Palma ca artă sau un sindrom

Zilele trecute, mi-a atras atenţia gestul unuia dintre membrii grupului rus Voina, care i-a tras o palmă, fără nicio explicaţie, unui tânăr care a îndrăznit să fie de altă părere decât el.

Mai toţi am auzit despre aceşti Voina, care luptă împotriva regimului lui Putin, împotriva sistemului, a dictaturii etc. Cert este că toate acestea reprezintă radicalisme în natura lor, mai ales în Rusia lui Putin. În această perspectivă, Voina sunt nişte revoluţionari, luptători pentru libertate şi, aşa cum chiar ei se declară, luptători pentru drepturile omului, dar artişti. Dar, de mult prea multe ori, analizând acţiunile lor, curajoase dealtfel, te întrebi dacă nu cumva le încalcă barbar pe ale altora.

Şi nu are rost să le înşir eu. Pot fi găsite ăe Internet, fără mare efort

Până și d-l Pleșu a ajuns în criză de subiecte

Începând cu 2008 și puțin mai înainte chiar, criza a fost subiect și continuă să fie. În ultima vreme, când vedeam acest cuvânt în titlu, efectiv alegeam să nu mai citesc materialul sau articolul respectiv. Asta pentru că se spun și se repetă atâtea despre acest subiect, încât crează impresia de lipsă totală de imaginație, ca să nu mai pomenesc de lipsă totală de legătură cu realitatea crizei.

Și pentru că m-a plictisit criza ca subiect (nu și lupta cu efectele ei), am ales să ignor tot ce se spune despre ea. Dar un titlu tot m-a făcut să tresar de ceva curiozitate. Andrei Pleșu, în Dilema Veche, nu se mai plânge de criză, ci

Monarhia: intre obsesii, emotii, oportunisme si optiuni rationale?

Desigur, sunt mult prea tânăr ca să mă raportez la rege şi monarhie, dar am cules destul de multe de la bunicul meu şi mult mai multe apoi căutând în cărţi şi nu numai. Şi iarăşi, desigur, nu pot să spun că am suficient bagaj de informaţie despre ceea ce a însemnat monarhia la români şi cât poate să însemne de acum încolo. Asta pentru că, ca să am asemenea convingeri, vreau să am şi un volum de informaţie care să mă facă să decid pro sau contra, dar raţional, nu obsesiv sau oportun, cu atât mai puţin emoţional. Nu îmi stă în fire.

Etapele marcate de interes pentru monarhie şi rege din viaţa mea, etape conjuncturale, sunt următoarele: 1) discuţiile cu bunicul pe marginea manualului (comunist) de istorie legat de monarhie

Piaţa farma se plânge că nu primeşte bani, dar este singura piaţă care se extinde în criză

Imediat ce a venit criza, au dispărut, în primul rând, multele agenţii imobiliare de apartament şi apoi chiar dintre cele mari, au urmat tot felul de minimarketuri, iar băncile nu au fost nici ele ocolite, trebuind să închidă un mare număr de agenţii. Magazinele IT dispăreaua, una după alta, peste noapte. Iar marile lanţuri de magazine erau şi ele afectate.

De 20 de ani, se tot spune şi se arată cum că pe piaţa farma sunt mereu probleme, pentru că această piaţă nu-şi primeşte banii. Dar atunci când au fost eliberate diferite spaţii de categoriile amintite mai sus, de cele mai multe ori, au fost ocupate imediat de farmacii. Dacă, până mai ieri, pe o stradă, veneau la rând şi 3-4 agenţii de bancă, acum vin la rând 5-6 farmacii.

Un motiv pentru care un intelectual nu poate fi credibil

Întrucât lucrez la monitorizarea fluxurilor pe site-uri, dar şi la moderarea celor care comentează pe acele site-uri, nu mică îmi este mirarea când vezi că oameni cu nume mari, care reprezintă ceva pe scena intelectualităţii româneşti, refuză părerile contrare. Şi nu prin argument, ci pur şi simplu.

Un ultim exemplu de acest tip de reacţie l-am avut azi dimineaţă. După ce, săptămâna trecută, s-a publicat un articol pe site, au venit diferiţi comentatori care şi-au spus părerea. Şi nu era vorba de injurii. Subliniez. Ci era vorba de argumente de alt tip şi contrarii părerii autorului articolului.

Autorul textului, un distins intelectual cu renume, a reacţionat dur şi a cerut expres ca anumite comentarii să fie pur şi simplu eliminate, fără a înerca să argumenteze sau măcar să răspundă comentatorilor.

Reacţia mi s-a părut similară cu aceea a unui profesor slab care nu acceptă întrebări sau păreri de la studenţi, temându-se să nu fie întrerupt sau prins pe picior greşit, insuficient pregătit pentru a răspunde, sau prea mândru pentru a recunoaşte că nu are cum să le ştie pe toate. Iar toate aceste trei situaţii sunt destul motiv pentru a nu avea credibilitate, aşa cum şi reacţia distinsului intelectual este suficientă pentru ca să nu-i mai acord credibilitate.

