Este onoare, nu glumă, ca fiind încă în viaţă – căci astfel de lucruri sunt obişnuite postum – să fiu studiu de caz la o foarte renumită facultate de la un foarte renumit Insitutut cu caracter confesional din această idilică ţară unde totul e posibil – dovadă, iată, şi faptul că am ajuns un studiu de caz.

Mai acum, ceva timp în urmă am robotit şi eu pe acolo ca asistent la ceva cursuri. Iar pentru că mi-am dat demisia dintr-o instituţie, care e ca oricare alta din această ţară, deşi nu ar trebui să fie prin definiţie – nu ca toate, dar ca majoritatea, ştiţi dumneavoastră mai bine cum, chiar dacă ne este greu să acceptăm, dar asta e –, acest lucru, cum era şi normal, a pus ceva semne de întrebare. Iar studenţii au un dar al lor de a fi curioşi la aşa lucruri şi evenimente.

Unii află de la mine – cei care sunt suficient de pregătiţi pentru asta şi înţeleg –, alţii află de la ei sau „surse autorizate“ varianta „de catedră“, a celor ale căror condiţii nu le-am acceptat doar pentru că ei considerau ceva într-un fel ce deloc nu era aşa – ceea ce părea la început, căci odată plecat şi eliberat un spaţiu vital pentru interes, s-a văzut că nu era decât o afacere.

Pentru cei doritori de ceva detalii, putem vedea la faţa locului: cine şi ce este acolo. Dar ştim cu toţii cum e românul: lasă să facă fiecare ce-o face, asta pentru că obosim prea repede în a arăta că aşa este anormal într-o societate sănătoasă, darămite la o instituţie de genul celei de care vorbim.

A… şi să revenim. Deci am devenit studiu de caz la cursurile care au alt subiect, ca orice curs, dar trebuie date răspunsuri înainte de a fi aşteptate ca să evităm întrebări prea stânjenitoare – aţi prins ideea: cam aşa se face în mediul informaţiilor, unde se oferă ceva pentru a orienta interesul spre un lucru, evitându-se focalizarea acestuia spre lucruri cu adevărat importante.

Şi aşa, foşti colegi, „prieteni“ atunci, „alături“ de mine declaraţi acum, cu mult zel prezintă acest studiu de caz „varianta ofiacială“. În ce mod reacţionează studenţii, se vede din faptul că nimic din ce spun nu îmi scapă, deşi pe acolo nu am călcat chiar din acea zi în care am spus, dacă e aşa, demisionez.

Iar când mi s-a pus în faţă că mi s-ar da posibilitatea să aleg altceva decât mi se oferise ca „penalizare“ – căci plecarea mea de acolo, la starea pe care o aveam în rândul lor,  nu are cum să nu suscite întrebări şi ceva tulburări, doar văzându-mă că nu sunt acolo – a confirmat pentru prima dată că adevăratul motiv nu era cel pe care mi-l puseseră în faţă, dar exact acel interes de care vorbeam mai sus şi se dorea doar „punerea“ mea într-o zonă unde să nu pot face nimic, dar am ales eu.

Şi asta chiar mi-a confirmat şi cele mai imposibile bănuieli, dar concluzia e bine ştiută. Orice se poate cumpăra sau orice se poate vinde, căci până la urmă cam asta s-a întâmplat. Dar, ştiţi, chestia aia latină, pe care ei ar trebui să şi o aplice nu doar să o spună – câţi o mai ştiu: audiatur altera pars!

Dar până atunci – greu de crezut că se va întâmpla să se aplice cândva pe acolo principiul amintit, chiar şi mai sus decât sunt ei – sunt un studiu de caz. Şi asta e o realizare. Până la urmă, ştiţi, orice caz e pasiv, iar studiosul îl întoarce şi pe faţă şi pe dos şi îl înţelege după dramul de „cenuşă“ pe care o mai are, cât mai are. Pasiv până la o limită, dar deocamdată pasiv…