Degeaba… după 20 de ani?

E prea mult zgomot în spaţiul public românesc pentru ca să mai fie loc şi de amintiri, eventual doar cei care încă mai resimt un gol în familie, printre prieteni sau cunoscuţi mai au spaţiu pentru aşa ceva: amintire sau durere sau dezamăgire. În rest, mult scandal pentru nimic sau pentru tot, dar nimic care să aibă de a face cu acel ceva ce a început acum 20 de ani.

Privind în urmă, realizez că aceşti ani au trecut ca o umbră care doar răcoreşte un pic şi apoi lasă doar amintirea ei în aşteptarea unei umbre mai consistente acolo unde soarele dogoreşte, într-un spaţiu deschis şi unde nu prea ai de ce să te aperi. Un astfel de spaţiu pare să fie viaţa puplică românească de până acum, unde nu prea găseşti „umbră“ pentru linişte sau aducere aminte, măcar formal, dacă nu în semn de apreciere.

Ocupat cu asemenea gânduri, am zărit pe un spaţiu publicitar urban un afiş cu Tudor Gheorghe pe care scria „Degeaba…?“. Nu ştiu la ce se referea cuvântul de pe afiş, dar mi-a încolţit în minte aceeaşi întrebare retorică: Degeaba?. Şi mi-au venit în minte zilele acelui sfârşit de an în care am început să mă bucur cu entuziasmul unui adolescent de ceea ce încă nu ştiam ce este, doar că intuiam că trebuie sa fie un început pentru o viaţă mai motivantă şi nu doar „coordonată“ ca până atunci.

Dar, acum, după 20 de ani, mă tulbură întebarea: Degeaba?. Şi asta privind în jur la semeni, la viaţă, societate, spaţiu public, România în general. Dar oare ce întrebare li se naşte în inimă şi minte acelora care au un gol provocat de cineva care, tot în acele zile, a plecat pentru ca noi să visăm atunci mai entuziast sau mai puţin entuziast.

Şi m-am gândit că nu mi-ar strica să fac memorialul propriei exeprienţe şi percepţii a ceea ce a fost şi a ceea ce a început să fie de atunci şi până azi. Acum, după 20 de ani. Căci România e prea preocupată de multe altele, importante sau nu, pentru a-şi mai aminti visele, speranţele şi regăsirea perspectivei. Ca şi cum ar fi fost doar simple impulsuri şi împliniri ale unor vechi aşteptări şi rugi şi început a unui ceva nou atât de dorit.

Şi acum, după 20 de ani…

 

Politicienii caută noi vaduri electorale: în vizor Bisericile

Au trecut zile bune de când a început această campanie, care începe să semene din ce în ce mai mult cu o bălăncăreală fără pic de scrupule între competitori. Competitorii au scos la bătaie întregul arsenal cu greutate doar într-o ţară ca România, căci nimic consistent nu prea mai e în programele lor, decât un singur ţel: puterea pentru ei şi pentru cei care le stau în spate.

Şi pentru că sunt destul de aglomeraţi în procentajele pe care le prevăd sondajele comandate sau nu, aspiranţii la preşedinţie apelează la soluţii de extremă.

O ultimă soluţie este aceea a „recunoaşterii“ că nu doar în tabăra „celui mai rău“ dintre competitori se fac greşeli, ci şi în taberele celorlalţi. (vezi aici). Dar cum asta nu se ştie dacă va aduce prea multe schimbări în preferinţe, au apărut soluţii care mai de care mai vrednice de luat în seamnă.

Dureros este că, dacă cei vizaţi de prezidenţiabili vor muşca (şi se pare că unii deja au muşcat), lucrurile pot deveni din ce în ce mai rele pentru bietul cetăţean.

Soluţia de care vorbesc şi pe care au aflat-o utilă competitorii este aceea a adresării directe către Biserică, fie ea Ortodoxă sau alte culte.

Dacă ceilalţi candidaţi au făcut această orientare contextual, doi dintre ei au făcut declaraţii publice explicite, care, mai mult ca sigur,  nu vor avea efect pentru Bisericile la care se referă, cu siguranţă nu benefice.

Astăzi, 4 noiembrie, Crin Antonescu, într-un interviu de pe evz.ro declara că dacă el ajunge preşedinte se va alia în mod special cu Patriarhul pentru a reforma moral societatea.

