La hramuri, la târnosiri, la săltat colaci cot la cot cu mitropoliţii şi patriarhul, la serbări câmpeneşti, în mocirla uliţelor, la munte şi la mare, în târguri şi răspântii îi întâlneşti. Sunt exemplare ale unei specii cu mult mai capabile de schimbare decât cea mai evoluată specie de cameleon.

Îi întâlneşti pe toţi doar când sunt în campanii, iar după numai pe cei care au pierdut.

Nu au nimic de a face cu locul şi evenimentul la care participă, dar e bine să fie văzuţi. Se ploconesc la oameni pe care îi dispreţuiesc în mod normal, dar dacă obţin acolo o mică cuvântare sau apariţie alături nu strică. Vede lumea şi poate înţelege câtă preocupare au pentru acelaşi ţel.

Se vorbeşte de arhitectură, sunt cu arhitecţii. Se vorbeşte de sărăcie, sunt cu săracii. Se vorbeşte de afacerişti, sunt cu afaceriştii. Se vorbeşte de „propăşire“, sunt cot la cot cu presfinţiţii. Se vorbeşte de dreptate, sunt alături de cei ce o caută. Dar numai până câştigă ei. Apoi uită repede.

În afara campaniilor, doar pierdanţii mai sunt întâlniţi, fără a mai gândi lucid dacă prezenţa lor nu cumva le aduce şi mai mari pierderi de imagine, pe la toate evenimentele, mai ales cele care au în spate scandaluri, asemenea hoitarilor, mereu oportunişti. Dacă nu am fi avizaţi despre cine este vorba, am crede că e vorba de ziariştii din categoria vânătorilor de senzaţional şi inedit.

Dar nu. E vorba de politicieni, pentru care scopul scuze mijloacele. De-ar fi numai ei care aplică acest principiu!

Cam asta e imaginea pe care o întăreşte scurta retrospectivă a săptămânii ce s-a încheiat, săptămână care a culminat cu manjifestaţia unei comunităţi împotriva justiţiei. A fost uşor să fie reperaţi tot felul de politicieni şi politruci, făcători de dreptate şi prohoditori de adevăr. Păcat de scop, mijloacele nu mai contează.