Cât de sărac poate fi un ceferist

Este o întrebare pe care mi-am pus-o de mai multe ori. Şi când am avut experienţe personale cu angajaţii acestei companii de stat, şi când alţii mi-au povestit experienţele lor. În ultima perioadă, mă gândeam că dacă aceşti oameni văd că din ce în ce mai mulţi funcţionari ai statului sunt puricaţi la capitolul mită se vor mai cuminţi.

Dar cred că varianta conform căreia toată lumea este convinsă că e doar o furtună într-un pahar cu apă este cea mai adevărată.

Nu mai reţin exact, dacă nu mă înşel, pe la jumătatea lunii februarie, CFR anunţa că va majora tarifele ca să nu mai funcţioneze în pierdere. Dar cine mai crede că asta va rezolva veşnica problemă a CFR, instituţie care „te ajută“ să parcurgi 400 de km în mai bine de 7 ore. Şi asta fără întârzieri. Se poate verifica orarul de parcurs al trenurilor.

Dar nu la asta doream să mă refer, ci la bani. Cert este că ceea ce se întâmplă nu poate face decât să avem convingerea că nimic nu este întâmplător şi nici cazuri izolate.

Atunci când la casa de bilete ţi se spune că nu mai sunt locuri şi că dacă te adresezi conductorului de tren s-ar putea rezolva, la ce te poţi gândi?

Asta s-a întâmplat, acum 3 zile, unei cunoştinţe, care a trebuit să călătorească dinspre Iaşi spre Bucureşti. Şi-a dorit un bilet la cuşetă, fiind noapte, iar trenul avea să parcurgă cei 400 de km în timpul record de 7 ore. Aşa că s-a gândit ca măcar să stea întinsă în acest timp.

A mers la casa de bilete, unde a întrebat de un loc la cuşetă. I s-a răspuns simplu că nu mai sunt locuri şi să meargă direct la conductor, căci acolo s-ar putea să se rezolve. Şi s-a rezolvat. Imediat i s-a găsit loc la un compartiment cuşetă, unde mai era doar o persoană. Conductorul a condus-o la cuşetă, i-a oferit un loc şi a revenit cu tariful: 70% din costul biletului de casă, desigur, fără nicio formă. Banii în mână. Persoana în cauză s-a gândit că locul ar putea fi rezervat din alte oraşe de pe parcurs, dar conductorul a liniştit-o repede: nu e niciun pericol, aşa veţi merge până la Bucureşti.

Nu a mai întrebat de ce nu i s-a mai dat bilet la casă, a înţeles repede că e vorba de o înţelegere între casieri şi conductori. Aşa că s-a gândit că nu mai are rost să se teamă că ar veni cineva de pe parcurs să o deranjeze. Şi, mi-a mai povestit ea, nu a fost deloc singura persoană care a fost „cazată“ astfel la cuşetă.

Asta ştie toată lumea, dar întrebarea care îmi macină mie mintea este: cât poate să câştige o astfel de „echipă de tură“ într-un singur parcurs de tren? Şi un astfel de tren face un parcurs dus-întors. Nici asta nu ar fi o problemă, dar să te plângi la mai toate grevele că primeşti puţin la salar mi se pare că e o lipsă totală de bun-simţ din partea tuturor lucrătorilor de la stat de acest gen. Dar cine să le spună?

Cât de cuminţi sunt liderii sindicali! De ce oare?

Premieră în istoria sindicatelor româneşti. Acum, nu doar cei care au răbdare să „sape“ după informaţii pot să ştie cam ce ascunde „sărăcia“ liderilor sindicali, atât de guralivi, preocupaţi de sărăcia sindicaliştilor. Prin publicarea declaraţiilor de avere, vajnicii sindicalişti pot vedea şi ei, negru pe alb, sărăcia şefilor lor mult prea iubiţi şi mult prea „interesaţi“ de drepturile lor. Nu mai pot spune că nişte jurnalişti răutăcioşi îi atacă pe singurii „care se mai luptă pentru binele lor“ (se vede al cui bine, acum), aşa cum o spunea, aproape plângând, o protestară din educaţie, arătându-şi fluturaşul de salariu.

O scurtă privire peste aceste declaraţii ne lămureşte imediat de ce sunt acum aşa de cuminţi domnii lideri sindicali, dar aceeaşi privire ne face să ne mirăm cum de stau liniştiţi sindicaliştii reprezentanţi de ei? Acum ar trebui să urle, ori au ajuns să se obişnuiască atât de bine cu sloganele liderilor lor, încât nu pot realiza minciuna din spatele lor.

E o constatare dureroasă a discrepanţei dintre discursurile acestor lideri şi averile pe care le-au acumulat în aceşti ultimi ani. Cert este că ceea ce se vede pe declaraţiile lor arată că activitatea sindicală e bănoasă, nu glumă. Păcat că nu şi pentru sindicalişti, ci doar pentru liderii.