Sorin Oprescu a venit cu rezolvarea unei vechi probleme cu care se confruntă cea de-a doua Biserică ca importanţă din România – Biserica Catolică – şi anume, sistarea lucrărilor de la Cathedral Plazza (aici).

Desigur, Bisericile se confruntă cu varii probleme, dar trebuie să aibă în vedere riscul de a fi atrase în această „cursă“ destul de murdară a prezidenţialelor prin faptul că dând crezare celor promise să orienteze, chiar şi involuntar, enoriaşii spre unul sau altul dintre copmpetitori, depăşindu-şi acea neutralitate pe care trebuie să o aibă prin definiţie: nu trebuie să fie partinice, ci să formeze enoriaşii spre o suficientă maturiate pentru ca aceştia să aleagă pe cel care corespunde cel mai mult valorilor profesate de Biserică.

Bisericile în cauză ar trebui să nu uite prea repede experienţa numai din perioada comunistă – când erau forţate să colaboreze, iar refuzul a costat de fiecare prea mult şi colaborarea fiind practic o lepădare a rolului lor –, dar şi pe cea din perioada mai recentă, când prin susţinerea unei orientări sau a alteia în mod explicit a adus – odată cu falimentul celor susţinuţi – o mare pierdere de credibilitate pentru ele. Şi pentru ca să nu pară că ne oprim doar la exemplele de pe la noi, este grăitore experienţa Bisericii din Polonia, aceasta pentru că ne e cea mai cunoscută, motiv pentru care nu e cazul să trecem şi la alte exemple.

Indiferent la ce se referă promisiunile lor către aceste comunităţi, este prea puţin credibil că ele vor fi ţinute. Dar dacă asta aduce voturi… Însă greu de spus ce va aduce bun acestor comunităţi sau dacă măcar va exista şi cea mai mică coerenţă între ceea ce se spune şi se face acum cu ceea ce se va face şi declara după alegeri.

Dar îmtrebarea care ar trebui să se nască în mintea fiecăruia este aceea că de ce acum şi nu până acum?

Căci cel puţin unul dintre promitenţi a avut aceleaşi competenţe şi până la începerea campaniei, dar nu prea a avut timp de astfel de „angajamente“ sau poate că le avea în agendă şi acum le-a venit rândul? Ar fi bine să fie aşa, dar să fie ecuaţia atât de simplă? Vom vedea, dar depinde cu ieşim din asta.

 

 

Iresponsabilitatea şi bătaia de joc din învăţământ

Joi, 22 octombrie, am stat la un ceai, seara târziu, cu o doamnă, director al unei instituţii de învăţământ preşcolar din Bucureşti. Printre multe altele, am povestit şi câte ceva de pe la locurile noastre de muncă. Dar remarcabilă este experienţa pe care doamna director a avut-o la Inspectorat, cu respectabilele persoane ce îşi spun inspectori, experienţă care arată câtă bătaie de joc, iresponsabilitate şi neseriozitate poate încape în acest sistem pe care îl numim învăţământ.

– La începutul anului, am primit din partea inspectorului din zona noastră – mi-a povestit ea – un dosar cu tot ceea ce trebuie să avem: planificări, planuri anuale, caiete metodice, desfăşurătoare, tematici, orare, metodologii etc. Am completat dosarul şi ne-am apucat de muncă.

După cam 3 săptămâni, a venit, din nou, inspectorul cu pricina şi ne-a adus alt dosar care conţinea alte modele din documentele de care îţi spunea. Ok, asta e, mi-am zis. O luăm de la capăt, deşi va fi greu copiilor să îi tot învârtim. Facem din nou dosarul şi toate alea şi continuăm munca după noile indicaţii, deşi multe sunt stupide.

Ieri, (21 octombrie) am primit un telefon de la acelaşi inspector care mă chema la Inspectorat. M-am dus şi supriză: mi-a dat alt dosar. Mai rău că dădea peste cap tot ce făcusem până acum. Pe acolo erau şi alte persoane ca mine, care îi înjurau pe incapabilii de la inspectorate. Enervată, am întrebat:

– Dar ce tot schimbaţi? În loc să-i formăm pe copii, îi tâmpim.

