Visa jocurile din timpul lungii veri, care de abia se încheiase, dar nu şi în mintea lui. Imagini care galopau se împeleteau, fără a mai putea fi clasificate după întâmplările ale căror amintiri au devenit. Somnul târziu de dimineaţă nu îi era profund, dar atât de plăcut pentru că prelungea în sufletul său atâtea clipe frumoase ale jocurilor cu copiii din vecini. Şi îi mai plăcea acest somn târziu pentru că nu îi aducea niciun vis care să-l sperie sau măcar să-l tulbure. Acum visa că a fost capturat de tabăra adversă a copiilor cu care se juca de-a războiul dintre arcaşi. Unul dintre învingători l-a apucat zdravăn şi îl trăgea spre o închisoare făcută din tulpini de plante încă verzi înfipte în terenul de unde mama tocmai scosese cartofii. Dar o voce a stins larma glasurilor tovarăşilor de joacă şi l-a făcut să deschidă ochii. Era Alina, sora mai mare, care se străduia să-l smulgă din plăcerea viselor. Imaginea din vis a dispărut imediat şi a fost înlocuită cu chipul Alinei care se profila în cadrul ferestrei inundate de lumina soarelui de septembrie, suficient de sus pe cer pentru a intra pe fereastra camerei în care dormea el. Fratele său, cu care împărţea patul, Aurel, era deja plecat. Încă insuficient lămurit de ce se întâmplă, se uita cu ochii cârpiţi de somn la sora lui, care se străduia să-i explice ceva, după gesturi, destul de important. Dar, uşor, a început să se lămurească.
– Hai odată! E târziu deja. La ora 9 tebuie să fim la grădiniţă.
Auzind aceste cuvinte, parcă nu-i venea să creadă. Da. A înţeles. A venit ziua cea mare în care nu va putea să stea acasă toată ziua şi să facă ce vrea. Deşi avea peste 5 ani, încă nu fusese o zi la grădiniţă, căci aşa hotărâseră părinţii lui că nu are rost să-l rupă de casă mai degrabă, dar acum era timpul. Fără tragere de inimă, s-a ridicat din pat şi s-a îndreptat spre uşă încă buimac, când, în urma lui, Alina i-a strigat:
– Trebuie să te mişti mai repede. Să te întorci ca să te spăl eu. Trebuie să fi curat. Uite, arăţi ca un purcel.
Nu prea a băgat-o în seamă şi şi-a continuat drumul. A coborât cel 4 trepe din faţa casei, a intrat în culoarul dintre casă şi curtea găinilor, apoi, încet, s-a orientat spre peretele din spatele casei, acolo unde părea că are 2 nivele din cauza terenului mult înclinat pe care era clădită, şi s-a aşezat lângă un cazan de tablă zincată, de peste 200 de litri, în care se aduna apa de ploaie.
Cu spatele rezemat de perete, aşezat pe scândura care servea drept platformă pentru cazan, fără a avea vreun gând anume, a început să privească grădina încă de un verde puternic peste care soarele strălucea aprins. În suflet i se cuibărea un sentiment nou, ceva care îi dădea impresia că are o presiune sub plămâni şi un gol în stomac, sentiment pe care îl va avea de acum de mii şi mii de ori. Fără să ştie de ce, a oftat lung şi a început să privească în deschizătura dintre pomi, acolo unde cândva creştea un păr care rodea fructe zemoase, spre Valea Siretului, unde, în depărtare, parcă aurite, se vedeau două lacuri mari de acumulare, până departe, aproape de pintenul de deal de lângă Răcăciuni. Nu îşi imagina nimic şi nu avea niciun gând limpede, doar acest sentiment care avea efecte ciudate asupra corpului său: îl obliga să tragă profund aer în piept şi apoi să ofteze ca un bătrân ofticos. Ar fi vrut să se gândească la ceva anume, să îşi amintească un lucru sau altul, dar grădina nu îi oferea nimic, doar imaginea fără putere de inspiraţie a mrejilor de fasole de pe araci, de pe care atârnau păstăi lungi, a tărtăcuţelor roşietice asemenea unor globuri rudimentare pe crengile gutuiului, a plantelor de pătlăgele şi a tufelor de vinete cu roadele lor întunecate. Nici măcar căpăţânile de varză care purtau rănile biciurii dintr-un nu ştiu ce război cu balaurii în care el a fost eoru nu îi puteau oferi vreun crâmpei de amintire. Doar acel sentiment, pe care apoi îl va numi de singurătate şi emoţie, persista puternic. Şi totuşi ar fi dorit să mai stea aşa, cu capul pe genunchii strânşi la piept, dar portiţa trântită i-a amintit de Alina, care, văzându-l stând aşa, l-a trezit din apatie.
