Alte legume şi fructe care duc la contaminarea cu E.coli…

Citind presa şi privind la televizor ştirile legate de îmbolnăvirile cu virusul E.coli care produce o formă gravă, chiar mortală de enterocolită, m-am întrebat ce alte legume şi fructe pot transmite virusul respectiv. După ce am fost informaţi că este vorba de castraveţii (numiţi olandezi), dar importaţi de Germania din Spania, ca purtătorii virusului, acum ni se spune că, de fapt, purtătorul este castravetele olandez sau danez, la care se adaugă şi lăptucii, de aceeaşi provenienţă.

Între timp, problema castravetelui spaniol a devenit război economic. Nimeni nu mai importă castraveţi de la spanioli. Dar cazurile de îmbolnăviri se înmulţesc: de la câteva zeci, plus alte 10, 15, cu posibile complicaţii sau chiar decese. Fermierii spanioli îşi privesc în faţă falimentul, iar cei olandezi şi danezi gustă şi ei amăreala războiului. Rusia nu stă nici ea degeaba şi nu mai vrea legume din UE. Nici măcar nu contează din ce zonă, pur şi simplu nu vrea. Iar Germania o cam dă cotită că nu e vorba de Spanioli, poate că e vorba de olandezi, danezi…, dacă mai aşteptăm puţin, este posibil să avem şi alte informaţii.

Cam şifonaţi de ştirea care seamănă a zvon, fermierii au început să-i înghesuie pe guvernanţii lor pentru a rezolva situaţia. Aceştia au început să cam tragă de urechi pe liderii europenei. Una peste alta, piatra a fost aruncată.

Şi ca să vedem consecinţele ei, am putut coborî şi la nivelul pieţelor româneşti. Mai multe redacţii şi-au trimis reporterii la „faţa locului“. Ceea ce am putut citi şi vedea este revelator: destui, mult prea destui care declară că nu mai consumă legume. Oamenii se tem de moarte, ce mai. Aşa că ştirea zvon a nemţilor şi-a atins ţinta. Iar o censecinţă este scăderea drastică a vânzărilor „vinovaţilor“ castraveţi şi, automat scăderea preţului, aşa cum spuneam şi în articolul Spiritul gregar direct proporţional cu accesul la informaţie!?.

Acolo am amintit şi de alte situaţii care au semănat izbitor cu cea creată acum. În extensia acestei idei, eu nu am decât de câştigat, în cel mai pur egoism. În acelaşi articol am pomenit că, cândva, am mâncat carne de porc mai ieftin, am consumat carne de pasăre şi mai ieftină, acum cumpăr castraveţi foarte ieftini. În acest sens, mă întreb: oare nu ar putea domnii care se ocpă cu prevenirea răspândirii virusului E.coli în această formă mai gravă să ne dea o listă mai extinsă a legumelor şi fructelor care ar putea răspândi acest virus? De exemplu: alte legume în afară de castraveţi şi lăptuci, chiar şi fructe ca cireşele, căpşunele, pepenele, merele etc. Poate aşa mi-aş permite să consum mai multe, având în vedere că sunt un mare amator de asemenea produse agricole, ca să nu mai vprbesc de morcovii cruzi pe care îi ronţâi oriunde şi cu orice ocazie, care acum mă costă cam 1 leu morcovul, dacă e de anul acesta.

Desigur, pare că e de glumă, dar în spatele acestor tipuri de ştiri se desfăşoară drame: falimente, concedieri, ipoteci, lichidări…

De la „cine e“ la „ce face“ şi „cum arată“

Ceva timp în urmă, erau foarte multe căutări venite dinspre motoarele de căutare cu termenii „cine este Bernard Noghiu“. M-am amuzat atunci, căci nici atunci şi nici acum nu mi se pare că sunt „cineva“, după un calapod consacrat. Sunt doar eu . Dar surpriza a apărut în weekendul care tocmai a trecut.