Şi mi-a răspuns, fără ca măcar să-i pese:

– Asta e. Faceţi şi voi dosarul ăsta şi cu copiii faceţi ce credeţi voi!

Eu am continuat enervată:

– Dar data trecută spuneaţi că trebuie aplicat întocmai, acum spuneţi altceva? Şi apoi sunt lucruri care nu au nicio legătură cu ce înseamnă o metodă bună de predare sau de formare.

– Ştiu asta – mi-a replicat. Ce crezi că eu nu ştiu? Dar trebuie să le facem, şi le facem. Aşa trebuie. Aşa că completaţi dosarul şi faceţi, în rest, ce ştiţi mai bine. Nu e treaba noastră.

– Şi atunci de ce ni se cere să facem atâtea documente, încât ajungem să completăm hârtii, în loc să ne ocupăm de copii…

– Asta e… – şi a plecat ridicând din umeri…, dar sunt sigură că va veni să verifice tâmpenia aia de dosar.

Şi discuţia a continuat cu experienţa pe care doamna o are de ceva vreme cu „inspectorii“. Cea mai mare parte dintre materialele pe care le impun sunt de o stupizenie de nedescris şi denotă că cei care le scriu sau le recomandă nu au nimic în comun cu ceea ce înseamnă educaţie. Mai mult, multe arată că autorii sunt lipsiţi de tot ceea ce înseamnă cunoştinţe didactice sau metodologice. Şi, a continuat ea:

– Cum mai poţi să te aştepţi să avem un învăţământ performant? Crezi că la alte nivele de şcoală e mai bine? Cred că e mai rău. Am avut multe discuţii cu oameni care lucrează la alte nivele şi îmi povestesc aceleaşi idioţenii.

 

Postacii de serviciu şi media on line

Doar de câteva luni, “veghez” şi, conform politicii redacţiei la care lucrez, “aprob postările” celor care comentează articolele on line de pe site. De fapt, aceeaşi politică nu permite nicio, tehnic fiind setat astfel, modificare a comentariilor, ci doar aprobarea sau eliminarea lor. Şi, desigur, pentru asta, trebuie să citesc, şi citesc, comentariile.

Trebuie să recunosc că mă îmbogăţeşte mult această muncă, atunci când găsesc postări la subiect şi argumentate, dar acestea încep să reprezinte din ce în ce un procent mai mic în mulţimea de postări de pe site-ul pe care îl “supraveghez”. Şi asta pentru că site-ul a fost descoperit de „postacii de serviciu“, plătiţi sau pur şi simplu postaci. Ceva timp în urmă, observam acest fenomen la multe din site-urile  ziarelor, televiziunilor şi de orice alt gen, unde există posibilitatea de comentarii. Dar acum, oamenii au venit şi pe la „noi“.

Fără să trebuiască să fiu modest, pot să spun că începutul vieţii mele de major s-a suprapus începutului şi dezvoltării Internetului şi apoi a forumurilor, a exploziei numărului de site-uri şi a creşterii hobby-ului multora dintre connaţionali în a „posta“.

Este o diferenţă între a posta şi a participa la un forum sau la un parcurs de comentarii pe marginea unui material sau subiect.

În timpul acestui proces de dezvoltare on line a „dialogului“, am observat şi trecerea din viaţa reală a limbajului şi comportamentului specific. Şi aşa, spaţiul, iniţial impersonal, s-a personalizat pe calapodul celor care îl populează. A devenit un fel de aflare în treabă, dar nu oricum, ci exact cu aceleaşi metehne ca şi în viaţa de zi cu zi.

Mulţi consideră cenzură moderarea limbajului şi a atitudinii, dar tocmai această „moderare“ prea moderată a permis şi permite încă perpetuarea unei imagini mult prea colorate în spaţiul web.

Între timp, au apărut şi „postacii“ plătiţi. A devenit o meserie. Oamenii scriu în apărarea unui interes sau în interes şi încearcă să manipuleze. Şi astfel, spaţiul virtual este inundat de cele mai pitoreşti pseudonime cu care un individ poate să se identifice, pentru că, crede el, astfel nu este sesizat că mesajele aparţin aceluiaşi autor sau măcar aceluiaşi grup de interes.

