, cu siguranţă nu benefice.

Astăzi, 4 noiembrie, Crin Antonescu, într-un interviu de pe evz.ro declara că dacă el ajunge preşedinte se va alia în mod special cu Patriarhul pentru a reforma moral societatea.

Sorin Oprescu a venit cu rezolvarea unei vechi probleme cu care se confruntă cea de-a doua Biserică ca importanţă din România – Biserica Catolică – şi anume, sistarea lucrărilor de la Cathedral Plazza (aici).

Desigur, Bisericile se confruntă cu varii probleme, dar trebuie să aibă în vedere riscul de a fi atrase în această „cursă“ destul de murdară a prezidenţialelor prin faptul că dând crezare celor promise să orienteze, chiar şi involuntar, enoriaşii spre unul sau altul dintre copmpetitori, depăşindu-şi acea neutralitate pe care trebuie să o aibă prin definiţie: nu trebuie să fie partinice, ci să formeze enoriaşii spre o suficientă maturiate pentru ca aceştia să aleagă pe cel care corespunde cel mai mult valorilor profesate de Biserică.

Bisericile în cauză ar trebui să nu uite prea repede experienţa numai din perioada comunistă – când erau forţate să colaboreze, iar refuzul a costat de fiecare prea mult şi colaborarea fiind practic o lepădare a rolului lor –, dar şi pe cea din perioada mai recentă, când prin susţinerea unei orientări sau a alteia în mod explicit a adus – odată cu falimentul celor susţinuţi – o mare pierdere de credibilitate pentru ele. Şi pentru ca să nu pară că ne oprim doar la exemplele de pe la noi, este grăitore experienţa Bisericii din Polonia, aceasta pentru că ne e cea mai cunoscută, motiv pentru care nu e cazul să trecem şi la alte exemple.

Indiferent la ce se referă promisiunile lor către aceste comunităţi, este prea puţin credibil că ele vor fi ţinute. Dar dacă asta aduce voturi… Însă greu de spus ce va aduce bun acestor comunităţi sau dacă măcar va exista şi cea mai mică coerenţă între ceea ce se spune şi se face acum cu ceea ce se va face şi declara după alegeri.

Dar îmtrebarea care ar trebui să se nască în mintea fiecăruia este aceea că de ce acum şi nu până acum?

Căci cel puţin unul dintre promitenţi a avut aceleaşi competenţe şi până la începerea campaniei, dar nu prea a avut timp de astfel de „angajamente“ sau poate că le avea în agendă şi acum le-a venit rândul? Ar fi bine să fie aşa, dar să fie ecuaţia atât de simplă? Vom vedea, dar depinde cu ieşim din asta.

 

 

Iresponsabilitatea şi bătaia de joc din învăţământ

Joi, 22 octombrie, am stat la un ceai, seara târziu, cu o doamnă, director al unei instituţii de învăţământ preşcolar din Bucureşti. Printre multe altele, am povestit şi câte ceva de pe la locurile noastre de muncă. Dar remarcabilă este experienţa pe care doamna director a avut-o la Inspectorat, cu respectabilele persoane ce îşi spun inspectori, experienţă care arată câtă bătaie de joc, iresponsabilitate şi neseriozitate poate încape în acest sistem pe care îl numim învăţământ.

– La începutul anului, am primit din partea inspectorului din zona noastră – mi-a povestit ea – un dosar cu tot ceea ce trebuie să avem: planificări, planuri anuale, caiete metodice, desfăşurătoare, tematici, orare, metodologii etc. Am completat dosarul şi ne-am apucat de muncă.

După cam 3 săptămâni, a venit, din nou, inspectorul cu pricina şi ne-a adus alt dosar care conţinea alte modele din documentele de care îţi spunea. Ok, asta e, mi-am zis. O luăm de la capăt, deşi va fi greu copiilor să îi tot învârtim. Facem din nou dosarul şi toate alea şi continuăm munca după noile indicaţii, deşi multe sunt stupide.

Ieri, (21 octombrie) am primit un telefon de la acelaşi inspector care mă chema la Inspectorat. M-am dus şi supriză: mi-a dat alt dosar. Mai rău că dădea peste cap tot ce făcusem până acum. Pe acolo erau şi alte persoane ca mine, care îi înjurau pe incapabilii de la inspectorate. Enervată, am întrebat:

– Dar ce tot schimbaţi? În loc să-i formăm pe copii, îi tâmpim.

Şi mi-a răspuns, fără ca măcar să-i pese:

– Asta e. Faceţi şi voi dosarul ăsta şi cu copiii faceţi ce credeţi voi!

Eu am continuat enervată:

– Dar data trecută spuneaţi că trebuie aplicat întocmai, acum spuneţi altceva? Şi apoi sunt lucruri care nu au nicio legătură cu ce înseamnă o metodă bună de predare sau de formare.

– Ştiu asta – mi-a replicat. Ce crezi că eu nu ştiu? Dar trebuie să le facem, şi le facem. Aşa trebuie. Aşa că completaţi dosarul şi faceţi, în rest, ce ştiţi mai bine. Nu e treaba noastră.

– Şi atunci de ce ni se cere să facem atâtea documente, încât ajungem să completăm hârtii, în loc să ne ocupăm de copii…

– Asta e… – şi a plecat ridicând din umeri…, dar sunt sigură că va veni să verifice tâmpenia aia de dosar.