Tot de pe mai multe motoare de căutare, blogul meu a fost accesat pentru căutări de genul „ce face Bernard Noghiu“ şi „cum arată“, ca să nu mai pomenesc şi de mai numeroasele căutări de gen „poze de la cutare sau cutare eveniment“ din viaţa mea, desigur.

Dar nu a fost să fie, căci, cel puţin până acum, nu mi-am exhibat „amintirile“ foto şi nici de alt gen audio-video pe Internet. Aşa că cei interesaţi nu au avut sorţi de izbândă. Dar înţeleg curiozitatea oamenilor, căci văd în jurul meu cum extrem de mulţi oameni îşi cheltuie mult prea multă energie pentru detalii private din viaţa celorlalţi. E vorba de o cantitate de energie care ar trebui cheltuită pentru lucruri mult mai demne de atenţie.

Dar, pe lângă asta, aceste căutări mi-au adus foarte multe intrări pe blog, lucru care m-a mirat înainte să văd care este motivul, căci au trecut câteva zile de când nu am postat nimic pe site.

Nu mi-am putut totuşi reţine o reflexie: nu e mai simplu să scrii omului de care eşti interesat şi să-l întrebi de câteva lucruri, cu respect, decât să îi cauţi „în lenjeria intimă“, căutând pete publicate pe Internet? Dar ce vreau eu e o utopie, atâta timp cât astfel de căutări, atât în spaţiul real, cât şi cel virtual, sunt la rangul de virtute naţională.

Şi ca o prelungire a reflexiei: e vorba de virtutea care a ajutat mai mult decât era necesar la „construirea“ comunismului din România şi nu comunsimul a favorizat asta. Pentru verificare, avem la dispoziţie, deja, o bogată literatură de memorialistică, jurnale, romane şi documente despre efectele acestei „virtuţi“. Ştiu ei bine cei mai vechi în folosirea spaţiului virtual când ne sfătuiesc să „pozăm“ cât mai puţin pe net!

Mirarea permisă doar până la 55 de ani – ultima normă de presă

Nu mică mi-a fost surpriza să citesc în interviul acordat de Ion Cristoiu Evenimentului zilei că mirarea este o capacitate care împiedică pe cineva să fie apt pentru a scrie un editorial şi că, de abia la 55 de ani, cineva poate să scrie astfel de articole, asta pentru că, conform convingerii d-lui, oamenii, după această vârstă, cam pierd această capacitate, condiţie care îi face eligibili pentru a scrie editoriale!?

E o normă nouă!? O condiţie şi mai nouă! Este o concluzie trasă după propria experienţă!? Oricum ar fi, denotă limitare şi lipsă de perspectivă. Sau e doar urmarea supărării după evenimentul de la Jurnalul National? Ar fi bine să fie aşa.

Greu de crezut că un om, de talia lui Cristoiu, ar putea debita aşa ceva. Şi totuşi, iată, că o face. În mod normal, ne aşteptam de la domnia sa să ştie că înţelepciunea nu depinde neapărat de o limită de vârstă şi că nu se confundă cu experienţa. Nici spiritul de observaţie şi sinteză nu e totuna cu vechimea în ale gândirii, ci, în cel mai normal caz, sunt trăsături care se construiesc reciproc, dar sunt în măsură diferită la subiecţi diferiţi. Raportul spirit de observaţie şi vârstă nu este obligatoriu direct proporţional. Or, d-l Cristoiu ar trebui să ştie asta.

E adevărat că experienţa nu face decât să aducă un aport pozitiv acestui spirit de observaţie şi analiză necesar pentru “editorial” – ca să folsosesc genul de scriere la care se referă d-lui –, dar experienţa sau vârsta nu presupun în mod obligatoriu acest spirit.

O concepţie că vârsta presupune acestea toate este ceea ce dăunează şi a dăunat presei, în speţă, şi societăţii noastre, în general. Iar d-l Cristoiu ar trebui să ştie că o atare modalitate de gândire a făcut cel mai mult rău şi mai face. Şi de aici doar un pas mai e până să înţelegem că dinozaurizarea tuturor aspectelor vieţii publice româneşti de aici se trage (de ce nu şi a presei?).