E o manipulare sau pur şi simplu campanie. Dar asta nu ar fi nimic, dacă ar încerca să rămână pe subiectul celorlalţi participanţi şi să simuleze măcar o discuţie. Pur şi simplu postează la plesneală. Oricum, asta arată şi nivelul celor care fac asemenea servicii (nu trebuie uitaţi şi cei care nu fac niciun serviciu, ci pur şi simplu e modul lor de a se „distra“, făcând mizerie şi în acest spaţiu virtual, căci nu le mai ajunge cel real-obiectiv).

În ultimele zile, mi-am pus întrebare de ce moderatorii nu exclud postările care nu respectă regulile pe care tot ei, moderatorii, le-au pus frumos la începutul posturilor? Şi sunt atât de simple şi pertinente! Subsemnez tuturor:

- rămânerea la subiect;

- limbaj civilizat;

- evitarea atacului la persoană;

- respectul celorlalţi.

Acestea sunt doar cele mai întâlnite. Şi ca un făcut, tocmai unde sunt precizate, regulile sunt încălcate, iar dialogul e scabros şi virulent. Cât priveşte argumentul, lipsa sa poate arăta un sindrom al incapacităţii de atenţie şi de concentrare a celor care postează. Cu mici excepţii.

Cum e şi normal, cred că orice „forum“  (piaţă, loc de întâlnire, loc public) are nişte structuri şi norme, chiar şi minimale. Ele trebuiesc respectate. Şi e normal ca cei care nu respectă acel minima minimalia să fie disciplinaţi sau eliminaţi. Asta nu înseamnă cenzură, ci libertate responsabilă şi a unuia, cât şi a altuia, nu a unuia în detrimentului libertăţii celuilalt, fie chiar şi limbaj, argument şi intenţie.

Orice for are un „veghetor“ care este responsabil de ordinea de pe acolo, spre confortul celor de acolo. În acest sens, nu ar strica ca „veghetorii“ forumurilor on line să îşi asume mai bine acest rol. Sau poate e o politică de număr: să vină cât mai mulţi ca să se vândă reclama. Aceeaşi veche problemă: cantitate versus calitate. Dar „veghetorii“ trebuie să ştie că aşa focalizează şi selectează „pe cei din forum“, decantând şi creând un spaţiu de „autodezvoltare“ civilizată a forumului (a se citi a locului public).

 

Între modernizare şi inerţie

Ultimii 20 de ani pentru România, care pare că îşi ating momentul culminant în această toamnă, prin evenimentele politice şi sociale, demonstrează un adevăr pe care îl constată cu prea multă durere toţi aceia care au sperat la începutul anilor ‘90 că lucrurile se vor schimba, nu prea repede, dar într-un ritm cât de cât normal, în bine.

Din punct de vedere teoretic, acest lucru ar fi trebuit să se întâmple în două decenii, dar asta pentru că nu s-a calculat un termen extrem de important. Schimbarea din 1989 nu a fost făcută de o masă critică suficient de maturizată şi de importantă ca mărime pentru ca să continue  proceul în ritm dacă nu alert cel puţin constant pe întreaga perioadă următoare. Dimpotrivă, lipsa acestei mase critice sociale suficient de consistente a fost cauza recăderilor sau chiar a întoarcerilor din drum.

Or, ce este această masă critică? O parte a societăţii suficient de pregătită şi formată pentru a susţine o astfel de schimbare. Dar lucrul acesta nu s-a schimbat întrucât materia umană care a continuat să îşi spună cuvântul la orientarea ţării a fost şi este încă mult prea numeroasă şi este chiar cea care a a acţionat în perioada comunistă, fie este direct urmaşa acesteia prin afiliaţie de orice gen.

Multe din eşecurile acestor 20 de ani s-au datorat, chiar şi atunci când răzbătea oarecum un reprezentat al acestei mase critice reformatoare,  lipsei de consistenţă şi de volum a ei.

Mai mult, ceea ce se numeşte societatea civilă nu a fost şi încă nu este capabilă să formeze sau măcar să coaguleze această masă, ceea ce va mai întârzia – şi sunt semne destule în actuala criză politică – că aşa va fi.

