Până și d-l Pleșu a ajuns în criză de subiecte

Începând cu 2008 și puțin mai înainte chiar, criza a fost subiect și continuă să fie. În ultima vreme, când vedeam acest cuvânt în titlu, efectiv alegeam să nu mai citesc materialul sau articolul respectiv. Asta pentru că se spun și se repetă atâtea despre acest subiect, încât crează impresia de lipsă totală de imaginație, ca să nu mai pomenesc de lipsă totală de legătură cu realitatea crizei.

Și pentru că m-a plictisit criza ca subiect (nu și lupta cu efectele ei), am ales să ignor tot ce se spune despre ea. Dar un titlu tot m-a făcut să tresar de ceva curiozitate. Andrei Pleșu, în Dilema Veche, nu se mai plânge de criză, ci de subiectul care a ajuns în criză. Deci avem de-a face cu o mică inversare: de la atâta criză ca subiect al tot felul de scrieri la subiectul ajuns în criză. Adică nici măcar criza nu ma e un subiect.

Este exact ca în situația economistului, care, negăsind un subiect, nedorind să caute prea mult, mai „frunzărește“ netul și scrie despre criză, iar d-l Pleșu „frunzărește“ ce se scrie și spune și scrie că subiectul e în criză. Şi are dreptate. Dar pe jumătate.

Nu mă voi opri la articolul d-lui Pleșu. Nu asta mă interesează, ci fenomenul în sine. Și, da, e o mare constatare, dar e gravă. Dar de ce?

Să facem un exercițiu! Începeți cu radioul, în timp ce vă preparați prima cafea a zilei. Un post de radio. Știri. Se aud câteva subiecte. Apoi alt post de radio, cu ceva variații, aceleași subiecte. Și alt post, și alt post, cam aceeași situație.

Dacă e gata cafeaua, se poate da drumul la televizor. Ceva știri… Parcă le-ați mai auzit undeva. Un alt canal. Pare să fie aceleași imagini. Alt canal. Parcă şi titlul de pe burtieră seamănă. Şi alt canal, şi alt canal TV.

Mutaţi-vă cafeaua pe masa unde tronează pc-ul sau luaţi laptop-ul (dacă aveţi în dotare) şi puneţi-l pe masa unde vă aşteaptă cafeaua. E necesară informaţia. Un om informat e mai cetăţean, e mai orientat. Nu? Prima pagină de web. Titlurile par să retrezească imagini şi fac un fel de legătură cu ceva parcă ştiut. A.., e ce se spunea la radio. Ah, da, şi la televizor aţi văzut ceva din asta. Atunci alt site, alt site, ceva titluri care v-au dus în eroare (se vede totuşi că oamenii din spatele site-urilor au ceva imaginaţie, au pus titluri diferite, mai rar poze diferite) şi aţi început să citiţi. Păi asta ştiţi, şi asta, şi asta… aproape şi asta.

Atunci, hai, înghiţiţi puţina cafea care o mai aveţi în ceaşcă şi la drum. Totuşi, mai luaţi un ziar pe traseu, de la chioşc, dar merge şi unul gratuit (că tot se găsesc peste tot şi puteţi lua chiar şi pentru colegii de serviciu). Curios, e normal. Vreţi să cunoaşteţi, să ştiţi în ce lume trăiţi. Începeţi să vă uitaţi la titluri. Parcă prea par a fi ştiute. Până şi paragrafele de introducere vi se par cunoscute. Începeţi să aveţi senzaţia de deja vu. Şi gata, aţi terminat şi ziarele. Dar aveţi senzaţia că aţi tot citit ceva ca şi cum aţi fi dorit să învăţaţi ceva pe dinafară. Eh, asta e. Începe programul de muncă…

Şi revin să-i dau dreptate d-lui Pleşu. Da, subiectul a ajuns în criză, sau cum spune dumnealui: este criză de subiecte. Asta pentru că se lansează un subiect de cineva care l-a găsit, care poate chiar l-a descoperit, poate chiar a fost la „faţa locului“. Ceilalţi îl descoperă şi ei, dar din fotoliu. Scriu şi ei. Au şi ei subiect. Dar e acelaşi, al celui care a fost primul care a spus, scris sau arătat ceva despre el. Văd şi alţii, citesc şi alţii ce a scris al doilea despre subiectul pe care l-a luat de la primul. Se scrie despre respectivul subiect. În diferite stiluri, poate chiar cu adăugiri. Dar subiectul e acelaşi: la radio, pe Internet, în ziar, la televizor…, indiferent de sigla sub care se deşiră titlul. E un subiect şi fiecare crede că trebuie să-l dea musai pe ăla. Şi de la multitudinea de subiecte se ajunge la multitudinea de medii de difuzare care oferă acelaşi subiect.

Da, acum este într-adevăr criză de subiecte. Dar în mass-media, nu şi în realitate.

Dar cine mai vede realitatea, dacă are în faţă acelaşi subiect: rostit, scris, arătat, oferit…? Aşa că subiectul ajunge realitate, iar realitate nu se mai vede. Pe cine mai interesează realitatea? Un subiect poate fi descoperit şi din fotoliu, realitatea s-ar putea să ceară şi un mic efort de deplasare…