– Ce faci? Încă nu ai fost la WC? Du-te odată! Ţi-am spus că trebuie să te grăbeşti. Am încălzit apa deja. Du-te repede. Te aştep în casă. Să nu trebuiască să vin după tine.
S-a ridicat anevoie, fără a răspunde şi s-a îndreptat spre WC-ul din capătul aleii dintre florile de “Ochiul boului” sădite în luna mai de Alina şi Mihaela, care acum înfloreau în albastru, roz, violet şi alb, ici-colo răsărind şi câte o tufă de “Gura leului” sau de “Flori de paie”, cu capetele lor ca un soare rumenit în apus de august.
Parcă nici nevoile nu mai dorea să şi le facă, dar Alina, înţelegând că nu are de gând să se grăbească, s-a pus de pază la uşă.
– Grăbeşte-te Severin. Te-am sculat la 7 şi jumătate ca să avem timp, dar a trecut deja o groază de când te mişti ca un moşneag.
A ieşit şi a urmat-o pe Alina, care, odată intraţi în casă, l-a luat repede în primire şi l-a dezbrăcat aşa cum îl născuse mama şi l-a băgat în ligheanul de tablă în care deja apa aburea. A început să-l frece cu un săpun care mirosea destul de greu şi apoi a turnat peste picioarele lui un lichid dintr-o sticlă care mirosea frumos. După ce l-a udat bine pe cat, turnându-i apă cu o cană, i-a pus puţin şampon “Urzica” şi a început să-i frece capul cu putere. În acest moment, lui Severin i-a venit a plânge, deşi nu ştia exact pentru ce. Nu a plâns cu lacrimi, dar profund în sufletul său şi s-a simţit mai singur. Nu mai auzea copiii din vecini care ar fi trebuit să-l cheme la joacă.
Odată clătit bine, Alina l-a ridicat în pat şi a început să-l şteargă repede făcând să-l doară pielea din cauza puterii cu care apăsa prosopul pe corpul lui. I-a adus săndăluţe noi, cu talpă roşie de plastic şi cureluşe maro pe care le-a închis cu catarame ca aceea de la cureau lui de la pantalonii cu care se îmbrăca de sărbătoare sau când pleca cu mama prin sat. Apoi au urmat pantalonaşii bleu-maren şi un tricou, peste care Alina a tras o bluză bleu cu fundă roşie, asemenea unei rochiţe. Severin privindu-se de sus în jos s-a mirat că arată mai mult a fetiţă decât a băiat, dar nu a comentat, neînţelegând şi neştiind de ce trebuie să fie aşa. S-a lăsat în voia surorii sale.
Odată împopoţonat, a fost ridicat din dou de Alina şi pus în picioare pe scândurile duşumelei. Lăsat să stea în poziţie de drept, lângă pat, o proivea pe Alina cum întinde margarină şi magiun pe cele patru felii de pâine care zăceau pe masa pe care familia servea cina, singurul moment al zilei, în timpul săptămânii, când toată famalia era acasă. Cele patru felii gata unse au fost puse două câte două, una în faţa alteia, împachetate în grabă şi puse într-o gentuţă de carton de culoare maronie, accesoriu nou, pe care îl va purta zi de zi, aşa cum purta tolba meşterită de el pentru campaniile militare din timpul verii.