O imagine clară a ceea ce se repetă de pe vremuri sunt discursurile politicienilor de azi care fac exerciţii de vocaliză prin discursurile lor fără sens, când este vorba de lucruri extrem de grave, aşa cum, în cazul de faţă, este guvernarea unei ţări.

Cât priveşte aşa-zisa societate civilă, aceasta acţionează anemic, când o face, şi parohial, scindată de certurile intestine sau de orgoliile personale ale celor „care au suferit mai mult“ sau ale celor „care ştiu ei mai bine cum trebuie făcut“.

Sub toate acestea se ascunde o mare criză a coerenţei între ceea ce se spune şi se gândeşte, criză perpetuată din perioada de dinaintea anilor ‘90. Or, pentru coerenţă e nevoie de o altă reformă: aceea a principiilor etice. Dar problema e că instituţiile responsabile cu această reformare – bisericile, educaţia, familia – au intrat în derivă sau mai poartă discursuri care nu au au efect, dacă nu chiar crează indiferenţă, asta în cazul în care nu-şi dispută întâietatea asupra unor drepturi sau dacă nu se plâng încă că nu li se acordă suficient – bani sau atenţia – din partea aceluiaşi stat în derivă asemenea lor.

Pe acest fond, apare mereu întrebarea cum de celelalte state, care au fost în acelaşi bloc sovietic, au parcurs reforme mai multe şi au depăşit probleme pe care noi nici nu am avut curajul să le dezbatem în mod serios? Realitatea este că instituţiile de care vorbeam mai sus, acolo, au rămas şi în perioada comunistă cele care au menţinut o masă critică suficientă şi au pregătit-o tot timpul pentru o reacţie şi pentru ca aceasta să poată susţine o reală schimbare. Or, la noi, nici atunci, nici acum nu-şi joacă acel rol. Şi-au dat mâna cu politicul – reprezentat în mare parte încă de cei care reprezentau mai demult comunismul – şi sunt gata oricând să se încline spre acea parte a acestor politicieni care le pot oferi mai mult pecuniar. Şi de aici incapacitatea de creare a unei orientări spre o idelogie şi lipsa de culoare, atunci când vine vorba de interes.

Iar cea mai grea consecinţă este tocmai atingerea principiilor şi diluarea ideologiilor până la amestec şi confuzie, asemenea diluării principiilor etice personale.

Iar în concluzie, cea mai evidentă constatare este că totul se poate cumpăra. Nimic nu transcende banul şi puterea, setea de control.

 

Între farsa politică şi conştiinţa datoriei

Făcând o retrospectivă a politicii româneşti din ultima perioadă (ca să nu fim acuzaţi de generalizare, ne limităm doar la această perioadă), nu poţi vedea decât o agitaţie care nu are decât un singur scop: cine pe cine dovedeşte. Şi nici aşa nu pare a fi un joc prea serios, chiar dacă ne-am referi doar la lupta pentru putere.

Se încheagă coaliţii pentru a fi desfăcute, se fac moţiuni pentru a nu avea susţineri, se votează legi pentru a nu se aplica, se fac declaraţii pentru a nu avea efect, se iau angajamente pentru a nu fi ţinute, se fac programe pentru a fi uitate, manifestaţii pentru a se afla în treabă, se fac promisiuni fără urmări, sindicalişti mai mici provoacă greve pentru a-i surclasa pe cei mari. Dar dincolo de această încrâncenare fără rost, se poate lesne observa destinderea de la şedinţele politice ale marilor foruri în care se tratează marile probleme. De unde şi sentimentul farsei la care suntem martori. Cam asta e imaginea: o chestie neserioasă, o farsă de prost gust pe care o întâlneşti dacă citeşti ziarele de „top“ sau dacă te uiţi la canalele de „ştiri“ sau, din curiozitate, urmăreşti o şedinţă de guvern, un moment de tratative între „sindicalişti“ şi politicieni.

Între această primă imagine şi cea a vieţii populaţiei se cască o mare prăpastie, prăpastie care devine evidentă şi în cazul mediului de afaceri. Aşa că populaţia cu seriozitatea preocupării pentru viaţa de zi cu zi, iar liderii (de la politicieni la sindicalişti) cu circul fără cap şi coadă (mai ales fără consecinţe).

