Mult prea mult despre politică şi mult prea puţin sau deloc despre polis

Titlul acestui post ar putea să, pară, la prima vedere, o eroare de exprimare, căci politică înseamnă ceea ce priveşte polisul (cetatea). Dar nu este o eroare, atunci când ne referim la ceea ce numim politică în România, făcută atât de politicieni, cât şi de mass-media sau de alte instituţii şi persoane care reprezintă o voce în societate.

Zilele trecute, stăteam de vorbă cu o persoană cu pregătire care mă îndreptăţeşte la aşteptări mult mai mari decât de la cei cu o formare medie.

Printre altele, a venit vorba de motivaţia pentru care articolele unei persoane nu au primit aprobarea pentru print într-o publicaţie importantă a societăţii civile, mai ales că acea persoană colaborează şi cu alte reviste, şi ele foarte importante sau chiar cu un standard intelectual mai ridicat.

Răspunsul a fost scurt şi revelator: pentru că nu sunt de politică, aşa cum se scrie în această publicaţie.

Şi totuşi, articolele respectivului autor dezbat teme care trebuie să facă parte din politicile oricărei guvernări sau din fondul oricărei politici reale, adică cu conţinut (nu e cazul să prezint temele – e uşor de priceput ce fel de teme pot sta în mijlocul dezbaterii unei politici reale). Dar nu e de mirare că am primit acest răspuns – chiar dacă este vorba de o persoană pregătită care l-a dat – pentru că el se datorează unui context specific: politica românească este o realitate care are doar formă şi nu fond, altfel spus o formă fără substanţă (pentru filosofi) sau o dogmă fără substanţa credinţei (pentru teologi), vorbe fără fapte pentru noi, muritorii de rând.

Dacă mai zilele trecute mă gândeam că mass-media şi în general societatea românească suferă de o gravă miopie la ceea ce se întâmplă în jurul ţării noastre, acum realizez că aceasta se datorează şi mai gravei miopii de care suferă această societate când e vorba de adevăratele probleme care ar trebui să facă obietul politicii.

Şi nu trebuie să mai arătăm cu degetul la politicieni, căci societatea civilă este la fel de grav afectată de această miopie.

De unde şi faptul că întreaga dezbatere politică, la nivelul politicienilor, a mass-media, intelectuali, societate civilă, societate în general se reduce la criterii, strategii, combinări, lupte partinice sau transpartinice, declaraţii fără a conduce la politici care să fie aplicabile. Şi aşa am ajuns să avem o politică care nu are nimic de a face cu polisul. Şi nu doar din vina politicienilor, dar şi a acelora sau a acelor instituţii care ar trebui să vegheze ca acest lucru să nu se întâmple.

Din acest motiv, marea provocare a politicii româneşti nu este, aşa cum credeam, depăşirea incapacităţii de a se raporta la politica europeană, ci aceea de a-şi regăsi obiectivul şi de a-şi recupera conţinutul. Iar asta arată că, fără o reinventare a politicii româneşti, lucrurile vor trena la nesfârşit în dezbateri şi analize sterile şi mai ales în programe care nu conduc la niciun fel de concretizare.

Cred că asta ne spune destul despre ceea ce s-a întâmplat până acum. Dar mai rău este că se poate să o ducem tot aşa… în stilul: câinii latră… şatra trece…

 

Prima zăpadă vine cu prezicerea căderii multor “frunze” din tufa de trandafiri PSD şi cu ofilirea crinului

Nu puţini au fost aceia care au prezis că, după alegeri, se vor schimba multe în PSD şi PNL, marile aliate împotriva lui Traian Băsescu, câştigătorul prezidenţialelor.

Ziua de luni a fost destul de obişnuită, dar prea liniştită în cele două partide – după anunţarea rezultatelor de către BEC şi după respingerea contestaţiilor de către Curtea Constituţională – ca să nu prevestească ceva.