Abandonând geanta pe un scaun, Alina s-a îndreptat spre plită, de pe care a ridicat un ceaun şi a turnat din el lapte într-o cană de un sfert de litru. I-a adus-o lui Severin cu o altă felie de pâine unsă şi, fără să se uite la el, l-a sfătuit grăbită:
– Rămâi în picioare ca să nu picuri laptele pe tine. Ai grijă să nu te mânjeşti. Mă duc să mă schimb.
Alina a trecut grăbită în cealaltă cameră şi cu uşa întredeschisă a început să toarne puţină apă într-un lighean rotund de plastic. Se auzeau plescăiturile apei şi apoi s-a făcut linişte. Între timp, Severin terminase de mâncat felia de pâine, înghiţind după fiecare muşcătură câte un pic de lapte. Deşi îi plăcea atât de mult laptele, acum i se părea că nu are niciun gust şi că nu îi alunecă pe gât, iar sentimentul pe care l-a verificat prima dată lângă zidul casei devenea mai apăsător.
Din această stare l-a trezit Alina, sosită din camera vecină, îmbrăcată într-o frumoasă rochie înflorată, cu părul şaten-auriu, lung, dat pe spate. Era frumoasă Alina, iar Severin o iubea mult, dar acum înţelegea de ce e atât de severă în comportament. Din discuţiile de zilele trecute înţelesese că şi ea urma să plece undeva departe şi că nu va veni acasă decât la sfârşitul săptămânii, iar iarna doar o dată pe lună. Se gândea că de aceea este aşa de schimbată. E adevărat că ea era aceea care îl mai pişca cu o jordie atunci când se încăiera cu Carmen, sora mai mică decât el cu doi ani. Dar nu îi purta pică.
– Hai să mergem!, a spus Alina şi l-a luat de mână şi l-a scos în faţa uşii pe care a încuiat-o cu o cheie mare de broască. De abia acuma şi-a data seama că în casă nu mai era nimeni, decât ei doi. Ştia că părinţii sunt la muncă, că Eugen e şi el plecat la şcoală şi că vine doar sâmbăta, căci face şcoala departe. Dar numai când Alina întorcea cheia în uşă a înţeles că ceilalţi fraţi sunt plecaţi deja la şcoală, căci e prima zi, şi toţi merg dimineaţa, şi nu în schimburi, aşa cum se întâmplă de obicei. Bănuia doar că surorile mai mici, Carmen, Carla şi Iudita sunt undeva la rude sau poate chiar în curtea vecină, la bunicul.
S-au îndreptat iute spre poartă, salutaţi de câinele cu pete portocalii, care s-a întins leneş, căscând gura de îi trosneau fălcile. Au ieşit pe poartă, iar Alina s-a urcat pe ea, a întins mâna în interior şi a pus zăvorul, iar, odată coborâtă, pe clanţa dinspre drum a pus o frunză de nuc, semn că nu e nimeni acasă.
Deşi era vânzoleală pe drum, Severin nu a putut să observe asta, având sentimentul că ceva se schimbă în viaţa lui şi nu înţelegea ce. Cândva a aşteptat să meargă la grădiniţă, dar acum nu ştie de ce nu mai vrea. Dar trebuie să păşească spre acel loc, căci Alina trage puternic de mâna pe care a prins-o în palma ei ca într-o menghină. Îl doare strânsoare, dar nu spune nimic. Asta parcă îl face să mai uite de ceea ce simte în sufletul şi trupuşorul său mai mic decât ar trebui să fie la cei cinci ani pe care deja i-a împlinit.
I s-a părut că drumul este prea scurt şi că prea repede s-a terminat sectorul de sat în care locuia el şi a şi început şerpuirea drumului spre o colină pe care lucea în soare tabla bisericii din sat, unde duminica era adus şi el de fratele său Aurel.
