Pe scurt

„Acolo unde societatea civilă își pierde vigoarea treptat, iar viața socială decade, mai devreme sau mai târziu, încep să obosească și partidele politice, până când ajung să devină un fel de ghetouri intrate în putrefacție, destinate numai și numai să-i împingă pe membrii lor în sus spre putere“.

Greu de spus dacă partidele de la noi au avut un caracter clar deschis și democratic, dar este cert că rolul pe care și l-au asumat în ultima perioadă este exact ceea ce spune citatul de mai sus. Cât privește societatea civilă, ea aproape tot timpul și-a demonstrat lipsa de capacitate de a se focaliza unitar pe anumite teme și de a lupta perseverent și consecvent, viața socială fiind la cota dezastrului. Argumentația a fost de mult uitată, dacă a fost vreodată punctul forte pe la noi, dar, cu certitudine, invectiva este ce se poartă cel mai mult.

Este tocmai ce a dus la disoluția unei adevărate orientări sau percepții de idee. Partidele nu mai reprezintă o orientare sau alta, ci doar

Ochelarii de cal ai politicii româneşti

De puţin timp încoace, au apărut mai multe comentarii în mass-media care încearcă să descrie starea politicii externe româneşti. Un ultim articol pe această temă, pe care l-am citit, este cel al lui Marius Zulean, publicat în revista “22″, nr. 1094/22-28 februarie, articol în care autorul arată că o mare hibă a acestei politici se datorează şi faptului că ea este făcută de istorici şi nu de adevăraţi specialişti în strategii de politică externă. Din articol reiesă că, astfel, politica externă românească este făcută prin deducţie, folosindu-se modele istorice, fără a mai ţine cont că acestea au devenit anacronice.

În mare parte, i-am dat dreptate autorului articolului, mai ales că tocmai terminasem de citit cartea “The United States and the Great Powers. World Politics in the Twenty-First Cebntury” a lui Barry Buzan, publicată în 2004, de către Polity Press, Cambridge.

Autorul reuşeşte să demonstreze, plecând de la o analiză a diferitelor tipuri de politică externă şi teorii de politică externă, că actuala politică externă a statelor nu poate urma un tipar teoretic sau istoric, ci presupune o perspectivă de valori şi interese care depăşesc tiparele şi care sunt mult mai dinamice decât ele, aşa cum de altfel este dinamică şi relaţia dintre state şi orientarea lor de interes.

Cartea merită citită, mai ales că ea nu se adresează doar specialiştilor, ci şi unei categorii de oameni interesaţi de realitatea internaţională, fără a avea neapărat o pregătire în domeniu. Volumul reuşeşte să deschidă noi căi de înţelegere a actualelor raporturi şi posibilele perspective (nu obligatorii, spune autorul), ci condiţionate de factori care le vor dicta dinamicitatea şi posibilitatea realizării.

Dincolo de frumuseţea şi obiectivitatea acestui volum, rămâne totuşi să constatăm “subiectivismul” în care se scaldă politica externă românească şi incapacitatea ei de a depăşi tipare de mult perimate. Chiar dacă voci importante din viaţa publică leagă această incapacitate de infiltrarea MAE cu agenţi ruşi, totuşi este cert că lipsa de viziune este cea mai importantă cauză a miopiei politicii actuale a MAE.

Cartea merită citită doar din perspectiva unei analize a fenomenului relaţiilor dintre state, dar lectura este mai interesantă dacă o inserăm în înţelegerea fenomenului politicii externe româneşti, care este depăşită de realitatea acestui joc internaţional.

Lectură plăcută.

În timp ce scriu

În acest timp, d-l Dan Perjovschi, „răspunzătorul cu desenele“ din redacţia în care lucrez, îşi lansează cartea 20/22 (Editura Polirom), carte în care a adunat textele pe care le-a publicat în revista 22, sub genericul de vis-a-vis, timp de 20 de ani, adică exact de la înfiinţarea revistei.

Lansarea are loc în sediul redacţiei, unde s-au adunat oameni care au fost actori ai evenimentelor, dar şi simpli martori, sau doar curioşi.