Ultimele zile au fost greve, s-a rupt coaliţia, s-a născut un alt guvern, se fac declaraţii, se lansează candidaţi. Toate acestea par atât de departe de populaţia spre care ar trebui să se îndrepte, în scop, acestea toate. Deocamdată nimic din toate astea nu are consecinţe bune, decât o lungă promisiune. Dar atitudinea populaţiei începe să arate din ce în ce mai vădit că nu se merită interes pentru astea toate. Şi aşa se va ajunge ca la vot să meargă doar politicienii care se vor vota între ei şi „sindicaliştii“ cărora le-ar mai putea pica vreo firimitură de la mase celor dintâi. Poate că şi aceasta este dorinţa lor: să nu se mai încurce cu voinţa celor pe care ar trebui să-i reprezinte. De aici, poate, şi desele mesaje făcute de tot felul de indivizi, angajaţi sau inconştienţi, care transmit că nu are rost să mergem la vot. Asta dacă ne place să mai continue circul şi farsa. În rest… Circ şi farse ca la bâlci.

 

Vioara turtită şi prozatorii autohtoni

De ceva vreme, tronează în Parcul Colţea (lângă Spitalul Colţea din Bucureşti) o vioară turtită (sau spartă, aşa cum chiar autoarea – italianca Domenica Regazzioni – a botezat-o), de vreo 7 tone şi ceva peste 5 metri înălţime.  Cu toate acestea, autorităţile de la Sectorul 3 au declarat că întregul monument are scop educativ… Atât cât poate educa diformitatea…

Şi pentru că tot e vorba de educaţie, marţi, 6 octombrie, la ora 8.00 AM, parcul şi zona monumentului (inclusiv fântâna arteziană) era acoperită de un strat de foi de hârtie pe care încercau să le deslipească de pe piatra şi iarba umedă sau să le pescuiască din bazinul fântânii câţiva muncitori vegheaţi de un „organ de ordine“, care stătea rezemat de o Dacia papuc. Cultură peste tot: pe iarbă, marmură, în fântână, între flori…

Cercetate mai îndeaproape, foile s-au dovedit a fi pagini din romane scrise de autori români. Grăbit fiind, am identificat doar doi: Octavian Paller, cu romanul său Viaţa pe un peron, şi G. Mihăesc, la care nu am mai fost curios să văd despre ce roman este vorba.

Să fie o glumă proastă a cuiva sau un act născut din euforia vreunui boschetar? Vreun mod inedit de manifestare împotriva ciudăţeniei din mijlocul parcului? (Păcat de spaţiu, căci e localizat minunat!)

Sau poate că ermetismul romanului lui Paler ilustrează şi pe cel al monumentului stranierei artiste!

 

Oprescu se prezintă: Mesia al României

După ce a reuşit să demonstreze nulitatea sa ca Primar General al Bucureştiului, fiind mai mult lipsă de la adevăratele probleme administrative, dar prezent la recorduri care mai de care mai ciudate, Sorin Oprescu s-a lansat ca un adevărat Mesia al României.

Cu un discurs „România mea este…“, încă mai este convins că minciuna electorală, lauda fără fond, promisiunile care nici la copii nu mai funcţionează ar putea să-i aducă mandatul mult râvnit, aşa cum i l-au adus pe cel de Primar Geneal.

Răul cel mai mare, însă, nu rezidă în discursul lui Oprescu, ci în faptul că ar putea exista în ţara asta a oricărei posibilităţi încă electorat care să mai creadă unor discursuri ce ne întorc în istorie, în anii în care raiul se făcea de la tribună. Cam aşa promite discursul lui Oprescu!

Oricum, zarurile au fost aruncate. Urmează jocul.

 

PSD nu vrea sub nicio formă să renunţe la Interne, la controlul dosarelor şi al “Doi şi un sfert”

Dacă mai era nevoie de probe, acum sunt suficiente şi pentru cel mai sceptic român că PSD vrea cu orice preţ să controleze Internele şi celebra “Doi şi un sfert”, inclusiv să aibă controlul asupra diferitelor arhive politice – asta presupune, de altfel, conducerea Internelor.

