Cine a spus că ne trebuiesc 20 de ani pentru o reală schimbare a fost al naibii de optimist

Amândoi protagonişti la un eveniment public. Desigur, din umbră. Ultimele zile înainte de pregătirea evenimentului, când protagoniştii principali sau de faţadă aveau să iasă la o mare adunare publică şi să trâmbiţeze scopurile, ideile şi idealurile la ceea ce lucram, au însemnat ore târzii şi multe de muncă. Uneori şi aşteptări de directive şi noi idei de prezentare. Iar aceste ore se mai soldau şi cu ceva discuţii.

Cu ochii de căprioară de abia ieşită din malaxorul nu ştiu cărei facultăţi, sfioasă, cu vocea bine reglată pentru o intrare în câmpul muncii şi mai sfioasă, se uita la mine şi îmi punea întrebări despre cum se face o convieţuire şi o mai bună integrare în colectivitate, în cerinţele şefilor, în ideea de utilitate şi succes, în corectitudine faţă de

„La prima dragoste” din „dragoști”

La început nu prea am înțeles, însă doar cu o seară înainte de marele „eveniment” am priceput ce e cu defilarea ăluia de la „Din dragoste” din nou pe ecranul tevere. Mă gândeam că e vorba de o nouă reclamă sau un nou sezon de plimbat al lui Mircică pe la porți sau bloace unde să descopere „dragoști” apuse sau nespuse. Dar nu, nu asta e. Tevereul anunță o nouă schimbare și iar ne amenință că va deveni postul „numărul 1 de știri al românilor”.

Vă mai aduceți aminte? Asta se spunea și în primăvara lui 2011, și în toamna aceluiași an. Dar totul s-a redus la o jalnică prestație, cu mici mari excepții și cu teme răsucite în plictiseală, uneori chiar cu verva jurnalistică de pe la Antene sau de la Realitățile clonate, ca să nu mai amintim de alții. În rest, același damf de blegeală. Noroc cu jurnalul de la ora 20, de pe tevere. Dar asta până azi. S-a zis de

Vestimentaţia este primul semn al importanţei pe care elevii o acordă bacalaureatului

Nu au trecut prea mulţi ani, când la examene mai vedeai elevi îmbrăcaţi impecabil, aşteptând să intre în sala unde vor fi examinaţi. Şi nu e vorba de perioada în care uniforma era obligatorie, ci de anii 2000. Încet, încet, îmbrăcămintea celor care se prezintă la examene a devenit mai lejeră până la a fi chiar lipsită de orice respect sau demnitate. Nu este o pură observaţie, dar modul în care te îmbraci arată şi importanţa pe care o acorzi evenimentului respectiv.

Nu pledez sub nicio formă pentru uniformă şi uniformizare, ci pentru demnitate şi respect. Cazul ar fi un studiu practic interesant pentru psihologi şi sociologi, dar un adevăr în faţă pentru învăţământ: totul este luat în derizoriu – doar un examen şi nimic mai mult. Dar, totuşi, este o etapă în viaţă, mai ales când vorbim de bacalaureat.

Boala cea mai grea a României

Imaginile transmise cu mult fast şi cu „lacrimi“ pe la colţul ochilor jurnaliştilor de la înmormântarea bardului ceauşeştilor au oferit, pentru cine a mai rămas neatins de „recuperarea valorilor“, un fragment al realului crud şi extrem de greu educabil al românilor.

Memoria este scurtă, mult prea scurtă, iar asta ne ucide mult prea multe speranţe încă din faşă.

Privind imaginile cu titlu informativ de la o ediţie de ştiri târzie (nu am dorit să văd nimic din ceea ce se transmitea ca mare ştire de către televiziunile ştiriste, care s-au mutat cu căţel cu purcel la „locul faptei“), am avut o stare de greaţă faţă de nimicnicia şi adulismul de care suferim. Zilele trecute, glumind, spuneam în redacţie că doar salvele militare mai trebuiesc şi Păunescu e erou. Am rămas cu gura căscată când la emisiunea de ştiri, rezumat al zilei, au fost prezentate coloanele de militari care au tras salve.