Nu e cazul să vă gândiţi la o carte cu texte lungi şi descrieri sau analize, ci este vorba de reflecţii scurte şi penetrante ale societăţii în mai toate aspectele ei, atâtea câte a putut să pună sub lupă autorul.

Ca exemplificare, vă pot da spre citire continuarea acestui tip de text, care nu se află în cartea 20/22, întrucât a apărut în numărul care abia a plecat la cititori, adică 49/1.082 (30 noiembrie – 06 decembrie 2010).

„Funcţii în stat

Chestor, cămătar, secretar de stat, şef de clan, şef de post.“

Nu, nu toate textele sunt atât de scurte. Unele au şi mai multe paragrafe. Dar pentru timpul în care scriu, acest text descrie mai mult decât e necesar cum stau lucrurile pe la noi. (Pentru un mic ajutor, amintesc de cele descoperite în legătură cu situaţia din poliţie.)

Deceniul pierdut al României

Tom Gallagher este un autor cunoscut pentru mulţi dintre cititorii de lecturi politice şi sociale din România. În articolele sale a reflectat cu multă acurateţe situaţia reală din ţară.

Mi-a căzut în mână una dintre cărţile sale care se referă la ultimii 10 din evoluţia României. Volumul a fost publicat în această toamnă, la Editura All.

Pentru o înţelegere a culiselor relaţiilor dintre autorităţile româneşti şi UE în perioada de aderare şi postaderare, cartea este una dintre cele mai bune surse. Ea explică multe dintre inadvertenţele realităţii politice şi sociale de la noi, pe care nu înţelegem cum de sunt posibile într-o ţară membră a UE. De fapt, explică autorul, această stare este consecinţa împletirii dintre viclenia politicienilor români şi politicianismul interesat şi uneori chiar naivitatea UE.

O rezumare a acestei cărţi mi se pare mult prea dificilă, ea însăşi fiind un rezumat a 10 ani de evoluţii politice şi sociale marcate de interesele unei clase politice autohtone refractare la europenizare şi de lipsa de fermitate din partea oficialilor UE.

Din păcate, eu nu am găsit cartea în varianta originală, adică în limba engleză. Traducerea nu este cea mai strălucită şi nici redactarea nu se ridică la nivelul calitativ al conţinutului. Greşelile abundă în transcrierea textului. Dar toate acestea se pot depăşi pentru o sinteză foarte valoroasă.

Vă doresc lectură plăcută!

Cartea electronică – posibilitatea ca multe lucrări de valoare să-şi găsească cititorii

În diverse ocazii, am discutat cu persoane care au încercat sau au publicat cărţi prin edituri. De fiecare dată a contat recomandarea, critica favorabilă (cel mai adesea oportunistă), renumele, banii disponibili pentru o „contribuţie“ la o primă ediţie pentru a „reduce riscurile editorului“. Toate acestea înseamnă, de multe ori, piedici de netrecut pentru cei care debutează sau pentru cei care nu sunt „înzestraţi“ cu o armnată de recomadatari sau critici care să le facă cronică sau nu au „suma de risc“.

Astfel, se ajunge ca lucrări de valoarea să nu ajungă la cititori doar din cauza acestor condiţii. E adevărat: costurile editării clasice sunt destul de mari, iar un editor nu riscă să piardă pentru o carte, indiferent cât este ea de bună. Excepţiile sunt doar excepţii şi atât! Dar astea se fac pentru „pile“ sau pentru „cei mari“.

În rest, piaţa electronică de carte deja este o platformă unde scriitori tineri sau necunoscuţi multor chiar criticilor îşi lansează operele. Aşa este amazon şi lulu.com. Astea fiind cele mai cunoscute. Piaţa de carte electronică din România nu este încă pusă la punct, dar începe să se mişte.

Până la a se organiza, mulţi autori ajung să îşi publice cărţile pe propriile site-uri sau bloguri, fără a percepe niciun leu. Multe dintre aceste lucrări sunt deosebite, adesea de o calitate net superioară multora dintre lucrările editate în mod clasic. Diferenţa e că unele au avut „recomandări“, altele nu.

În Occident, deja această piaţă electronică funcţionează şi autorii chiar câştigă bine, dar şi pentru cititori este un chilipir, căci multe lucrări se pot descărca şi la 2-3 dolari. Ceea ce este extrem de ieftin, în comparaţie cu cele mai ieftine romane care se pot vinde în România pe ediţia print.