Ajunşi în faţa bisericii, Alina i-a arătat o casă cu pereţii albi şi, aplecându-se asupra lui, i-a explicat:
– Uite grădiniţa. Vezi ce frumoasă e? Are şi flori în faţă. Vin mai mulţi copii. Vi se dau jucării. Vei avea cu cine să te joci. Cuvintele astea îi sunau sec în minte. Au trecut prin poarta grădiniţei înconjurate cu un gard de sârmă cu ochiuri. Curtea avea o porţiune plată de teren, unde erau nişte bănci pe margine, apoi era aleea de la poartă, după care urma o porţiune cu iarbă, unde curtea urca în pantă. Acea porţiune, înspre gard, era umbrită de un gutui, pe care atârnau câteva fructe încă verzui. În faţa casei, pe care Alina a prezentat-o ca fiind grădiniţa lui, se înălţau tulpinile unei flori care îşi desfăcea petalele asemenea unori aripi de fluturaşi, având diferite culori. Printre flori se auzeau un zumzet de albine mult prea preocupate de munca lor, pentru ca să mai bage în seamă pe cei care treceau pe alee, spre intrare. A trebuit să urce două trepte din piatră de râu pe cerdacul din scândură şi apoi a pătruns, tras de Alina, într-un hol mic, care i s-a părut acum extrem de întunecos şi adânc, unde – probabil că i-a zărit înainte să intre – îi aştepta o educatoare, fiică a unei familii din sat, dar care locuia în municipiul care se afla la doar câţiva km. În hol erau trei uşi: două lateral, şi una în faţă, în fund. Mai erau acolo şi tot felul de desene şi două dulapuri mai în spate, cu sticlă, în care se vedeau diferite foi colorate cu prea puţină îndemânare. Severin va înţelege mai târziu ce e cu acele foi.
Nu prea a înţeles schimbul de cuvinte dintre Alina şi educatoare, dar s-a simţit împins, după ce i s-a luat gentuţa, în clasă, pe uşa din dreapta, unde alţi copii, de vârsta lui, se uitau ca speriaţi la el, dar mult mai degajaţi, oricum. I s-a dat un loc într-o bancă, lângă o fetiţă, Liliana, care era mult mai mare, dar despre care va afla mai târziu că, din cauză că are probleme cu dezvoltarea memoriei, a mai fost reţinută pentru un an. Severin s-a aşezat timid lângă ea pe un scăunel, tocmai potrivit şi a simţit că ceva îl săgetează brusc. Nu mai putea să respire. Simţea nevoia să deschidă gura şi să ţipe, dar el vorbea rar de obicei şi toţi cei de acasă şi de prin vecini ştiau că e tăcut şi timid.
Alina, împreună cu educatoarea, s-au apropiat de el. Educatoarea a început să-i explice că el va rămâne cu copiii până la amiază, ca să se joace, să scrie, să deseneze, să cânte, iar Alina va veni să-l ia, când se va auzi clopotul de la biserica vecină. Era o biserică catolică, localitatea fiind majoritar catolică şi foarte mare. La bisericile catolice este obiceiul ca la ora 12 să tragă clopotele de “Angelus Domini”, moment în care credincioşii mai practicanţi, se roagă în gând sau cu glas tare dacă sunt în grup rugăciunea care aminteşte de momentul în care îngerul Gabriel, trimis de Dumnezeu, o anunţă pe fecioara Maria că va deveni mamă a lui Isus.