Şi discuţia a continuat cu experienţa pe care doamna o are de ceva vreme cu „inspectorii“. Cea mai mare parte dintre materialele pe care le impun sunt de o stupizenie de nedescris şi denotă că cei care le scriu sau le recomandă nu au nimic în comun cu ceea ce înseamnă educaţie. Mai mult, multe arată că autorii sunt lipsiţi de tot ceea ce înseamnă cunoştinţe didactice sau metodologice. Şi, a continuat ea:

– Cum mai poţi să te aştepţi să avem un învăţământ performant? Crezi că la alte nivele de şcoală e mai bine? Cred că e mai rău. Am avut multe discuţii cu oameni care lucrează la alte nivele şi îmi povestesc aceleaşi idioţenii.

 

Postacii de serviciu şi media on line

Doar de câteva luni, “veghez” şi, conform politicii redacţiei la care lucrez, “aprob postările” celor care comentează articolele on line de pe site. De fapt, aceeaşi politică nu permite nicio, tehnic fiind setat astfel, modificare a comentariilor, ci doar aprobarea sau eliminarea lor. Şi, desigur, pentru asta, trebuie să citesc, şi citesc, comentariile.

Trebuie să recunosc că mă îmbogăţeşte mult această muncă, atunci când găsesc postări la subiect şi argumentate, dar acestea încep să reprezinte din ce în ce un procent mai mic în mulţimea de postări de pe site-ul pe care îl “supraveghez”. Şi asta pentru că site-ul a fost descoperit de „postacii de serviciu“, plătiţi sau pur şi simplu postaci. Ceva timp în urmă, observam acest fenomen la multe din site-urile  ziarelor, televiziunilor şi de orice alt gen, unde există posibilitatea de comentarii. Dar acum, oamenii au venit şi pe la „noi“.

Fără să trebuiască să fiu modest, pot să spun că începutul vieţii mele de major s-a suprapus începutului şi dezvoltării Internetului şi apoi a forumurilor, a exploziei numărului de site-uri şi a creşterii hobby-ului multora dintre connaţionali în a „posta“.

Este o diferenţă între a posta şi a participa la un forum sau la un parcurs de comentarii pe marginea unui material sau subiect.

În timpul acestui proces de dezvoltare on line a „dialogului“, am observat şi trecerea din viaţa reală a limbajului şi comportamentului specific. Şi aşa, spaţiul, iniţial impersonal, s-a personalizat pe calapodul celor care îl populează. A devenit un fel de aflare în treabă, dar nu oricum, ci exact cu aceleaşi metehne ca şi în viaţa de zi cu zi.

Mulţi consideră cenzură moderarea limbajului şi a atitudinii, dar tocmai această „moderare“ prea moderată a permis şi permite încă perpetuarea unei imagini mult prea colorate în spaţiul web.

Între timp, au apărut şi „postacii“ plătiţi. A devenit o meserie. Oamenii scriu în apărarea unui interes sau în interes şi încearcă să manipuleze. Şi astfel, spaţiul virtual este inundat de cele mai pitoreşti pseudonime cu care un individ poate să se identifice, pentru că, crede el, astfel nu este sesizat că mesajele aparţin aceluiaşi autor sau măcar aceluiaşi grup de interes.

E o manipulare sau pur şi simplu campanie. Dar asta nu ar fi nimic, dacă ar încerca să rămână pe subiectul celorlalţi participanţi şi să simuleze măcar o discuţie. Pur şi simplu postează la plesneală. Oricum, asta arată şi nivelul celor care fac asemenea servicii (nu trebuie uitaţi şi cei care nu fac niciun serviciu, ci pur şi simplu e modul lor de a se „distra“, făcând mizerie şi în acest spaţiu virtual, căci nu le mai ajunge cel real-obiectiv).

În ultimele zile, mi-am pus întrebare de ce moderatorii nu exclud postările care nu respectă regulile pe care tot ei, moderatorii, le-au pus frumos la începutul posturilor? Şi sunt atât de simple şi pertinente! Subsemnez tuturor:

- rămânerea la subiect;

- limbaj civilizat;

- evitarea atacului la persoană;

- respectul celorlalţi.

Acestea sunt doar cele mai întâlnite. Şi ca un făcut, tocmai unde sunt precizate, regulile sunt încălcate, iar dialogul e scabros şi virulent. Cât priveşte argumentul, lipsa sa poate arăta un sindrom al incapacităţii de atenţie şi de concentrare a celor care postează. Cu mici excepţii.

Cum e şi normal, cred că orice „forum“  (piaţă, loc de întâlnire, loc public) are nişte structuri şi norme, chiar şi minimale. Ele trebuiesc respectate. Şi e normal ca cei care nu respectă acel minima minimalia să fie disciplinaţi sau eliminaţi. Asta nu înseamnă cenzură, ci libertate responsabilă şi a unuia, cât şi a altuia, nu a unuia în detrimentului libertăţii celuilalt, fie chiar şi limbaj, argument şi intenţie.

Orice for are un „veghetor“ care este responsabil de ordinea de pe acolo, spre confortul celor de acolo. În acest sens, nu ar strica ca „veghetorii“ forumurilor on line să îşi asume mai bine acest rol. Sau poate e o politică de număr: să vină cât mai mulţi ca să se vândă reclama. Aceeaşi veche problemă: cantitate versus calitate. Dar „veghetorii“ trebuie să ştie că aşa focalizează şi selectează „pe cei din forum“, decantând şi creând un spaţiu de „autodezvoltare“ civilizată a forumului (a se citi a locului public).