Toate astea arată cât este de bolnav acest popor şi cât de puţin conştientizează ceea ce a trăit şi trăieşte. Dar mai ales cât de uşor impresionabil este. Nimic din ceea ce ar însemna o judecată rece şi responsabilă, conştientă. Doar emoţie şi uitare, mereu uitare care ne îngroapă mai tare în marasmul trecutului laş al multor decenii de trădare a vecinului, a prietenului, a oricui pentru o „litră de ulei“ sua alte alea.

Mi s-a derulat scurt, în minte, toată această perioadă de 20 de ani de după 1989, când am văzut foştii comunşti învăţându-ne morala, când ierarhi coloboratori ai Securităţii şi preoţi vânduţi, cu glas mieros, ne invitau la iertare (deisgur, se simţeau cu musca pe căciulă), când un golan care a luat arma la revoluţie şi a tras în cine a putut a fost plâns de naţie în timp ce îşi dădea duhul prin spitalele ruseşti, când generali criminali, vinovaţi de genocid sunt plânşi şi trataţi ca regii, înmormântaţi cu onoruri, când oamenii mai trăiesc cu convingerea că e de datoria lor să „spună“ la cine trebuie şi să ştie.

Am urmărit, aceste ultime 3 zile, reacţiile celor care folosesc realitatea online pentru a se informa sau pentru a-şi face cunoscută micimea, mizeria umană: o imensă groapă de lături umane, asta era acest mediu ieri. Un mediu infect, ridicol de barbar prin cei care îşi vărsau produsele cerebrale.

Toţi aceştia, mult prea mulţi, nu văd nimic anormal în toată anormalitatea asta. Iar cei care încă mai sunt conştienţi, mult prea mulţi dintre ei, au dat mâna cu această mulţime, lăcrimând la doliul neamului. Încă un semn că şi intelectualitatea românească, în mare parte, este la fel de bicisnică şi gata oricând să-şi schimbe macazul, dacă e caz de ceva faimă.

Armata a devenit un fel de SRL care oferă servicii de „onoruri militare“ pentru toţi „idolii“, adormitorii de conştiinţă. Nu mai e nimic sfânt, dar totul este sanctificat, mai ales mizeria sufletească. Iar liderii, la fel de inconsecvenţi, elogiază eroi de neam şi „spală“ de păcatele trecutului cei mai odioşi dictatori. Nimic nu mai e de spus sau doar e o trezire la realitate: nu e vorba de a merge mai departe, ci pur şi simplu e nevoie de o reinventare, un punct de pornire pe care l-am tot evitat, de la care să fie altfel, să se gândească altfe, să se vorbească altfel, să se considere altfel totul. Restul e amăgire. Doar cârpeală de petice noi pe haine vechi. Şi s-a văzut cât de rentabil este un asemenea demers.

Aceste evenimente au evidenţiat faptul că mici şi mari, intelectuali şi oameni simpli, politicieni şi afacerişti, clerici şi simpli credincioşi au aceeaşi meteahnă: uitarea pentru ca să evite repararea, acea „îndestulare“ pentru trecut sau reparaţie pentru vină: uman, politic, intelectual, social, religios. Într-un cuvânt: o societate bolnavă din cap până în picioare. Un bâlci ieftin pentru o existenţă mult prea scump plătită de fiecare, dar în inconştienţă.

Dintre aceia care încă mai sunt lucizi, mult prea puţini au spus un cuvânt despre gravitatea situaţiei. Majoriatea, deşi convinşi de asta, au tăcut complici, ca mai totdeauna. Nu cumva să fie afectaţi în „reputaţie“.

Mergând pe un considerent biblic, creştin, considerente la care se face apel aproape devalorizându-le, această mare parte a celor care ar trebui să ia atitudine, întrucât nu vrea să supere pe nimeni şi vrea să se pună bine cu toţi, este cea mai periculoasă. Aceasta este boala cea mai grea de care suferă România: lideri de toate felurile care nu vor să supere pe nimeni. Nişte bătrânei simpatici, buni de citit şi de ascultat, care ne calmează când fiinţa ne spune că nu se mai poate.