Dar, ca mult prea mulţi dintre concetăţenii noştrii, d-lui pare să creadă că vârsta este aceea care aduce cu sine de toate, odată cu acumularea de ani.

Şi de aici, chiar nu mai avem de ce să ne mirăm: de ce să mai avem pretenţia ca tinerii să aibă spirit de observaţie şi de analiză? Ei trebuie să fie simpli multiplicatori a ceea ce aud şi văd sau transmiţători, un fel de vehicule. Ce să ne mai mirăm de anchilozarea învăţământului? De la aşa concepţie ni se trage. Exact ca a d-lui Cristoiu: buni doar pentru a reproduce şi transmite, mai puţin pentru a observa, înţelege şi analiza. Căci aşa pot fi mai bine manipulaţi… şi nu numai ei…

Dar merită citit şi interviul din evz.ro pentru o mai bună înţelegere.

De când e o vină să nu urmăreşti programul unui anume post TV?

Zi toridă a fost ieri, până seara, chiar şi la ora 17 şi 10 când, după ce am plecat de la servici, ajunsesem într-o mare intersecţie din oraş. Mergeam în ritmul în care reuşeam să-mi trag tălpile după mine, care aderau periculos de leneşe de asfalt. Nu eram atent la ceva anume, ci priveam aiurea, în jur. Deodată mă trezesc că îmi este tăiată calea de un tânăr cu puţin sub 2 metri înălţime (pentru o persoană de înălţimea mea – sunt scund – înseamnă să-i iei lumina). Aşa că m-am oprit brusc şi am privit la cel care mi-a blocat curgerea spre staţie.

Odată oprit în faţa mea, omul meu cel lung a început să turuie:

– Vreau să vă fac o ofertă! Dacă aveţi copii (nu a avut succes, căci nu am) vă invităm să-i aduceţi la sediul postului TV … pentru preselecţie. Şi imediat îmi vârî sub nas o hârtie foarte lucioasă şi la fel de colorată cu copii pe ea care păreau că sunt ireali de fericiţi.

La toată turuiala asta am asistat destul de mirat şi puţin informat despre aşa oferte. A priceput imediat. Căci era educat în ale promovării, cum voi constata imediat.

– Da’ nu aţi urmărit programele de seara trecută ale postului …?

– Nu!

– Nu face nimic, răspunde el, ca şi cum m-ar scuza pentru păcatul de a fi omis să fac asta. Şi apoi continuă să mă informeze, căci nu-l lămurisem că nu am de unde să-i aduc un copil.

Când mi s-a părut că ar face o pauză ca să sufle şi pentru părea  a fi o persoană amabilă şi dezgheţată, m-am grăbit să-l întreb, căci altfel era pericolul să reînceapă torentul de informaţii, iar la ora repectivă se cam loveau cuvintele  de capul meu ca nucile de un perete.

– Faceţi o formaţie anume pentru prezentarea şi popularizare acestor materiale? Este cineva care, înainte de a vă trimite pe stradă, să împărţiţi pliantele, vă face o pregătire pentru modul în care să-i abordaţi pe trecători.

– Da, a răspuns el grăbit. E cineva care e specialist şi ne spune care este modul cel mai bun de abordare.

– Şi expresia pe care aţi folosit-o adineauri – Nu face nimic! –, atunci când am spus că nu am urmărit programele postului …, tot acea persoană v-a recomandat să o folosiţi.

– Da, desigur. Ne prezintă în amănunt tipuri de abordare.

– Ştiţi, am continuat eu, dar aşa expresie se foloseşte în cazul în care cineva a comis o greşeală, iar un altul, înţelegător pentru circumstanţa în care s-a comis, îi răspunde politicos?

– Da, aveţi dreptate…, aşa e!