În cursul dimineţii a căzut prima zăpadă care s-a şi depus peste Bucureşti şi, la ora la care scriu, încă ninge. Această primă zăpadă a cam scuturat şi ultimele frunze moarte care au rămas agăţate chiar şi după bruma căzută, în repetate rânduri, peste ele.

E o imagine care se potriveşte de minune celor două partide, dar mai ales PSD. Dacă au rezistat toamnei electorale, se pare că mulţi trandafiraşi din boschetul PSD se vor scutura şi nu de o mână din afară, dar ajutaţi de alţi trandafiraşi care au prins ocazia să scoată capul la lumină, şi nu oricum, ci cu mult aplomb.

Încă nu s-a stins ecoul declaraţiei lui Geoană prin care anunţa că recunoaşte, în sfârşit, că Traian Băsescu a câştigat alegerile, şi deja e mare vânzoleală în spatele acestui om de paie.

Ioan Rus, de la Cluj, Nichita de la Iaşi, Maria Oprişan, Miron Mitrea, Vasile Dâncu şi alte voci s-au ridicat cerând la unison demisia lui Geoană şi a echipei sale de campanie. Acuzele sunt cât se poate de serioase. Şi oricum vor cădea ceva capete. Să fie o remaniere la PSD? Sau o reglare de conturi. Nu ar strica o remaniere, dar pentru asta trebuie să ne convingă timpul ce urmează, căci trecutul acestui partid nu este deloc convingător. Dimpotrivă.

Dar prima zăpadă a scuturat nu numai boschetul de roze al PSD, ci şi tufa de crini ai lui Antonescu. Din ambele tabere au dezertat parlamentari, orientându-se spre grupul independenţilor, asta ca să nu pară că ar prefera tabăra PD-L, unde mulţi s-ar regăsi, ideologic.

Să fie de bun augur această zăpadă pentru boschetul politicii româneşti. Şi nu numai PSD şi PNL, ci şi pentru toate partidele. Poate va reuşi să scuture mult mai multe uscături şi să nu fie doar o reglare de conturi.

Nu ne-ar strica o limpezire a orizontului politic. E bine chiar şi după 20 de ani. Niciodată nu-i prea tărziu.

Dar rămâne de văzut… în speranţa că nu se va verifica zicala cu lupul şi părul.

 

Între nesimţirea politicienilor şi băşcălia cetăţenilor – noi recorduri deloc spre propăşire

După al doilea tur de scrutin, două fenomene caracterizează viaţa publică românească: nesimţirea şi lipsa de interes a politicienilor faţă de problemele pe care ar trebui să le rezolve şi băşcălia proverbială a cetăţenilor, la fel de păguboasă ca şi nesimţirea politicienilor. Şi este simplu de ce ar trebui să îngrijoreze aceste două atitudini.

În primul rând, ceea ce se întâmplă acum cu politicienii este un lucru care ne va costa tot pe noi, amărâţii plătitori de taxe şi robotitori la produs. Căci oricum, ei îşi iau lefurile din banul public, indiferent dacă e mult sau puţin, iar dacă mai rămâne ajunge şi la alte lucruri, dacă nu… ce mai contează. Lumea se ţine de băşcălii.

Deşi este evident rezultatul, învinşii o ţin una şi bună că nu e aşa, iar cei care au învins stau în expectativă, ca să demonstreze şi mai abitir că ei sunt preferaţi. Or fi sau nu, dar ar fi timpul să şi facă ceva, dacă tot sunt învingători. Nimeni nu se gândeşte la nota de plată a acestei stării care se prelungeşte la nesfârşit.

Şi asta nu ar fi nimic dacă nu s-ar adăuga şi băşcălia acelora care, aproape inconştienţi, nu realizează că ei vor plăti, adică noi. Dar mare parte a electoratului face acte eroice prin ce altceva dacă nu prin băşcălie. Şi aşa se stabilesc noi culmi, noi recorduri. Cică Geoană ar însuma cele mai multe bancuri după Ceaşcă şi Bulă, bancuri care îl au pe el protagonist.