Pentru doritorii de lectură, este cert că această nouă piaţă, a cărţii electronice, oferă o opurtunitate, iar pentru autori o rampă de lansare. Cu siguranţă că se va reglementa şi la noi, încât să aducă un câştig şi autorilor. Până atunci, dincolo de descărcările pirat de pe diverse site-uri, încă mai citim de pe bloguri personale sau site-uri, în cazul autorilor care le au.

Pentru mai multe informaţii despre piaţa cărţii electronice se poate citi şi articilolul: Scriitori necunoscuţi dau lovitura cu cărţi electronice.

Jurnal rusesc – de la naivitate la adevăr

Citeam în presa de azi dimineaţă (luni) despre conflictul din Asia Centrală şi sprijinul pe care Rusia îl acordă pentru depăşirea stării actuale. Mi-a venit să zâmbesc imediat ce am citit cuvântul „sprijin“, atât de papagaliceşte repetat de presa noastră, după ce l-a preluat cu sârg de la atotştiutoarea presă franceză sau de alte orientări. Şi acest zâmbet l-am avut nu pentru că sunt eu mai deştept, ci pentru că ştim atât de puţin despre realităţile din Rusia şi politica sa atât în Asia Centrală ca teritoriu propriu, cât şi în aceeaşi Asie ca teritoriu al altor state vecine cu ea, moiv pentru care luăm atât de ulor ca bune cele spuse de alţii.

Citesc destul de frecvent presa străină, dar pentru că limba este un impediment de netrecut, presa rusă îmi este inaccesibilă. Doar „la mâna a doua“ ajung la ea, adică după comentariile marilor agenţii. În rest, această presă e o mare necunoscută, ca de altfel şi ce se află în Marea Rusie.

Imediat ce s-a lansat la noi traducerea cărţii Annei Polikovskaia, Jurnal rusesc, am dorit să fac rost de volum şi să citesc. Asta pentru că auzisem o mie şi una de lucruri despre această femeie ziarist, dar şi despre cartea ei.

Odată obţinută cartea, încă de la prima pagină am rămas stupefiat despre ceea ce se poate întâmpla acolo. Mai rău însă m-a făcut să mă minunez este că ceea ce se scrie acolo este un nivel la care poate ajunge politica de stat, atunci când ea îşi depăşeşte „mandatul“. Nu mi-a venit să cred că politicienii pot avea atâta imaginaţie pentru a-şi prezerva puterea şi atâta cinism pentru a o câştiga. E o imagine halucinantă, dar e doar una.

Autorea Jurnalului reuşeşte prin scurtele sale însemnări să pună una lângă alta micile piese ale unui puzzle uriaş şi crează o realitate teribilă. Şi tocmai această reuşită a ei îi va aduce sfârşitul, devenind incomodă regimului din Marea Rusie.

Cartea aceasta este ca o mică spărtură în gardul unui spaţiu în care putem privi niţel, dar suficient ca să ne „minunăm” de ce este dincolo.

E adevărat că Rusia este un caz irepetabil în modul în care îşi face politica de stat, dar dureros este că, la nivele diferite, se pot multiplica astfel de strucuturi, nu pe atât de sângeroase, dar, juridic vorbind, la fel de criminale (criminalitate în sens juridic).

Oricum, merită citită, iar când este vorba de o informare corectă, chiar este necesară o lectură de acest gen.

Adrian Marino atacat în presă la comandă

Nu se putea să nu reacţioneze cei care au fost „prezentaţi“ de Adrian Marino în cartea sa postum. E adevărat că reacţia nu a fost prea promptă, ci după ce deja foarte mulţi cititori au răsfoit cartea acestuia. Dar a fost nevoie şi de o repliere a celor vizaţi de scrierea marelui teoretician şi ideolog.

Folosind un ziar care are o circulaţie destul de mare, ni se oferă din partea celor care au comandat articolul, citate dintr-un dosar care s-ar afla la CNSAS, fără a i se preciza numărul, ci doar sunt înşiruite nume de cod şi frânturi de fraze cu o elocvenţă specifică delatorilor.