– De asta v-am întrebat, pentru că nu mi se pare că am greşit cu nimic că nu urmăresc programele unui post sau altul. Asta pentru că nu am nicio obligaţie, nici eu, nici altcineva. Sau poate că i-a scăpat asta celui care v-a fost consilier în metodele de abordare a noastră, a celor de pe stradă.

– Da…, e posibil, dar este o persoană foarte pregătită, cu studii în domeniu…, şi apoi a abordat un alt trecător.

Nimic de zis, nu poţi contrazice că cineva e pregătit sau nu oricum, dar dacă lucrurile stau aşa, nu i-ar fi deloc greu să înţeleagă sensurile expresiilor şi situaţiile în care se pot folosi şi, oricât de proşti ar dori să fie cei care mai privesc pe la minunatele lor programe, nu sunt nici pe departe proşti, chiar dacă aceştia din urmă se conving prea lent că sunt trataţi ca o simplă masă de manevră.

„Limba noastră-i o comoară“ – spunea poetul

„Limba noastră-i o comoară” – vers pe care l-am rostit cu varii ocazii. Mai ironic sau mai enervat. Cândva, nici nu mai ştiu când – poate clasa a III-a, a IV-a, a trebuit să învăţ toată poezia, acum ştiu doar o strofă. Dar repet versul de mai sus şi mai pe urmă un altul tot din aceeaşi strofă – „În adâncuri înfundată“, căci dacă auzi cum e vorbită, mare dreptate îi dai poetului! Şi cum comorile sunt greu de găsit şi e nevoie de ceva efort să le obţii, înţelegi cum cei mulţi nu au acces la această comoară a propriei limbi.

Nu cred că sunt cel mai îndreptăţit să scriu despre asta sau poate că da, având în vedere că eu, personal, am crescut vorbind două limbi paralel, iar foarte mult timp în jurul meu se vorbea mult prea puţin româna. Dar eu am cules ambele limbi de pe buzele tuturor, deci şi cea în cauză, adică româna, neavând pretenţia că o ştiu foarte, foarte-foarte bine, dar de la ce ştiu eu că este limba română şi ce se vorbeşte e o distanţă care mă face să apelez, pentru ca nu cumva să nu greşesc, la DEX sau la explicaţii fonetice etc. Dar asta e cu totul altceva…

Mai mult chiar e un fel de „ a fi la modă“, „emblemă“, „demnitate“ să vorbeşti cât mai prost propria limbă şi cât mai dezarcordat posibil – asta înţeleg când le aud pe „frumoasele timpului“ sau pe  „şarmanţii vremii“ vorbind. Că eu nu ţin pasul cu moda, asta e altă problemă, mai ales cu gradele de comparaţie ale adjectivului, cu genitevele şi altea alea sau diverse denumiri de grade de prietenie care se folosesc acum. Ce să le mai reproduc aici? Ar înseamna să le perpetuez. Aşa că voi rămâne tot în afara modei.

Dar, pe bune, „Limba noastră-i o comoară/În adâncuri înfundate“.

Banii, reclama şi banca mult dorită

O geantă scuturându-se ca apucată de toţi dracii, dar motivul nu sunt drăcuşorii, ci mult doritele bancnote, care ne lipsesc de  prea multe ori, ca reclama în cauză să atragă atenţia. Dar nu numai atât, reclama cu pricina chiar ne transmite un mesaj, fără voia creatorului ei, de care ar trebui să ţinem cont de fiecare dată când tindem “să punem botul” şi la ofertele altor bănci.

Şi după ceva agitaţie, prin aer, bancnotele înşiruite zboară spre banca care are deja uşa deschisă, pregătită pentru aşa oaspeţi. Un adevăr incontestabil: să ne lăsăm banii pe mâinile băncii şi o să câştigăm exact cât vor acei bani să rămână în geanta naivei cucoane din spotul foarte “cool”.