Am primit şi am citit asemenea bancuri. Şi nu m-au distrat prea tare. Nu pentru că nu am simţul umorului, ci pentru că, cu puţin efort, se poate vedea că nici această atitudine, care a fost cel mai mare act de eroism al majorităţii românilor în vremuri grele, nu prea ne-a ajutat, ci a prelungit agonia.

Şi aşa ne întoarcem în timp… Muuult de tot: politicienii îşi fac jocul de interes, iar noi de amăgim cu băşcălii la dresa lor. Îi doare în basca lui Ilici de băşcălia noastră, chiar dacă am auzit şi varianta că asta va duce la limpezire, cică.

Iar noi… râdem de propria pagubă.

 

Realitatea mai face un martir, iar PSD sare în apărarea sifonarilor săi

Realitatea TV mai face azi un martir, după modelul Gigi Becali. Arestat de DNA, senatorul Voicu se mira cum de este posibil acest lucru, el fiind scos de trimişii procurorilor DNA din “maşina senatorială”.

Imediat după eveniment, Realitatea a început să toace evenimentul luând legătura cu toţi marii pesedei implorând declaraţii pentru efecte mai mari.

Cum era normal, fiecare se miră cum de este posibilă arestarea unui senator, deşi acesta este acuzat de trafic de influenţă şi de dezvăluire de informaţii clasificate.

Dar e normal să se mire după ce, tot un pesedeu, mare lider de partid, Marian Vanghelie a făcut acelaşi lucru şi nu a păţit nimic.

Dar nicio grijă… se pune Realitatea punte şi luntre şi mai face un erou de gen Becali. Iar pesedeul plimbat cu dubiţa DNA nu va păţi nimic. Că doar e senator, spun toţi marii pesedei, de la bunicuţă până la guşă (nu este o scriere greşită). Dar nici peneleii indignaţi nu au ratat să declare marea indignare. Că nu strică să ieie atitudine, când ţi-e plină căciula de rahat de muscă.

 

Demnitatea se verifică mai ales când pierzi – cazul Geoană şi PSD

Nu e exagerat de mare numărul de voturi care a făcut diferenţa între cei doi candidaţi la prezidenţiale, dar este mare diferenţa în comportamentul lor şi al taberelor din spatele lor.

O ţară întreagă, dar şi cei care din afara graniţelor au fost interesaţi de evoluţia alegerilor din România au asitat la un spectacol cât se poate de grotesc şi tipic balcanic: un candidat, un diplomat de profesie, care îşi anunţă victoria sărind şi gesticulând ca o gorilă şi folosind expresii de adresare specifice unor adolescenţi care copie “spuse la modă” ca să impresioneze puştoaicele.

Toate acestea au contrazis şi ultima posibilitate de a crede că acest personaj se mai poate controla. Nu mult diferite au fost şi reacţiile celor din tabăra sa, care clamau deşănţat doar nişte sondaje, fără a fi cât de cât prudenţi la diferenţa mică pe care o afişau acestea din urmă şi fără a lua seama de micşorarea şi chiar anularea acestor diferenţe în doar două ore de la exit-poll-uri. O orbire care nu a putut decât să oripileze. Aşa celebrare nu putea să arate decât că este vorba de o refulare şi că nu a existat la aceşti oameni moderaţia normală pentru nişte câştigători care sunt conştienţi de dificultăţile cu care se vor confrunta (dată fiind situaţia socio+politcio+econimcă a ţării în următoarea perioadă), ci doar triumful că pârghiile puterii şi resursele vor fi din nou în mâna lor. Sau mai exact, s-au comportat ca nişte ştrengari care, în urma unor evenimente, cred că se va uita să li se aplice urecheala pe care o merită.

