Cât de confidenţiale sunt datele personale

2 persoane în jurul a 60 de ani: atotpternicul preşedinte de asociaţie de locatari şi dupăelputernicul vicepreşedinte. Stau puţin de vorbă cu ei. Unul dintre ei mă întreabă de când am cumpărat locuinţa în care stau acum. Îi dau un răspuns scurt şi împing în faţa atotputernicului banii pentru întreţinere.

Scriind în condica lui, atotputernicul mă mai întreabă dacă m-am înregistrat în „cartea de imobil“. (Pentru neştiutori, e vorba de acel caiet în care atotputernicul preşedinte al asociaţiilor de locatari de pe vremuri urmărea tot ce mişca prin preajmă şi dădea cu subsemnatul la Secu.) Parcă am spus că atotputernicul din zona mea e de vreo 60 de ani. E cam nostalgic omul, deşi am cunoscut mulţi de vârsta lui care nu aveau deloc această nostalgie.

Bine. Întreb eu: Şi ce fel de date trebuie să vă dau? (Fac pe neştiutorul, căci ştiam bine că mai mult de nume, CNP şi adresă nu trebuia). Dar între timp, sună cineva la telefon, care a cerut nişte informaţii despre un locatar. De unde am auzit tot? Păi omul avea telefon de atotputernic, cu un sonor ca de megafon, adică se auzea la toţi, nu îl ţinea la ureche. Şi atotputernicul începe să turuie toate datele omului: cu cine stătea, de unde era, cu cine se mai încurca, ce afaceri făcea, la ce secţie de poliţie a avut probleme… Am stat şi m-am minunat.

Şi, apoi, după convorbirea cu datele, am întrebat: dar datele personale rămân confidenţiale?

Imediat, a răspuns: Sigur!

Mi-am luat inima în dinţi şi am continuat: Este o lege care le protejează, nu? Ştiţi că are acolo şi nişte pedepse prevăzute.

Răspunde la fel de superior: Da.

Am continuat: Ei bine, dvs. chiar acum aţi încălcat acea lege. Este o infracţiune. Dar daţi-mi să văd formularul pe care ziceţi că trebuie să-l completez.

Scotoceşte, de data aceasta, secundul, şi îmi întinde un formular. Era un tipizat xeroxat, model dinainte de 1990, în care trebuia să precizezi de toate: cine te-a făcut, unde, ce lapte ai supt, unde lucrezi, unde te duci, dacă pleci şi unde, când ai plecat.

După o ocheadă pe formularul atotputernicului, i-am spus scurt: Ce lege prevede aşa formular cu aşa date?

Îmi citează nu ştiu ce lege dinainte de 1997, de fapt o lege comunistă, uşor modificată.

Şi am întrebat: Şi acolo scria exact aşa?

Nu prea i-a plăcut, dar a rămas calm şi a încercat să răspundă: Păi nu chiar aşa.

Nu l-am slăbit: Dar legile actuale cu privire la cartea asta?

Mai binevoitor, a răspuns: Păi s-au mai schimbat.

Atunci, am replicat: Ei bine, în afară de datele stricte legate de nume nu vă dau niciun alt amănunt.

El, acum, mai moale: Păi dacă vine poliţia la uşa dvs.?

Şi am încercat să închei discuţia: Să vină. Sunt în regulă cu actele şi sunt proprietar. Iar asociaţia la care acum sunteţi preşedinte este asociaţie de proprietari nu de locatari. Vedeţi diferenţa?

El, foindu-se: Păi e cam acelaşi lucru.

I-am replicat imediat: Dvs. nu sunteţi şeful meu, ci reprezentaţi asociaţia de proprietari. Şi nu e acelaşi lucru asociaţia de locatari cu cea de proprietari. Iar informaţiile pe care dvs. le cereţi este un abuz şi o violare a vieţii private a oamenilor. Iar ce aţi spus la telefon este tocmai o încălcare a confidenţialităţii datelor.

S-a uitat lung la mine şi ar mai fi dorit să discutăm, căci îşi mai muiase autoritatea, dar nu aveam chef să stau cu asemenea individ. Am plecat scârbit de infatuarea acestui om şi lipsa de orice consideraţie faţă de spaţiul privat al acelui om despre care a vorbit la telefon. Am aruncat formularul în primul coş de gunoi.

Şi mi-am zis: iată cine este autorizat să se joace cu datele particulate ale oamenilor. Asta ca să vezi ce grijă are administraţia de cetăţenii săi. E exact politica de a face mici satrapi (de cele mai multe ori nişte inculţi şi leneşi care au trăit pe spatele altora), care să dea cu informaţii în stânga şi în dreapta. E, dacă mai era nevoie să o spun, încă un domeniu în care reglementările din România sunt cele specifice unui stat dictatorial. Dar politicenii nu au timp de asta. Ei votează să scape de ANI.