Şi spotul aparţine unei bănci, care, deşi clienţii săi suportă un atac de tip “fishing” fără precendent, nici nu se sinchiseşte să publice un mic anunţ, chiar şi de mărimea literelor dintr-o clauză defavorabilă clientului său în contractele pe care le propune, anunţ prin care să atragă atenţia sau să contracareze campania prin care conturile de mail sunt efectiv blocate, datorită imensului număr de mesaje primite, toate semnate Raiffeisen.

Toată această campanie mă duce cu gândul la un episod din frumoasele scurt metraje cu Charlie Chaplin, episod în care Charlie era geamgiu şi monta geamuri, dar cum comenzile erau foarte puţine, era cam muritor de foame. Şi soluţia salvatoare a sosit după ceva clipe de gândire tip Charlie: şi-a trimis puştiul prin cartier să spargă ceva geamuri de pe la casele oamenilor şi aşa comenzile au crescut considerabil, ba chiar peste măsură. Dar pentru că toate astea se întâmplau într-o lume cu reguli, planul managerial a fost deconspirat de poliţie, atunci când puştiul producător de clienţi a fost prins.

Dar e greu să credem că asta se va întâmpla la noi, chiar dacă tăcere amult prea lungă a băncii în cauză cu privire la acţiunea de pescuire electronică a “alarmaţilor” că “este suspendat accesul electronic” sau că “pin-ul a expirat” pare să ducă cu gândul la acelaşi tip de complicitate, poate nevoită, dar şi tăcerea este un fel de complicitate. E ca o tăinuire, dar şi tăinuirea unui delict este un delict.

Poate că cei de pe acolo ar trebui să ştie asta sau ştiu şi se fac că nu. Deci, unde vor banii să meargă?

Meteahna identităţii

Aţi încercat să publicaţi ceva sau să propuneţi ceva în mediul în care trăiţi şi lucraţi? Nu cred că aţi avut de fiecare dată succes, mai ales că nu se prea bucură nimeni de pe la noi ca cineva să o ia înainte. Aşa că, atunci când cineva scoate capul, se apasă pe el să stea mai jos. Cum de a îndrăznit!? Nivelurile sunt deja rezervate şi există nişte mici dumnezei care hotărâsc cine le ocupă. O, nu… nu vă gândiţi doar la mediul profesional! Asta e cam peste tot, chiar şi în rândul “sfinţilor” de pe la strane. Spun asta, îndreptăţit, pentru că am o experienţă prea bogată chiar şi printre “sfinţitele” feţe bisericeşti. Dar să revenim.

Am făcut un experiment! Am trimis spre publicare mai multe articole, dar din care puţine au fost selectate, motivaţia fiind că pentru “cei de ai casei” niciodată nu ai timp. Şi mi-a venit o idee. Nu ştiu dacă strălucită, dar a funcţionat.

Am creat un cont de mail, am pregătit un articol despre ceva la care am meditat mult şi mă şi preocupă şi l-am trimis, via mail, redacţiei. Ce credeţi? Reacţia a fost promptă. Am primit imediat răspuns că articolul meu va fi publicat în primul număr ce avea să apară. S-a şi întâmplat. Mai mult, a fost rezervată o pagină întreagă, singura neplăcere e că un secretăraş de redacţie i-a pus un titlu pe măsura înţelegerii sale. Dar a apărut articolul, semnalat încă de pe prima pagină.

Ei, asta e cu ciudăţeniile de pe la noi. De ce să promovezi oamenii proprii? Dacă cumva gândesc mai mult decât trebuie? Ce să ne mai mirăm de fenomenul “trust” unde cineva dirijează, iar ceilalţi cântă, ce e drept, pe tonalităţi diferite, dar bine stabilite?

Dar m-am gândit că sunt şi aspecte pozitive. Voi putea publica mult mai multe lucruri sub pseudonim, lucruri pe care vreau să le comunic, care altfel nu aş putea să le comunic, căci s-ar zice că prioritate au “colaboratorii de seamă”, cu nume grele…. Mă rog, numele grele, că de materiale… mă mir cum de mai rezistă pe piaţă o publicaţie cu aşa articole “grele”?