Visarea e o bogăţie şi un izvor din care sufletul se adapă în picurul gândurilor de aducere aminte. E ca prisma ce descompune lumina în diferitele ei spectre şi ne arată frumuseţea fiecăruia, individualizată. Şi fiecare picur sau spectru sunt clipe, ce, asemenea fulgilor, la fel de fragile, se aşează în straturile memoriei, unde se ascund şi recompun istorii, istorii nespuse încă şi poate niciodată de acum încolo nu vor fi spuse. Sunt acolo taine ce strigă a fi spuse, dar care sunt îngropate şi mai adânc de alte şi alte taine, care se aşează una câte una.
Şi doar sufletul ştie de ce le ţine captive. Când singurarea-i este grea, plonjează în adâncul memoriei şi, în fiecare taină păstrată, regăseşte chipuri, imagini, cuvinte, ecouri şi locuri ce îi sunt dragi, dar viaţa şi lumea i le-au înstrăinat.
Plonjând, o dată întâlneşte chipul mamei, zâmbind sau picotind de somn, dorind parcă să mai prelungească seara, căci somnul ar putea fura din timpul petrecut împreună. Întâlneşte chipul tatălui, care de mult nu e pe lume, dar acolo e atât de viu, al surorii dragi pe care o vede scriindu-i ultima scrisoare, ca după aceea să-şi caute loc în amintire, părăsind spaţiul palpabil într-o noapte de florar. E acolo şi bunicul care încă mai cere cocoşului roşu, pintenat să mai cânte. E acolo şi acel cântat. Nu ca un ecou, dar real, căci nu a lăsat ca acea taină să se topească în întinarea împărtăşirii. A închis acea taină pentru el şi de aceea o găseşte mereu proaspătă. Şi acolo mai e şi câinele care se temea de tunete, dar care era un bun părtaş de joc în lungile zile de vară.
Şi acolo e şi pisica cu „papucei“ albi, mirosind încă a cel mai bun parfum pe care îl avea în acel august, când primii lui nepoţi s-au gândit să-l testeze până la epuizare în blana sa. Şi acolo e şi camera unde se retrăgea şi de unde asculta, dimineaţa devreme, paşii mamei, dincolo de uşă, cameră care de mult nu mai e refugiul lui, dar ca taină rămâne refugiul lui.
Şi acolo e o întreagă lume pe care o ştie numai a lui, unde se retrage ori-de-câte-ori sufletu-i se simte greu din cauza frigului de afară.
Acolo e atât de acasă, deşi toate astea de mult i-au fost luate.
(Fragment de jurnal, notiţe din 4 iulie 2009)
17/09/2009 at 15:35
Tu chiar ai un jurnal si iti faci timp pentru el?
17/09/2009 at 15:43
Da, am un jurnal, încă din liceu, în mod stabil, până atunci, aveam un simplu caieţel (păstrat de altfel şi acum) în care îmi notam foarte rar ceva ce mă impresiona extraordinar, dar nu eram consecvent. După aceea am început să scriu mai des.
Însă nu neapărat foarte des. Unoeri au trecut şi 5 luni, dar sunt perioade în care scriu zilnic sau măcar la câteva zile.
În ultima perioadă am scris aproape zilnic.
Mă regăsesc exprimându-mă, reflectez, mă ajută să trect mai matur peste anumite lucruri şi evenimente, îmi ofer posibilitatea să mă bucur mai mult sau să meditez.
Oricum, nu fac din asta o obligaţie. Scrisul în jurnal, pe blog, articole o fac pentru că vreau să mă exprim, să mă înţeleg, să înţeleg şi să pot afla, să caut… Cam asta… dar, repet, liber, fără a mă obliga să scriu într-o zi sa alta.
18/09/2009 at 08:14
Asta e o metoda foarte buna de analizare a sinelui. M-a impresionat mult jurnalul lui Delacroix. (Cumparat de la un anticariat din Bucuresti, in timpul unei incursiuni.)
Cred ca jurnalul meu e metamorfozat intr-un soi de literatura in care ma identific cu diferite personaje. Inca imi place sa scriu cu stiloul cu cerneala pe hartie. Imi da un sentiment de “gravitate a faptelor”.
18/09/2009 at 09:19
Da, şi în acelaşi timp e şi senzaţia, de altfel obiectivă, de sedimentare şi aprofundare. Indiferent dacă jurnalul e “cifrat” sau nu rămâne un mijloc de cunoaştere şi autocunoaştere. Dar ca orice lucru de valoare, cere şi puţin efort.