Din păcate pentru cei care se află în spatele acestui material, ceea ce scrie acolo şi modul în care este scris nu face decât să confirme cele spuse de Marino.

Iată şi articolul din Evz.ro: http://www.evz.ro/detalii/stiri/adrian-marino-super-spionul-roman-in-occident-893632.html.

Dar pentru a înţelege reacţia, trebuie citită cartea cu pixul în mână şi un caiet de notiţe, ca apoi să fie posibillă verificarea numelor care ar avea interesul să stea pitite în spatele unui astfel de material care arată că pentru aceşti oameni Marino rămâne periculos şi după moarte.

O lectură obligatorie pentru o perspectivă integralistă

Este foarte greu să îţi faci o perspectivă cât de cât apropiată de realitate despre societatea românească în general, dar este şi mai dificil să realizezi o astfel de perspectivă a diferitelor categorii „de vârf” a aceleeaşi societăţi.
Este mai mult decât o junglă, chiar dacă Adrian Marino descrie cu aceste cuvinte lumea „selectă” a oamenilor de litere şi a politicienilor de ieri şi mai ales de azi. Nu este deloc exagerat să spunem că este mai degrabă o zonă cu nisipuri mişcătoare.

Având în vedere „feţele” vizibile ale acestei lumi „selecte”, este evident că ne aflăm extrem de departe de adevărul deloc măgulitor din spatele măştii. O privire ceva mai atentă sub colţul vălului de borangic cu care se îmbrobodesc „selecţii” şi a „relizărilor” lor măreţe, după care şi-au croit nume marile personaje ale timpului nostru sau care de abia au ieşit din scenă, te face să te înfiori datorită suflului rece a realităţii.

Mă aflu deja la pagina 400 a cărţii postum a lui Adrian Marino, Viaţa unui om singur, şi îmi pare rău că se termină, căci, aşa cum şi autorul mărturiseşte, ar fi fost mult mai multe de citit, dar s-a limitat la anumite aspecte, care au funcţia descriptivă a lumii pe care vrea să ne-o creioneze în toată neagra sa splendoare de intrigi şi orgolii fundamentate pe personalităţi de mucava.

Marino nu este un pesimist şi nu îndeamnă la pesimism, dar, chiar şi postum, vrea să ajute să nu admirăm himere, ci să ne creăm o perspectivă corectă pentru o orientare şi mai corectă. E ca un fel de testament pentru o societate europeană, pentru care acest om a lupta şi în care a crezut, fără a cădea într-o dulceagă admiraţie, ci demontând-o şi recreând-o pentru caracteristicile culturii noastre.

Doar citind această carte, se poate înţelege de ce a ales ca să nu fie publicată decât postum.

Cartea lui Adrian Marino este o lectură obligatorie pentru o perspectivă integralistă şi realistă a micii noastre societăţi româneşti şi a marilor ei oameni contemporani.

Şi ca o reflexie: Silviu Brucan a fost un optimist fără leac, spunând că sunt suficienţi 20 de ani pentru vindecarea societăţii noastre. Şi doar citind această carte putem depăşi dezamăgirea că anii au trecut şi mai sunt atât se multe lucruri de făcut.

Adrian Marino, un realist fără scrupule, ne spune printre multele rânduri ale cărţii sale postum – şi totuşi atât de puţine pentru ceea ce doreşte să prezinte –, că e vorba de o generaţie şi a evitării uceniciei faţă de aceasta. E nevoie de un alt tip de ucenicie: realistă, lucidă, sinceră şi deschisă spre valoare şi nu spre „mediocritatea, aroganţa şi parvenitismul“ care caracterizează pe cei care ni se prezintă acum, ca modele şi soluţii. O lectură care nu are egal – aşa s-ar putea defini parcurgerea acestei cărţi.

Dar pentru a nu risca un câştig minim, cartea trebuie citită cu pixul în mână şi cu un caiet de notiţe, în care să fie înregistrate categoriile şi oamenii împreună cu portretul lor creionat de Marino, spre o suprapunere cu masca pe care ne-o prezintă respectivele persoane în viaţa de zi cu zi. Nu spre o denigrare – repet –, dar spre evitarea căderii în eroare şi spre o percepţie matură.

