A fost o Liturghie pe care a pregătit-o cu multă atenţie, mai ales omilia. Motivele erau mai multe. Primul motiv era acela că a înţeles şi a simţit Liturghia duminicală, pe care o celebra, în mod normal, el, seara la ora 18.00, pentru tineri, ca pe ceva ce îi încorona munca întregii săptămâni. Or, tocmai de aceea nu se putea prezenta la celebrare oricum, fapt ce îl angaja mereu la o serioasă pregătire a textelor, omiliei, dar mai ales o pregătire sufletească. Acum, însă, se adăugau şi alte motive. Era ziua în care terminase de vizitat familiile comunităţii de pe străzile pe care a fost trimis de paroh. A avut momente frumoase şi momente grele. A spus cuvinte de încurajare şi a mângâiat. A purtat în spate, în rucsac câte ceva la cei bolnavi şi care erau mai săraci. A zâmbit când a fost ridiculizat în unele familii. S-a bucurat când a fost primit. I-a plăcut să vorbească cu toţi cei pe care-i vizita. Tot ziua aceea era şi ziua ultimului examen din sesiunea de iarnă, la Facultatea la care se înscrisese cu un an înainte, din dorinţa de a nu se plafona şi doar pentru că i s-a dat voie de către episcop. A citit în timpul anului, dar acum a învăţat noaptea, căci ziua era plecat în vizită în familii. Rupea câte trei ore doar ca să ajungă la examen şi se întorcea pe străzi, căutând adrese şi familii care se ascundeau doar după un nume. Era şi ziua în care se încheiase şi sesiunea la studenţii lui, la Facultatea unde preda ca asistent invitat. Era mulţumit căci studenţii s-au prezentat bine, cu excepţiile de rigoare. Chiar mai bine decât se aşteptase. Era o mulţumire că tinerii aceia chiar erau curioşi să afle câte ceva şi citeau.

După Liturghie, a intrat în sacristie şi s-a dezbrăcat de odăjdiile sfinte pentru a merge în grabă să întâlnească pe cei câţiva oameni care îl aşeptau la birou şi apoi să-i mai vadă o dată pe tinerii pentru care celebrase. Încet, încet simţea cum oboseala i se prelinge în trup asemenea unei călduri, începând cu tălpile picioarelor, care străbătuseră zilnic kilometri, căci nu a avut niciodată bani pentru maşină, iar banii pe care îi dădeau cei care îşi permiteau îi strângea să poată plăti în continuare facultatea, ca salariul să îi ajungă, atât cât era, să-şi mai cumpere cărţi şi vreo haină, când mai rămâneau bani.

Odată plecată toată lumea acasă, s-a îndreptat spre sala de mese, unde ceilalţi preoţi, alături de veşnic-prezenta italiancă,  se ospătau de mult. Era şi un oaspete: fratele parohului, care venise în Capitală să-şi facă nişte analize, căci acuza dureri de inimă. Doar cât a păşit prin uşa de intrare în sală şi a fost întâmpinat de paroh.

– Da’ ce a durat atâta? I-ai spovedit pe toţi? A fost lungă predica, nu?

Vorbea împleticit căci depăşise de mult nivelul optim de alcool îngurgitat într-o singură zi. De altfel, mai tot timpul şi-l petrecea în sala de mese, unde, privind la televizor, adesea în compania italiencei, deşerta pahare de vin înmulţit cu apă. De data aceasta, nu a reuşit bine să reaşeze paharul pe masă că a intervenit italianca cu un glas în care era greu să ghiceşti dacă era viclenie motivată de interes sau de atitudine amicală, turnând vin pentru a umple a nu ştiu câta oară paharul de abia golit.

– Beţi parinte (scrierea nu este uitarea literei ă, ci e pronunţia italiencei) că sunteţi obosit! Haide, beţi!

În timp ce parohul a întins mâna să-şi apropie paharul reumplut, celălalt preot din casă, coleg, de altfel, de clasă cu el, s-a simţit dator să-i cânte în strună, atitudine care îl caracteriza când era de faţă cineva mai mare în grad.