După explicaţia pe care i-a dat-o lui Severin, educatoarea i-a făcut semn Alinei că poate pleca. În timp ce Alina se îndrepta spre uşă, parcă s-a rupt ceva în trupuşorul şi în sufletul plăpând al lui Severin şi a început să strige:
– Nu mă lasă aici. Te iubesc! Nu te voi mai supăra cu nimic… Ia-mă acasă. Vreau să fiu cuminte… Nu mă lasă… Te rog… Nu mă lăsa… Îmi este frică. Nu vreau să stau aici. Nu îi cunosc… Şi continua plângând şi strigând, în timp ce Alina ieşea pe uşă, iar educatoarea îl ţinea delicat, dar ferm ca să nu se ridice de pe scaun şi să alerge pe uşă. A fost un plâns uscat, fără lacrimi, dar adânc, plâns pe care îl va mai avea de multe ori în viaţă, în cele mai grele momente, dar dacă acum a izbucnit în cuvinte, de acum încolo el va fi uscat şi mut în acelaşi timp. Nu va ştii să plângă des, dar va plânge chinuitor pentru sufletul lui… Acum nu avea cum să ştie acest lucru. Era o caracteristică a fiinţei lui. I se părea că ceea ce simte nu poate să spună cum trebuie celorlalţi şi de aceea şi plânsul lui va fi tăcut, profund, greu, dar eliberator. Şi asta a învăţat acum, căci a plâns strigând şi Alina nu a înţeles cât de mult ar fi dorit să fie cu ea şi cât de mult se hotărâse să fie cuminte, deşi nu era chiar cel mai obraznic, dar, acum, uitând că e timpul să fie la grădiniţă, i s-a părut că obrăzniciile lui de dinainte au făcut-o pe Alina să-l abandoneze aici. Dar Alina nu a făcut decât să îl ajute să facă un pas mai departe în viaţa lui. Şi ea îşi simţea sufletul trist în drum spre casă, căci şi pentru ea era o ruptură. Mai mult, cuvintele strigate de Severin i-au pridus nelinilşte şi parcă au îndurerat-o. La un moment dat, ar fi dorit să se întoarcă şi să-l ia acasă cu ea. Dar, chiar dacă mai târziu, tot trebuia să vină acest moment. Ea s-a ocupat de Severin aproape ca o mamă. Tristeţe era şi mai adâncă şi pentru faptul că peste doar câteva zile urma să plece şi ea de acasă, mai departe, şi va sta mai puţin cu fraţii săi. Nu înţelegea de ce e tristă acum, deşi până mai azi şi-a dorit cu multă ardoare să plece ca să mai scape de griijile de acasă.
Fără să-şi dea seama când, Severin a simţit că în suflet i s-a aşternut o linişte profundă. A început să distingă cele spuse de educatoare, care i-a adus câteva bucăţele de plastic şi i-a arătat cum poate construi cuburi, case sau alte lucruri îmbinându-le.
Nu a trecut mult timp şi educatoarea le-a cerut să se încoloneze pe culoarele dintre mese. Apoi a explicat cum fiecare, în momentul ce va trece pe lângă dulapul din hol, să îşi ia gentuţa şi să iasă în curte. Cele trei rânduri ce copii au început să curgă spre uşă la un semn al educatoarei şi apoi spre curtea inundată de soare. Severin şi-a luat gentuţa şi a ieşit în curte fără a schimba niciun cuvânt cu ceilalţi copii, care se îmbrânceau ştiind că educatoarea nu îi poate vedea pe toţi fiind încă în clasă. După ce a ieşit şi ultimul copil, a sosit şi educatoare. În curte, copiii din cealaltă grup deja mâncau aşezaţi pe iarbă. Educatoare grupei lui Severin i-a chemat în jurul ei şi le-a explicat:
– Acum, vă aşezaţi pe băncile de lângă gard. Vă scoateţi fiecare pacheţelul.
Severin a scos sticluţa cu apă şi pacheţelul cu cele patru felii unse de Alina. Educatoarea, în acest timp, îi supraveghea pe copii. Observând că toţi şi-au scos pacheţelele, le-a spus:
– Copii, ştiţi cum trebuie să servim masa… şi apoi, cu voce mai puternică, a rostit: Poftă bună!
Copiii din grupa lui Severin aveau cel puţin un an de grădiniţă, aşa că ştiau ce să răspundă, cunoşteau regulile. Din piepturile lor mici au strigat cu bucurie:
– Mulţumim şi la masă nu vorbim!