În tabăra adversă, un candidat renumit prin imprevizibil, a declarat victoria sobru, dar ferm, revenind imediat la agenda pe care, ca învingător, va trebui să o aibă în vedere. Tabăra din spatele lui părea, cel puţin, că e în asentiment. Nu e cazul acum să discutăm în ce măsură se va şi plia pe agenda candidatului din faţa sa.

Şi după ce numărătoarea s-a încheiat şi rezultatele au arătat că situaţia este tocmai inversul a ceea ce arătau exit-poll-urile, candidatul săltăreţ şi tabăra sa gălăgioasă au început să iasă la rampă, de data asta crispaţi şi încrâncenaţi, scuipând cu dovezi de fraudă şi declaraţii belicoase la adresa celor care au fraudat. Dar se prea bine ştie că se află în postura în care hoţii strigă: hoţii! Nu e un partid cărui să-i şadă într-un fel sau altul alura de fată mare în tainele fraudării, şi mai ales la aceste alegeri. Dar dovezile nu contează, împotriva lor, ci doar în favoarea lor. Aproape că, această atitudine, creează convingerea că sunt o echipă de frustraţi pentru faptul că nu au putut frauda mai mult.

Şi pentru că asta nu este de ajuns, acelaşi candidat, alături de echipa sa, cu sforarii din spate (căci el nu pare să fie decât o biată păpuşă care joacă după cum vor păpuşarii) se foloseşte de tot ce îi este la îndemână pentru a continua confuzia: plângeri, sesizări şi verificări la Curtea Constituţională. Toate astea nu fac decât să prelungească haosul politic şi să împiedice reaşezarea lucrurilor prin formarea unui nou guvern, ştiut fiind că, tot această echipă a refuzat audierile miniştrilor numiţi de Liviu Negoiţă. Şi aşa se prelungeşte această stare de confuzie, care nu e decât în detrimentul românilor, fie că l-au preferat pe unul sau pe altul dintre candidaţi.

Dar cum nu există demnitate, e imposibil să ne aşteptăm să aibă responsabilitate pentru actele lor. Dar poate că, cândva, undeva, toate acestea vor avea un preţ şi pentru ei, nu numai pentru sărmana Românie, care, şi aşa, a plătit şi plăteşte mult prea scump ambiţia lor deşănţată.

 

Comuniştii şi aliaţii lor caută fraude

După ţopăiala lui Geoană de la ora 21.00 de aseară, după tot felul de rezultate date de televiziunile tonomat, în frunte cu TVR, s-a aşternut ceva linişte pe la ora 23, ca apoi să revină benzile roşii (ale colmuniştilor) pe ecrane în care îşi clamau din nou victoria.

La ora 8.00, luni, 7 decembrie, BEC publica alte reuzultate, după numărarea a 95,40% din voturi: Traian Băsescu 50,43% iar Geoană 49,57%.

Imediat, PSD a început cu amintiri scurte: s-au văzut fraude pe nu ştiu unde… Dar marele tăcut rămâne PNL, partidul care şi-a cam semnat dispariţia. Păcat de simbolul pe care îl reprezenta acest partid, dar cu aşa lideri, urmează soarta PNŢCD.

Dar cea mai mare schimbare se simte la cele mai prolifice televiziuni de fabricat manipulări: Realitatea şi Antena3. Încă puţin şi se lasă cortina, chiar dacă încă mai afişează benzi mari cu rezultate favorabile lui Geoană, din când în când trebuind să afişeze şi rezultatele BEC de la ora 8.00. Dar nu se pot lipsi de benzile lor prezicătoare, căci trecerea e prea bruscă… la realitate nu la Realitatea TV.

 

Menajeria din spatele candidatilor – autorecomandare pentru alegatori

3 ore. Atât a durat confruntarea celor doi candidaţi pentru prezidenţiale, calificaţi pentru al doilea tur. Tot privitorul la televizor, decis sau nu pentru unul sau altul dintre candidaţi, a avut de admirat menajeria din spatele fiecărui candidat: un tablou pestriţ şi cât se poate de lipsit de solemnitatea momentului.