– He, he. Cred că i-ar i-a zăpăcit. Mai mult de juma’ de oră, nu? (se referea la predică, capitol la care el era foarte deficitar, chiar mediocru) Şi strâmbându-se: – Slujbă pontificală, nu glumă. Nici Papa nu face aşa!

Fratele parohului, preot şi el, paroh al unei comunităţi din Moldova, acolo unde trăia mama tânărului preot, îşi ridică ochii din farfurie şi, pentru a sublinia, adaugă:

– Nici la Paşte nu durează atât de mult slujba la mine.

Nimic de zis. Adevărat. În puţinele dăţi când a fost prin localitatea unde trăia mama sa, tânărul preot a observat cât de expeditiv celebra. Era sărbătoare când depăşea 25 de minute o slujbă, la care, persoane în vârstă, cu multă evlavie, parcurgeau zilnic kilometri pe jos ca să participe, asta pentru că localitatea era întinsă pe mai mulţi kilometri. De cele mai multe ori nu le adresa niciun cuvânt direct. Citea toată Liturghia şi se întorcea la veşnica vegetare din casa parohială cât un palat, la uşa cărei, după fiecare slujbă se înşirau bătrânele ţărănci ca să plătească slujbe pentru morţi, copiii plecaţi prin străinătăţuri sau pentru “îndreptare”, asta pentru că ziua nu era niciodată de găsit. Era prea ocupat.

În parohia bucureşteană îşi ducea zilele şi un preot pensionar, originar din aceeaşi localitatea cu mama tânărului preot. Era un om bun la suflet, dar extrem de oportunist. El, de fapt, aparţinea de Dieceza de Iaşi, dar acolo, nefiind prea iubit datorită vremurilor în care, important fiind, pe prea mulţi i-a ridiculizat şi criticat, nu a găsit niciun paroh bucuros să-l primească să locuiască în parohia sa. Acum se oploşise la această parohie, unde o fată care i-a fost bucătăreasă pe vremuri era acum angajată pe acelaşi post. Şi pentru a arăta cât era de credincios “şefului”, a mormăit şi el ceva, cu gura plină, căci avea şi el un cusur: mâncarea îl mai făcea fericit. Sigur, nu orice mâncare.

– Ce tot le povesteşti atâta! Hai, gata, acum la masă.

Tânărul preot, luat aşa din uşă, uitase că niciunul nu-i răspunsese la salut, ci doar primise observaţiile simţind cum oboseala se transferă şi în suflet.

Italianca de serviciu la ulciorul cu vin i-a umplut repede un pahar şi i l-a împlins în faţă, lângă farfuria care aştepta, singura tăcută, să fie umplută. Apoi fiecare şi-a continuat discuţia şi privitul la televizor, printre înghiţituri de mâncare şi de băutură.

După un timp, parohul îşi şterge gura şi întorcându-şi ochii i se adresează:

– A, era să uit. M-a sunat episcopul auxiliar şi mi-a spus ca, mâine, la ora 17.00, să treci pe la el. Are ceva important să-ţi comunice.

Tânărul preot nu a crezut niciodată că are puteri speciale, că ar avea puterea de a simţi ceva ce se va întâmpla în viitor, dar acum simţii că nu e de bine. Parohul adăugă:

– Eu plec cu fratele meu în Moldova. Nu voi fi acasă, poate, toată săptămâna.

Această afirmaţie parcă, fără să ofere nici cea mai mică motivaţie, întări sentimentul de rea-presimţire. Deşi flămând mai înainte, parcă se simţi, deodată, sătul. Mâncă ceva din ce mai rămăsese în tava din mijlocul mesei şi fără să mai bea din vinul pe care îl dorea, cu puţin timp înainte, pentru a-şi potoli setea, s-a retras în dormitor, unde adormi fără ca să-şi mai poată fixa gândurile la ceva anume.

(Va urma)