Triadele lui Marino despre „litere“ şi „literaţi“

De mult am aşteptat cartea postum a lui Adrian Marino. Şi iată că, o am în mână şi citesc la ea cu mult sârg. Trebuie să recunosc că nu este a mea, ci mi-a împrumutat-o un om de litere cu mult drag, pentru doar 10 zile. Aşa că am să joc bine între orele de muncă şi timpul de călătorie spre casă ca să o pot citi şi nota câte ceva din ea.

Deja am parcurs aproape 200 de pagini. Peste partea cu politicienii de prin închisorile comuniste şi „ideologiile“ lor am trecut repede, căci aceste ideologii erau la fel de desăvârşit absente ca şi la politicienii de azi. Aşa că nu merită atenţie. Doar ca studiu de comportament şi aprofundare de analiză. (Ca o mică paranteză, despre politicenii români, dar de data asta din perioada interbelică, aceleaşi lucruri „măgulitoare“ am citit şi din Jurnalul unui Arhiepiscop Catolic care a condus pe atunci Arhiepiscopia Catolică de Bucureşti. Sigur, nu i-a uitat nici pe unii clerici catolici, despre care ne scrie la fel de „interesant“. O altă carte care merită citită…)

Dar pentru că Marino era un om de litere, merită reţinută dubla triadă a sa despre „litere“ şi „literaţi“.

Lumea literară, spune Marino este „brutală, feroce şi lipsită de scrupule“, iar literatul/scriitorul este plin de „mediocritate, aroganţă şi parvenitism“.

Dar dincolo de aceste triade, călătorind doar până la acest punct prin memoriile marelui om, am întâlnit acolo mari nume deloc măgulitor prezentate. Vreţi să întâlniţi şi altfel „marii oameni“ ai timpului nostru? Vă invit la o lectură a lui Marino.

Dar eu voi continua să punctez măcar ici-colo portretul societăţii româneşti realizat de Marino.

Lectură plăcută şi… noutăţi pe măsură, chiar dacă frapante.

Limitele puterii … şi cartea minunată despre ea

Răgazul pe care mi l-am permis în ultimele zile m-a ajutat să termin o carte deosebită. Este vorba de The limits of Power a lui Andrew J. Bacevich. Eu am citit ediţia din 2009, dar ea mare are şi una în 2008. Asta nu are importanţă, dar ceea ce este important e perspectiva pe care ţi-o oferă cartea asupra realităţii lumii actuale, pe care, cel mai desea, o percepem după tot felul de volumaşe academice, în care citim ceva de genul x a spus sau y ne-a arătat. Omul ăsta chiar nu-şi pierde timpul cu aşa ceva. Trece direct la subiect şi mai ales ştie care colţ al “vălului” cu care se acoperă puterea să-l ridice.

Nu am de gând să fac o recenzie, pentru că nici nu am pretenţia că aş face ceva super reuşit, aşa cum se poartă acum, adică recenzii unde se scrie despre toate numai despre ceea ce se recenzează nu. Mă voi rezuma să ofer, aşa ca o plasă cu care să vă atrag să o citiţi, două citate, dar ele sunt nimic pe lângă ce oferă acest volum. Şi asts pentru că vreau să arăt că volumul nu este o teorie seacă, bună atunci când aveţi insomnii.

„There is something touching about these expectations, but also something pathetic, like the battered wife who expects that this time her husband will actually keep oft-violated never again to raise his hand against her. (…) Salvation begins when she rejects that condition and asserts control over her life.“

Nu, nu vă grăbiţi. Nu este vorba despre terapie de cuplu. Dar aceasta este o imagine folosită de autor pentru o realitate pe care o prezintă în cartea sa, în cele peste 200 de pagini. Şi continuă:

„A strategy of containment should permit and even underwrite educational, cultural, and intellectual exchanges.“

Şi nu se referă la o persoană, ci la o întreagă societate. Chiar dacă nu este vorba de România, citirea acestei cărţi ajută mult la crearea unei perspective mai complete şi mai realiste, plecând de la aceea a unei puteri şi a populaţiei care se identifică cu ea.

Lectură plăcută!