Şi pentru că de departe cel mai pitoresc tablou se afla în spatele candidatului Mircea Geoană, vom începe cu menajeria lui.

În spatele candidatului susţinut de „coaliţie“ se aflau aliniate chipuri cât se poate de exotice, cu evidentul scop de a influenţa oarecum privitorul şi viitorul alegător. De la actori la „mari lideri de opinie“, toate aceste categorii erau reprezentate. Şi să ni le amintim pe rând (măcar chipurile care au ieşit cel mai mult în evidenţă).

Mircea Dinescu, poetul, care a făcut un circ vrednic de un sector de la zoo destinat primatelor. Când cu piciorul mult ridicat peste celălalt, când băţăindu-se pe scaun, când chicotind ca locatarele de zoo amintite, a fost, de departe cel mai „atrăgător“ chip. Doar cât nu s-a scobit în nas şi nu a scuipat a plictiseală poetică, dar ştia că e privit.

Klauss Johannis, drept ca la armată, înainte să i se ordone pe loc repaos, dar cu mintea mult prea departe, mai exact la cum să facă să nu piardă Sibiul, dacă cumva nu-i va merge ca premier, era mai degrabă o prezenţă care demonstra lehamite, dar dacă contractul făcut cu grupul în mijlocul căruia se afla… nu avea încotro. Stătea şi el… ajută şi manechinele la vânzare.

Cosmin Guşă, iniţial foarte atent, cel puţin în aparenţă, după doar câteva momente, s-a pus pe verificat sau postat mesaje (poate pentru Geoană) pe telefonul din dotare (poate ipode – nu s-a văzut bine).

Şi pentru ca menajeria să fie completă, Năstase tenismenul şi Ţopescu comentatorul ascultau cu privirea mult prea pierdută în perspectivele vorbitorului din faţa lor.

Iar cum cultura nu putea să lipsească, Maia Morgenstern trona la loc de cinste (păcat de asa asociere) printre chipuri, ca apoi, plictisită sau motivată de treburi (poate conştientă de ridicol) să se ridice şi să plece înaintea încheierii confruntării.

Şi Parcă asta nu era suficient, Crin Antonescu se hilizea tot timpul ca o fată bătrână la horă, sperând că va capta ceva atenţie.

Deşi absenţi, cei patru grei (Iliescu, Năstase, Vanghelie, Hrebenciuc) se simţeau bine în răspunsurile adesea scuipate ale lui Mircea Geoană, deloc stapân pe sine, transpirând mereu şi ştergându-se cu batista ca un boxer epuizat la colţul ringului. Iar peste toate astea, nu nume care nu putea lipsi, rostit de atâte ori: Vântu, care în loc să-i aducă ceva puncte, i-a creat mai multe încurcături.

În partea adversă, o menajerie destul de sobră, doar o excepţie: probabil din plictiseală, Traian Ungureanu butona de zor pe un telefon. Scria şi el mesaje? Tot de campanie? Ceilalţi destul de atenţi, ca de altfel şi cei nenumiţi din menajeria lui Geoană.

Cel care se afla în faţa lor, părea că se simte în largul lui, în aşa fel încât până şi cadoul a fost gândit la o replică din campanie (aia cu femeile). Liber, bun vorbitor, bine informat şi fără bâlbe, doar cu răspunsuri la ceea ce se mai face, dacă atâtea nu s-au făcut până acum. Dar, oricum, pregătit.

Şi penibulul s-a produs: Geoană cu mâna tremurândă pe Bilie a jurat ceea ce toată lumea ştie că e fals (chiar şi cei care ar dori să creadă că nu e aşa); Băsescu, cu o mână fermă pe Biblie, puţin ştrengăresc, a jurat, dar nu solemn. Oricum nu era cazul pentru aşa scenă, chiar dacă d-l Turcescu a crezut că va fi de efect. Aici, el a obţinut una dintre bulinele negre ale moderării.