Severin nu a răspuns acum, dar a ţinut bine minte şi de acum, zi de zi va răspunde şi el în cor cu ceilalţi, cu multă însufleţire.
După ce au mâncat, educatoarea le-a cerut să adune hârtiile pe care un copil le purta în faţa fiecăruia. Mai târziu, Severin va pricepe că este vorba de un serviciu pe care îl face fiecare, la rând.
Apoi au început jocurile. Întâi, împreună cu educatoarea, au sărit pe nişte pătreţele scrijelite în pământul bătătorit al curţii, iar poi, supravegheaţi de pe cerdac, liber. Severin nu s-a jucat cu niciun copil în acea zi. A simţit nevoia să se apropie de tulpinile florilor care creşteau din porţiunea de pămnât din faţa cerdacului, un loc împrejmuit cu pietre rotunte, văruite. Până acum îi era frică de bondari şi de albine. Dar acum nu. A aplecat spre sine o floare în care era un bondar mare, care părea că e îmbrăcat în catifea neagră cu dungi galbene. Acesta speriat, a zburat repede. Dar cu timpul Severin va învăţa să îi prindă în batistuţa din gentuţă şi să cerceteze mai în amănunţit aceste vietăţi. Mai încolo, pe altă floare, a zărit o albină care părea că are pe ea un praf galben, încât doar capul negru-maroniu i se vedea, dar tot căuta ceva de zor în bănuţul galben dintre petalele florii. Aceasta nu s-a sinchisit de Severin, iar el a putut să privească îndelung la mica vietate, până ce una dintre educatoare, de data asta a grupei vecine, a strigat, în timp ce suna dintr-un clopoţel:
– Alinierea, pauza s-a terminat. Intrăm în clase.
Copiii s-au aliniat rapid, împingându-se pentru a-şi găsi locul stabilit. Severin a înţeles că fiecare se aşează lângă colegul său de bancă, aşa că s-a apropiat de Liliana, dar îl privea aiurită şi fără a schiţa vreun gest. Nu-i făcea plăcere, dar simţea că tebuie să respecte locul unde a fost pus. La semnul educatoarei au intrat în clasă, lăsând gentuţele în dulapul de la intrare. Timpul a trecut fără să-şi dea seama şi fără să ştie ce a spus şi povestit educatoarea. Mintea lui era departe şi nu într-un loc anume. Privea pierdut pe fereastră fără să i se atragă atenţia, probabil că educatoare era obişnuită cu această atitudine a copiilor în prima zi de grădiniţă. Când, deodată, ca un sunet vag, apoi puternic, dar melodios s-a auzit glasul clopotului bisericii din vecini. Era un sunet pe care îl ştia de mult şi îi plăcea să îl asculte, mai ales seara, la asfinţit… în depărtare… Acum nu avea să ştie că acest sunet îl însoţi în multe momente de singurătate şi de căutări…
Copiii au început să se foiască. Educatoarea a cerut din nou să se alinieze în spaţiul dintre mese. Odată aliniaţi, a rostit:
– Bună ziua!
La care copii au răspuns în cor:
– Bună ziua!
Apoi au ieşit pe rând. Pe unii copii îi aştepta cineva din familie, dar pe foarte puţini, căci drumul spre casă era cunoscut de toţi şi sigur pentru copii. Când şi-a pus gentuţa pe umăr asemenea unei tolbe, Severin a zărit-o pe Alina, care stătea de vorbă cu educatoarea. Parcă era schimbată. Devenise alta. La fel de frumoasă, dar puţin străină. Înţelegea parcă că această înstrăinare marchează viaţa oricărei familii. Alina a venit spre el şi l-a luat de mână conducându-l spre ieşirea din curte, apoi spre casă. Au fost tăcuţi amândoi, ca şi cum ceva grav s-a întâmplat, ceva care cere un timp de meditaţie pentru a fi înţeles mai bine. Şi aceasta a fost prima zi, în care a simţit că doar bondarii îi erau familiari.