Circul pe care îl face acest partid arată cât de mare este miza. Vrea cu orice preţ control şi asta pentru că majorittaea informaţiilor sunt tăinuite aici despre tot felul de nomenclaturişti şi activitatea lor. Dar nici PD-L nu se lasă mai prejos şi nu este deloc “imaculat” în intenţie. Nu i-ar strica un asemenea minister.

Un alt motiv deloc de neglijat este şi posibilitatea ca prin acest minister să se facă tot felul de “intervenţii” în procesul electoral, întrucât este instituţia direct răspunzătoare de orice acţiune electorală şi nu numai. Iar PSD ştie că fără ceva “ajutor” este din ce în ce mai greu să obţină procentele pe care le-a obţinut până acum la alegeri.

Şi nu întâmplător a pornit scandalul tocmai de la acest punct. Dan Nica a venit cu o declaraţie, mult prea degrabă, cum că PD-L ar fi interesat de fraudare şi că pregăteşte un asemenea act. PSD a făcut această declaraţie strict cu scop electoral. A intenţionat să creeze o stare de incertidutine cu privire la viitoarele alegeri prezidenţiale, inventând un autor al posibilelor fraude şi aceasta pentru că partidul lui Geoană şi al lui Iliescu e din ce în ce mai conştient că adversarul politic este, pe zi ce trece, mai redutabil.

PSD a dorit să facă o declaraţie care să aibă efecte electorale, dar nu a prevăzut adevăratele consecinţe, care nu sunt neapărat în favoarea sa.

Declaraţiile de astăzi ale tuturor politicienilor PSD arată mai mult decât trebuie care este adevăratul interes. Nu există niciun interes pentru problemele guvernării, doar preocupare pentru a controla mai mult şi a păzi cât mai straşnic informaţiile care pot fi oricând utile sau chiar potrivnice multora din PSD. Or, controlul instituţiei care le deţine permite un somn mai linştit dinozaurilor din partid şi clienţilor lor.

Hotărârea preşdintelui de a nu semna remanierea lui Dan Nica a fost cât se poate de inteligentă, dar PSD nu observă încă acest lucru şi iese la rampă cu delcaraţii care nu fac decât să întărească convingerea asupra intereselor sale.

 

O clasă politică de mahalagii

În perioada în care ar trebui să se ocupe de redresarea economică şi de rezolvarea problemelor sociale aferente unei crize, politicienii se “scuipă” cu tot felul de vorbe pline de “înţelepciune”, asemenea proprietarelor de “consignaţii de seminţe” de pe lângă pieţele din oraşe sau de prin gări şi autogări.

Unii îşi acuză adversarul că “bea mult”, un altul îi invită să se mai spele pe picioare (şi nu ar strica, căci au început să pută a hoit cu toată politica lor pe care o fac), dar toţi ţin de un singur lucru: să rămână cât mai mult în posesia “ciolanului”.

Şi ca să arate cât sunt de supăraţi unii pe alţii, fac defilări de limuzine pe la sediile centrale ale partidelor, să arate lumii cât sunt de preocupaţi de “liniştea politică” pe care o tulbură cu vorbe de beţivi de la cârciumă.

Şi parcă nu este de ajuns acest lucru! Sunt orbi şi surzi la faptul că cearta lor, specifică unei categorii de subdezvoltaţi mintali, atrage cotări tot mai sumbre pentru România din partea marilor instituţii financiare, fapt ce ar putea aduce cu sine şi agravarea crizei sociale şi a dezechilibrului economic.

Dar câtă vreme aceşti neandertalieni, ce se numesc politicieni, joacă aşa, lucrurile nu vor deveni decât mai grave. Indiferent câte sunt eforturile populaţiei de a-şi reveni din recesiune, acestea vor fi zădărnicite de aceşti troglodiţi care nu au pic de responsabilitate şi de jenă, nu numai pentru comportamentul lor, ci şi pentru banii pe care îi cheltuie de la contribuabil pentru a finanţa această clacă de golani şi golăniţe.

Oare până unde mai pot merge aceşti paraziţi ai banului public? Se prea poate să depăşească orice limită şi asta pentru că se înteţeşte lupta pentru Cotroceni. Dar depăşirea limitei de suportabilitate oare ce ar aduce pentru ei din partea populaţiei? Sau aceasta e prea impasibilă de golăneala care se face pe banul ei?