Dacă mai puteţi adăuga ceva…

Sondajul CSOP, făcut în colaborare cu IICCMER, ne oferă o oglindă a societăţii româneşti, dar ne arată încă o dată că românul preferă să trăiască sub jug şi să-i fie asigurată o firimitură de pâine, decât să fie liber şi să depăşească starea de subzistenţă: materială, morală etc.

Asta suntem oare? E catastrofal. Nici mitingul de ieri nu a fost mai convingător, unde marele sindicalist Petcu a adunat şi beţivii din faţa crâşmelor doar, doar o putea pune de-o răzmeriţă. Iar adevăraţii protestatari au plecat mai dezamăgiţi decât au venit la Bucureşti.

Oricum, toate astea arată un nivel de cultură de naţie subdezvoltată. De fapt, ce să ne mai mirăm. Doar o privire la ceea ce se citeşte în public şi răspunsul e gata: cultură de cancan, click, libertatea şi ceva fiţuici gratuite în care semnează Păunescu şi alţi comunişti.

Televiziunile şi-au atins ţinta!

În loc de soluţii mai vrea o revoluţie

Bogdan Hossu, cu supărarea-i de acum bine cunoscută pe toţi şi toate şi pe nimic în acelaşi timp, a declarat că vrea ca să îi îndemne pe oameni spre o nouă revoluţie. Asta e singura lui soluţie. Şi nu este singurul. De fapt, e vorba doar de revoltă şi de a păstra un statu quo pentru mulţi care ar trebui să mai facă şi altceva decât să protesteze. Nimic de zis, e dreptul lor de a protesta, dar problema e că nu prea mai au pentru ce, căci nu mai este de unde.

Şi d-l Hossu nu este singurul, căci televiziunile tonomat au început ziua cu fraze de gen: sunt aşteptaţi, ulterior vor veni şi cu imagini rotite la nesfârşit cu o mână de protestatari agitând pancarte şi steaguri sindicale. Asta ca să înţeleagă tot natul că e musai nevoie de o revoluţie, dacă nu măcar de ceva dezordine.

Că de grija sindicaliştilor, să şi-o parte singuri. Nu mai poate Hossu, alţii ca el şi televiziunile celor care i-au devalidat pe cei care acum cer şi cred că sunt reprezentanţi de ei.

Pe dos mai e şi poporul ăsta şi cu memoria deloc bună. Aşa că încă o revoluţie pentru ca să mai aibă oamenii s-o mai pună de o nouă validare sau altele asemenea.

De ce am face ceva să depăşim marasma, când asta nu ar fi un lucru bun pentru cei care profită de ea?

Cu alură de şef al unei gherile africane sau sud-americane, invitând la revoluţie

Nu eram prea atent la televizor, dar un cadru mi-a atras atenţia imediat. Un individ îmbrăcat într-o uniformă militară, cu tichie roşie. Pe moment, m-am gândit că e vorba de un şef al vreunei gherile africane sau sud-americane, care conduce o mână de militari în luptele care lasă mii de morţi în urmă, doar pentru a avea putere asupra unei regiuni sau ţări.

Dorind să aflu mai multe, am dat mai tare sonorul şi am avut surpriza să aflu că e vorba de Radu Mazăre, care s-a prezentat în „revoluţionara“ uniformă la o adunare a PSD. Până atunci, steagurile roşii nu mi-au atras atenţia şi nu am realizat că au şi stema partidului.

Şi cum uniforma m-a dus cu gândul la „revoluţiile“ din anumite zone ale lumii care au produs şi mai produc nenumărate victime, m-am întrebat care o fi motivul pentru care Mazăre s-a îmbrăcat astfel. În cele câteva cuvinte pe care le-am prins, am înţeles că, de fapt, şi el, invită la o revoluţie pe toţi cei care sunt dispuşi să-l asculte.

