„Limba noastră-i o comoară” – vers pe care l-am rostit cu varii ocazii. Mai ironic sau mai enervat. Cândva, nici nu mai ştiu când – poate clasa a III-a, a IV-a, a trebuit să învăţ toată poezia, acum ştiu doar o strofă. Dar repet versul de mai sus şi mai pe urmă un altul tot din aceeaşi strofă – „În adâncuri înfundată“, căci dacă auzi cum e vorbită, mare dreptate îi dai poetului! Şi cum comorile sunt greu de găsit şi e nevoie de ceva efort să le obţii, înţelegi cum cei mulţi nu au acces la această comoară a propriei limbi.
Nu cred că sunt cel mai îndreptăţit să scriu despre asta sau poate că da, având în vedere că eu, personal, am crescut vorbind două limbi paralel, iar foarte mult timp în jurul meu se vorbea mult prea puţin româna. Dar eu am cules ambele limbi de pe buzele tuturor, deci şi cea în cauză, adică româna, neavând pretenţia că o ştiu foarte, foarte-foarte bine, dar de la ce ştiu eu că este limba română şi ce se vorbeşte e o distanţă care mă face să apelez, pentru ca nu cumva să nu greşesc, la DEX sau la explicaţii fonetice etc. Dar asta e cu totul altceva…
Mai mult chiar e un fel de „ a fi la modă“, „emblemă“, „demnitate“ să vorbeşti cât mai prost propria limbă şi cât mai dezarcordat posibil – asta înţeleg când le aud pe „frumoasele timpului“ sau pe „şarmanţii vremii“ vorbind. Că eu nu ţin pasul cu moda, asta e altă problemă, mai ales cu gradele de comparaţie ale adjectivului, cu genitevele şi altea alea sau diverse denumiri de grade de prietenie care se folosesc acum. Ce să le mai reproduc aici? Ar înseamna să le perpetuez. Aşa că voi rămâne tot în afara modei.
Dar, pe bune, „Limba noastră-i o comoară/În adâncuri înfundate“.