Falsă pudoare sau incapacitatea societăţii civile de a se focaliza pe un principiu

În postul Publicitate pe clădiri, între modern şi prost gust. Patrimoniul arhitectural spuneam că voi participa la o dezbatere de la GDS. Mă aşteptam ca dezbaterea să se focalizeze pe lucruri extrem de serioase, fiind vorba de aspectul oraşelor ţării.

Prima parte a dezbaterii s-a focalizat pe problema publicităţii stradale. Printre vorbitori, un ONG-ist a pus problema conţinutului reclamelor, cum că nu ştiu ce reclamă la produse pentru vindecarea hemoroizilor nu s-ar preta în nu ştiu care locuri. Nimic de zis, dar discuţia a alunecat imediat pe necisitatea reglementării conţinutului publicităţii stradale şi mai toţi ong-iştii erau de acord. Dar problema în discuţie nu era deloc asta, ci aceea a formei generale a publicităţii. Aşa că a mai trecut un timp preţios de discuţie cu bla, bla-uri despre cât de pudice ar trebuie să fie reclamele.

Domnii au uitat cu toţii că există o lege care reglementează în mod general respectarea bunelor moravuri şi că nu este cazul să se mai introducă nu ştiu ce articol în nu ştiu ce lege pentru asta. Dar au mai punctat în agenda lor o propunere şi şi-au frecat palmele că au mai realizat ceva.

Ceea ce am verificat din nou este faptul că, deşi vin cu propuneri cât se poate de pertinente, mai toate ONG-urile alunecă în derizoriu, fapt ce facilitează ca politicul şi administraţia să-şi facă treburile nestingheriţi, iar lucrurile să fie tot cum au fost.

Cred că cea mai mare problemă este faptul că societatea civilă nu este suficient de coagulată şi de unită, acesta fiind şi motivul pentru care nu poate exercita o presiune suficientă pentru a exista o legislaţie corectă, clară, suplă şi practică.

Publicitate pe clădiri, între modern şi prost gust. Patrimoniul arhitectural

În seara aceasta, voi fi prezent la o dezbatere despre publicitatea pe clădirile din oraşe, mai ales în zonele importante, şi despre patrimoniul cultural. La dezbaterea care va avea loc la sediul GDS, din Calea Victoriei 120, la ora 17.00, va fi prezentă şi Elena Udrea.

Sunt curios ce se mai discută şi propune, pentru că, în ultimiii ani, am auzit şi văzut tot felul de iniţiative care s-au soldat cu un mare fâs. Tot felul de oameni care îşi dau cu părerea sau ONG-uri care nu prea sunt capabile să se coalizeze pentru un scop comun.

Nu am fost decât la vreo două astfel de dezbateri, dar acum vreau să văd din nou, în faţă, oamenii cu idei şi care, poate, vor fi şi suficient de serioşi ca să şi facă ceva.

Dezbaterea va fi înregistrată şi va apărea atât în formatul print, cât şi pe site-ul revistei 22 (www.revista22.ro).

Nu sunt minciuni, doar frânturi de adevăr. Rezultatul este acelaşi

Se constată deja o „şlefuire“ a celor din mass-media: nu mai crează alternative prin cadre sau răstălmăcire sau prin mici „zvonuri“, adesea sinonime cu minciuna, ci au început să ofere doar frânturi de adevăr dintr-un tot. Probabil că şi-au dat seama că deja oamenii au început să se prindă.

Exact asta s-a înâmplat şi în cazul ultimului sondaj cu privire la încrederea în politicieni şi la posibilele intenţii de vot ale românilor. Mai toată lumea a ieşit repede în faţă şi a început să turuie cifrele referitoare la politicienii care se află în agenda lor de atac, dar nu au suflat o vorbă de situaţia celorlalţi.

Realitatea este că sondajul este cât se poate de evident pentru toată clasa politică: e nevoie de o altă clasă politică.

Numărul celor care ar vota cu unii sau cu alţii este infim, faţă de numărul copleşitor al celor care remarcă că e nevoie de alţi politicieni şi alte partide, iar cei de astăzi nu oferă nici cea mai mică credibilitate. Acesta este adevărul sondajului şi nu aşa cum este şi a fost prezentat de mass-media. Prea puţini sunt cei care au citit astfel, în totalitatea sa, sondajul.

Şi motivul nu este greu de aflat: crearea unei percepţii diferite de adevăr. Ar trebui să fie clar pentru mai toată lumea că asta e majora preocupare a celor mai multe trusturi sau reprezentanţi ai mass-media. Dar cine să vadă adevărul şi adevărata realitate, atâta timp cât majoritatea românilor citesc, privesc şi ascultă ştiri care ignoră şi cele mai elementare reguli de bun simţ, cu care ne inundă viaţa tabloidele, televiziunile de gen şi posturile de radio? Şi aşa se impune percepţia unei Românii de bârfe, cancan, de privit pe gaura cheii şi de zgâit la tot ce este sub orice nivel de civbilizaţie.