Într-o ţară care a suferit destul de pe urma „revoluţiei“ roşii ar tebui să ne înfioare un astfel de gest şi individ şi ar trebui luate măsuri drastice. Dar, după ce a apărut şi în uniformă de ofiţer SS şi nu a păţit nimic, e greu de crezut că cineva se va sesiza şi va lua măsuri împotriva acestui politruc, care, pe zi ce trece, devine mai suprinzător în nostalgiile sale.

Cred că, dacă ar locui în Cuba, Castro l-ar avea în atenţie, pentru a duce mai departe „revoluţia“ sa.

Una dintre nostalgii: bâta miliţieanului

Îmi aduc aminte haosul care se instalase imediat după evenimetele din decembrie 1989. Ilustrativ, mi-a rămas în memorie un episod, în care, – pentru că erau liberi –, pe o stradă din municipiul Bacău, vreo 10 inşi, într-o seară de mai, jucau miuţă. Au desenat un mic teren cu var pe asfalt. La un moment dat, în locul cu pricina a ajuns o maşină, din care şoferul a claxonat să i se facă loc să treacă. Inşii, ofuscaţi, au sărit la el cu gura şi urlau care mai de care: ce, bă, e strada ta? E a tuturor. Ce, bă comunistule. Sunt liber să fac ce vreau. Şi cu asemenea slogane, se tot apropiau ameninţători de şofer. În cele din urmă, acesta a dat maşina înapoi cu câţiva metri, a întors şi a părăsit scena.

Perioada anilor de după 1990 a însemnat, din punct de vedere legislativ, o lungă perioadă – şi încă nu s-a terminat – de inventare a tot felul de legi pentru reaşezarea „statului de drept“ pe un făgaş democratic. Ceea ce a rezultat o ştim cu toţii: legea e mumă pentru unii şi ciumă pentru alţii. Nu prea mare diferenţă de perioada dinainte de 1989, căci cei şmecheri de atunci sunt şi astăzi, doar că acum pe faţă. Şi pentru că atunci se ascundeau cât de cât sau mascau realitatea, se salva aparenţa unui stat de drept, deşi nu era decât un stat miliţienesc.

Acum e un stat al poliţailor înhăitaţi cu aceştia. Este un stat al nostalgicilor turnători de pe la blocuri sau din sate, persoane care se simţeau importante pentru bunul mers al lucrurilor. Aceştia nu prea s-au schimbat. Trăiesc în aceleaşi convingeri. Până, fizic, va fi depăşită această categorie, e imposibilă o reală schimbare.

Aseară, am stat de vorbă cu un domn „respectabil“ şi atunci, şi acum. Mare responsabil de bunul mers al lucrurilor într-o mare asociaţie de proprietari din Bucureşti. El vrea ordine cu bâta, ca pe vremuri, căci, zice el, era mai bine. E ordinea pe care o ştie el. Asta îl preocupă, nu pentru ceea ce e plătit şi delegat: adevărata ordine şi bunul mers, traiul civilizat. Şi dacă ar fi singurul…

Dar tot mai mulţi nostalgici se arată în ultima perioadă. Pentru această categorie e mai bună ordinea cu bâta, ca pentru vite, decât ordinea responsabilă prin aportul fiecăruia.

Şi nu e deloc o simplă categorie. Pare că este una dintre cele mai numeroase categorii de oameni din această bicisnică României care tot se opnteşte şi nu reuşeşte să se aşeze în făgaşul lucrurilor normale. Şi nu e o categorie care vine dintr-o pătură socială anume, dar se regăseşte în toate păturile, în la fel de mare reprezentare.

Asta este adevărata realitate pe care trebuie să o avem în vedere: ordine cu bâta, dar mereu pentru ceilalţi, nu şi pentru ei. Sună cunoscut, nu?

Sau poate românul nu ştie să fie liber, asta pentru că pare să nu prea aibă simţul responsabilităţii. Poate chiar îi place ca alţii să gândească şi să decidă pentru el. De aici şi lipsa de iniţiativă, de coalizare pentru o cauză, lispa de reacţie la nedreptate, de acceptare a unei stări. Şi nu mai e cazul să fie toate stările enumerate.

Dar este cert: oameni sunt nostalgici şi nu glumesc – le e dor de bâtă.