Şi cu aşa tablou, trebuie să alegem între doi candidaţi cu menajeriile lor cu tot! Şi dacă ar fi numai cei prezentaţi mai sus…]

 

PSD îşi plânge victimele de la revoluţie şi mineriade cu lacrimi de crocodil şi vrea reconciliere

În speranţa că va găsi ceva înţelegere şi câtuşi de puţin simpatie şi la Timişoara, nu numai în alte zone ale ţării, PSD a ales acest oraş să facă public o „căinţă“ referitor la victimele comunismului, revoluţiei şi ale minieriadelor, evenimente pe care le-a orchestrat cu dibăcie – comunismul pe care l-a profesat, revoluţia pe care a deturnat-o şi mineriadele pe care le-a regizat, încercând să blocheze democratizarea ţării.

Dar nu prea le-a ieşit, aşa cum deplânge şi ziarul bursa faptul că „actul de căinţă“ nu a fost băgat în seamă de mass-media.

În documentul „de căinţă“, PSD recunoaşte că i-au trebuit 20 de ani pentru asta. Iar apoi declară fudul „ruptura de comunism“. Greu de crezut că timişorenii ar mai muşca la aşa momeală…, dar ce nu face partidul pentru voturi. Chiar şi autonegerea e bună dacă aduce ceva, dar numai până aduce…

Iar ca pentru a fi pecetluită această conciliere, este chemat la masa reconcilierii Coposu, despre care PSD spune că sigur ar fi semnat. O fi comunicat prin medium!?

Şi continuă împăciuitor articolul din Bursa, prezentând dezicerea de Iliescu a sus-numitului partid.

Şi pentru a fi şi mai convingător, comentează sub poza din cadrul articolului: „Se vede din fotografie că, în pofida anilor grei de temniţă, Coposu a fost întotdeauna dispus să ierte“.!!!

Dar pentru a înţelege mai bine memoriabilul gest citiţi articolul din bursa şi vizualizaţi poza asiguratoare că d-l Coposu nu are avea nimic împotrivă.

Dar oare chiar aşa de naivi îi crede pe timişoreni şi pe ceilalţi români acest partid?

 

Ce ne dorim şi ce avem – România 2009

Discrepanţe între mult prea multe lucruri, discrepanţă mai ales între ceea ce dorim şi ceea ce avem în România anului 2009, dar cea mai mare discrepanţă este între ceea ce dorim şi ceea ce facem – fiecare cetăţean al acestei ţări.

Admir şi apreciez modul în care mai toate ţările îşi serbează ziua şi cât sunt de convinşi cetăţenii acestora că au ce serba. Ieri, 1 decembrie 2009, la 91 de ani de la acea frumoasă zi de 1 decembrie 1918, am citit multe reflecţii despre ceea ce avem şi ceea ce ne dorim, dar prea puţin despre ceea ce dorim şi ceea ce facem.

Şi mi-au venit în minte lucruri pe care ni le dorim şi pentru care ar trebui să facem ceva. Dar lista, evident, poate continua:

- să nu mai vrem să emigrăm şi să fie posibil să ne realizăm şi să fim respectaţi aici pentru ceea ce suntem şi facem;

- să nu denigrăm şi să nu fim denigraţi prin, de acum proverbiala, bârfă românească;

- să credem, fără a fi bigoţi;

- să sărbătorim cu adevărat chiar şi cu fasole cu costiţă şi nu doar pentru fasole cu costiţă;

- să vorbim mai puţin şi să gândim mai mult;

- să fim şefi prin responsabilitate şi nu prin pretenţia că ni se cuvine mai mult ca celorlalţi;

- să fim lideri prin implicare şi nu prin pretenţia că suntem mai buni;

- să avem, fără să păcălim;

- să fim plătiţi pentru ceea ce facem pentru că am făcut şi nu pentru că vrea şeful sau cât vrea el;

- să respectăm şi să nu uităm că ceea ce câştigăm se datorează nu numai nouă;

