Mătura între filosofie și contabilitate
„Dar ce crede? Are impresia că-s de ici, de colo? Păi am lucrat la contabilitate o grămadă de ani. Am facultate. Dacă acum am ajuns să adun gunoiul după el nu înseamnă că sunt bătaia lui de joc. Vai de filosofia și de capul lui. Că tot zice că a făcut filosofie. Dar unde? E vai de el. E un șmecher de nu mai încape. Dar ce crede? Se dă mare cu mine? Păi, să vă spun. Eu am lucrat la contabilitate. Contabilii sunt zei într-o firmă. La o mare firmă. Dacă acum dau cu mătura este pentru că nu am ce face, nu pentru ca ei să-și bată joc de mine. Șterg după el, dar să mă lase în pace.“
Când o văd bosumflată, știu că are ceva pe suflet, o macină faptul că acum este „femeie de serviciu“. De obicei, ascult poveștile oamenilor, dar, când se repetă prea des, încerc să le evit. Puțin vinovat, totuși, când o văd în această stare mă dau foarte ocupat. Mai ales că la ora respectivă sunt singur în redacție și astfel încearcă să-și răcorească sufletul cu mine.
Are o poveste ca oricare alta de după 2008. A fost contabilă la o multinațională. A avut bani mulți la salar. A avut și necazuri, dar banii o scoteau din nevoi, mi-a povestit. Punctul de lucru al respectivei multinaționale a fost vândut unei alte multinaționale. Au venit cu echipa lor. Cei vechi au fost rugați să plece. La fel și ea. Necazurile ei au devenit mai mari pentru că nu le mai acoperea cu bani. Nu mai ajungeau. Un soț bolnav, un frate cu două tentative de suicid, alte probleme cu un fiu, ea cu o boală profesională: coloana, de la statul mult la birou, căreia i se adaugă și o tiroidă.
Dar peste toate astea e și o datorie la bancă, ca de salariat bine plătit (pe vremuri), cheltuieli cu întreținerea apartamentului din București și a casei de la țară. E gospodină, zice ea.
Ambele locuințe o costă mult. Dar nu renunță la niciuna. Deși ce câștigă acum e mai puțin decât pensia bărbatului și ajutorul pentru fiu.
Nici persoana care o supără nu umblă cu mănuși când îi cere câte ceva sau îi atrage atenția că ar mai trebui făcut și acolo, și acolo curat. Dar e suficient de sensibilă să ajungă să înțeleagă că o observație sau o indicație este dispreț și nimic altceva pentru că ea acum este „femeie de serviciu“. Dar ea amintește mereu că nu a fost orișicine, ci o contabilă la multinațională.
Din nou, primul la redacție. Ea face curățenie și în redacție, pentru ca să mai rotunjească veniturile. Deși e angajată în altă parte. Aici vine doar cu ora. Este în zilele ei proaste. Începe să îmi povestească ceea ce acum știu mult prea bine.
Am mult prea multă treabă ca să pot întinde vorba. O întreb scurt: „De ce nu vă pensionați pe caz de boală, vindeți la București și vă retrageți la casa de la țară? Soțul e pensionar, fiul cu probleme. Ați putea sta liniștiți acolo, nu ați plăti două case și ați mai avea și bani din vânzare. Și nu v-ar supăra nimeni că nu faceți curățenie cum trebuie.“.
„E, maică, eu nu mai sunt țărancă. Vreau să am și eu stare. Două case nu e lucru mare. Să nu mă supere pe mine mojicul ăsta. Eu am școală de contabilă, chiar dacă acum adun după el. Ce să fac la țară?“
Mi-am dat seama că nu are rost să mă complic. Câți pot să se laude cu un apartament și o casă pusă la punct la țară? Eu unul nu pot. Și cu siguranță nu sunt mulți. Adică ambele să fie doar ale lor. Mai ales de ăștia ca mine, care și-au resetat viața la 34 de ani. Am înțeles că doar are o poveste, dar cu pretenții, deci nu e o poveste ca oricare alta de după 2008.