Mihaiu dă cu buretele peste istorie

În cadrul unei reprize de promo la TVR, a apărut Liviu Mihaiu să ne mângâie pentru absenţa sa de pe sticlă pentru faptul că a fost extrem de ocupat cu obligaţiile sale ca guvernator al Deltei Dunării, timp în care a avut realizări epocale.

După ce ne-a liniştit anunţându-ne că de acum va fi cu noi, cu o faţă de o seriozitate patriarhală, ne priveşte şi ne întreabă dacă cumva mai are rost o Lege a lustraţiei, întrebare care va fi tema emisiunii pe care el o va realiza. Iar pentru a ne ajuta să găsim un răspuns, ne sugerează că asta aduce a vânătoare de vrăjitoare.

Şi aşa, tot poporul privitor la TVR a priceput că dumnealui are mari planuri: să rescrie istoria ştergând tot ce a fost până acum. Şi asta la 20 de ani. Şi nu e întâmplător. Tocmai acum câteva zile, sărăbtoream Proclamaţia de la Timişoara şi ar fi fost o ieşire din mână, dacă d-l Mihaiu nu venea şi el cu ceva pe tema centrală a acestei proclamaţii – decomunizarea, democratizarea şi modernizarea României –, dar taman pe invers.

Şi apoi să trecem să privim la TVR pentru a ne demonstra Mihaiu că ce ştim şi am trăit e total fals, iar nevoia de dreptate şi clarificare a istoriei e o pierdere de vreme.

Mai e nevoie să repetăm că TVR nu prea mai are nimic în comun pe agenda sa cu plătitorul facturilor sale, asta ca să nu spunem că e totual împotriva sa?

Proclamaţia de la Timişoara la 20 de ani: puterea era pe masă, dar noi nu am găsit-o

Societatea Timişoara a sărbătorit, marţi, 9 februarie, la sediul GDS, în cadrul unei dezbateri publice, 20 de ani de la Proclamaţia de la Timişoara. Tot cu această ocazie GDS a premiat Societatea Timişoara pentru activitatea depusă în vederea democratizării României.

În cadrul dezbaterii, pe lângă multele luări de cuvânt, mi-a plăcut în mod special aceea a lui Viorel Oancea de la Societatea Timişoara, nu pentru întregul ei conţinut, ci pentru două fraze care prezintă o radiografie extrem de incisivă a momentului revoluţiei, dar şi a cauzei care a făcut ca societatea românească de după revoluţie, în cei 20 de ani care au urmat, să nu facă prea multe.

Este bine ştiut că mulţi dintre cei care au făcut parte din mişcarea revoluţionară au pactizat sau au ajuns să renunţe să mai lupte, orientându-se spre alte preocupări, adesea intrând în grupări politice care nu au făcut decât să pună piedici democratizării României. Dar cel mai important factor al lentorii sau întârzierii democratizării, modernizării României este cel al lipsei de coeziune între grupurile societăţii civile sau lipsa de implicare reală, fapt ce a dus la o eficienţă prea mică sau uneori ignorată a acestor grupuri.

Cu siguranţă că, dacă ar fi existat coeziune şi mai multă coerenţă în cadrul societăţii civile, demersurile Societăţii Timişoara sau punctele din Proclamaţie ar fi fost mai mult aplicate.

Iată cele două fraze rostite de Viorel Oancea, în contextul dezbaterii:

„Toţi am sperat ca de a doua zi să fie altceva, dar fără implicarea noastră. Din păcate, eram grupuri prea mici pentru ca să facem schimbări aşa de mari.“

şi

„Atunci, în decembrie 1989, puterea era pe masă, dar noi nu am găsit-o.“

În consecinţă, puterea a căzut tot în mâna comuniştilor care au încercat şi încearcă cât mai mult realizarea deplină a modernizării României. Dar nici prima frază nu trebuie ignorată: lipsa de angajare şi de coeziune a societăţii civile.

Acest moment aniversar al Proclamaţiei de la Timişoara ar trebui să fie, pentru societatea civilă, pentru membrii ei în parte, un moment de analiză şi de reevaluare.