- să apreciem că bunul mers se datorează nu doar şefului, ci echipei care lucrează, fără ca cineva să ştie măcar;

- să dobândim, fără să trebuiască să ascundem;

- să facem politică, fără a acuza şi exclude pe cel ce nu e ca noi;

- să vrem curat, fără să facem mizerie;

- să reuşim să promovăm, fără să adulăm pe şefi;

- să avem şefi pentru că îi placem şi sunt competenţi nu doar pentru că îi tolerăm;

- să promovăm pentru că muncim şi performăm nu pentru că avem cunoştinţe, „recomandări“ sau pile;

- să fim promovaţi nu pentru că vrea şeful, ci pentru că merităm;

- să numim pe cineva şef pentru că simţim şi nu pentru că aşa se simte el/ea;

- să sărbătorim şi nu să facem din sărbătoare un nou prilej de a ieşi în faţă;

- să criticăm, fără însă a ne supăra când suntem criticaţi şi fără a critica de dragul criticii;

- să vrem să fim consideraţi deştepţi, fără a-i considera pe alţii proşti;

- să vrem să fim consideraţi intelectuali, fără a-i considera pe alţii inculţi;

- să vrem să formăm, fără a uita să ne formăm;

- să vrem să fie ceilalţi educaţi, fără a uita o clipă că trebuie să ne educăm;

- să vrem să avem o ţară civilizată, fără a ne comporta ca în junglă;

- să vrem să fim respectaţi, fără a uita să răspectăm;

- să vrem să fim plătiţi, fără a uita să plătim;

- să vrem să câştigăm, fără a nedreptăţii pe alţii;

- să vrem să ni se recunoască merite, fără a desconsidera munca celorlalţi;

- să vrem să ni se respecte opinia, fără a o terfeli pe a altora;

- să vrem demnitate, fără a denigra pe alţii;

- să vrem colegialitate, fără a pretinde că suntem mai colegi ca alţii;

- să primim încredere având încredere;

- să dialogăm şi să nu vrem să vorbim doar noi;

- să nu pretindem că ni se cuvine pentru că avem o funcţie;

- să ascultăm înainte de a vorbi;

- să tăcem când încă nu înţelegem, fără a vorbi pentru a părea mai deştepţi;

- să fim convinşi că nu doar ceea ce ştim noi este regulă pentru toate, uitând că mereu putem afla lucruri noi de la alţii;

- să nu uităm că niciodată nu ştim atât de multe, indiferent ce funcţie ni s-a dat, încât să afirmăm că ce ştiu alţii nu e corect, fără a fi bine documentaţi;

- să facem ceva pentru ceea ce dorim… indiferent ce… dacă asta ne dorim…, dar să facem ceva…

 

Mogulii îşi declară sforăriile din spatele PSD-PNL şi totuşi nu pare suficient ca românii să decidă ce conducători îşi aleg

Citind presa şi reacţiile celor care postează pe forumuri, ai impresia că mare parte dintre conaţionalii noştrii ori nu gândesc, ori nu înţeleg sau pur şi simplu sunt masochişti. Sper din tot sufletul să fie doar o eroare de percepţie.

Impresia de care vorbesc se datorează faptului că, deşi mogulii – Sorin Ovidiu Vântu, Dinu Patriciu, Dan Voiculescu şi toţi ciracii lor – au ieşit în public şi au declarat fără niciun ocoliş că ei au făcut jocurile din spatele alianţei PNL-PSD, dar şi UDMR, sunt încă mult prea mulţi concetăţeni care preferă să meargă pe mâna celor care joacă după cum cântă aceşti moguli.

Se crează astfel impresia că mult prea mulţi români au tendinţe sinucigaşe şi că se simt mult prea bine în starea de a fi dirijaţi şi păcăliţi decât în a gândi şi decide.

Vă invit să citiţi declaraţia lui Sorin Ovidiu Vântu, pentru cei care încă nu cred sau doar au dubii.