Mult prea subtil!?

Luni, 28 iunie. O trecere cu semafor din Capitală, ca oricare alta. Aştept să se facă verde. Lângă mine, aşteaptă şi o doamnă cochetă care mânca seminţe de dovleac. Am observat imediat că nu depozita cojile în ceva anume, ci le scuipa direct pe stradă. Mi-a venit o idee. Să intru în vorbă cu ea, întrucât mai dura până să fie verde la semafor. Zis şi făcut.

- Bună ziua! Mă aşteptam să nu îmi răspundă, situaţie pentru care aveam pregătit un plan B.

- Bună!, mi-a răspuns. Se schimbă imediat culoarea. Nu trebuie să aşteptăm prea mult. Şi uitându-se la cei care traversau pe roşu, a continuat: Se trece ca pe tarla.

Asta e, mi-am zis. Se potriveşte cum nu se poate mai bine. Şi am început inventând.

– Păi, îmi aduc aminte că vitele de la bunicii mei mâncau în mers şi făceau tot aşa, pe unde le apuca, peste tot.

– Da, ca animalele, lumea asta…, a adăugat ea. Şi, pentru că s-a făcut verde, a început să traverseze, mâncând seminţe şi scuipând în continuare pe jos.

Am fost mult prea subtil!?

N-ai plecat încă? România nu merită…

“N-ai plecat încă? România nu merită…” astea sunt cuvintele pe care le-am auzit şi, după ceva semnale, cred că le voi mai auzi de la oameni de la care aştepţi o altfel de reacţie. Nu neapărat că ar trebui să ma îndemne să mai rămân, dar măcar să mai chibzuiesc puţin.

Aceleaşi cuvinte mi le tot repetă şi uu mare publicist şi chiar o prezenţă destul de serioasă pe la anumite televiziuni, fie la talk-show-uri, fie prin intervenţii telefonice. Şi apoi ce-l preocupă ce fac eu? Uite aşa… am să rămân să stau aici, ca un ghimpe în talpa cui nu-i place asta.

Şi – sincer să fiu – am avut ocazii destule. Dar mereu am chibzuit şi am refuzat. Îmi va părea rău sau nu. Asta e treaba mea nu a lui sau a lor. Uite-aşa, ca un ghimpe în talpa celor de teapa asta… sau pur şi simplu. Am şi eu încăpăţânarea mea, ca tot omul.

Uşor de zis, greu de făcut, dar musai!

E adevărat! Motive prea multe nu prea ai să rămâi, dar, aşa, pur şi simplu, nu se poate? Ba se poate, doar că trebuie să tragi de tine să rămâi, cu dinţii, pe brânci, cu genunchii roşi, cu coatele zdrelite, cu palmele rănite, nu mintea încordată, cu sufletul gata-gata nimicit de toate alea ce ne înconjoară – ca să nu le amintim căci prea ne-am săturat de ele, dar printre toate cel mai mult contează lipsa oricărei urme de coerenţă între cuvânt şi faptă, fie că e vreo înaltă faţă sfinţită, fie că e politician, fie că e un amărât de cerşetor, fie cel de lângă, fie formatorul, analistul, criticul… bla, bla, bla. Ştiţi voi mai bine.

Dar aşa nu prea mai ai cu ce să îţi ocupi timpul. Nu te mai uiţi la televizor căci îi vezi pe susnumiţi, nu asculţi radio, nu citeşti “presa” (cu ghilimele, căci nu e presă, ci haznaua mizeriilor vieţii celor care o scriu sau despre care se scrie – acceptăm excepţii!, dar de astea nu prea dăm). Şi uite-aşa, ne întoarcem în timp.

Adică? Care timp? Când nu prea aveai program la televizor, când nu auzeai decât de “realizări” la radio şi nu citeai decât “cel mai” în ziare. Şi atunci…

Citeau oamenii, cei care citeau, dar citeau pur şi simplu sau făceau altceva… Ei, poate chiar pentru asta mai rămân, doar aşa ca să se vadă că se poate face altceva în timp ce “ei” nu încetează să facă acelaşi lucru şi asta pentru că nimeni nu mai face să înceteze. “E… o să crape şi ei…” – spunea bunicul, dar până atunci să facem altceva decât fac ei, căci dacă cumva “crapă” mai degrabă şi nu mai terminăm de făcut ce facem acum?

Regele Fasolă şi Regele Os

Ecoul Sărbătorilor de Crăciun încă nu s-a atenuat suficient în mintea noastră. Pauzele dintre orele de şcoală, drumul spre şi dinspre casă, erau încă ocazii când mai aveam ceva de povestit despre peripeţiile colindatului cu “cântecul”, cu “uratul”, cu “semănatul” şi cu “nevinovaţii”. Dar în topul povestirilor se plasau detaşat evenimentele de seară: “cântatul” de Crăciun şi “uratul” de An Nou. Şi mai amintind câte ceva neamintit până acum, mai nuanţând câte ceva insuficient relatat, aveam subiect continuu până într-o după amiază de marţi, după amiază unică în fiecare an, când, parcă din curiozitate sau simplă aşteptare începeam să fim mai tăcuţi, poveştile de la Sărbători pierzându-şi interesul.

Mamele, de obicei, îşi luau “liber” în această zi şi aveam “supraveghetori” îndeaproape, neputând hoinări prea mult în drumul spre casă, căci temele trebuiau făcute la timp. În seara acelei zile nu mai era timp pentru nimic decât de a fi împreună. Era singura zi din an, lucrătoare, în care nu atârna prea mult cheia la gâtul micilor hoarde care înscenau adevărate războaie – pe lângă care cele mari ale istoriei erau doar joacă, chiar şi strategic vorbind – în spaţiile virane sau printre pâlcurile de arbuşti şi tufişuri, adevărate păduri de cedri în viziunea vajnicelor oştiri.

Amurgul, destul de timpuriu în luna februarie, aducea şi mai multă forfotă în casă. Se aducea o masă pe care o mai foloseam doar când aveam mulţi oaspeţi. Era extensibilă şi se tripla numărul de meseni care putea să şadă în jurul ei. Şi, unul câte unul, soseau şi cei plecaţi cu alte treburi sau cu şcoala de după-amiază.

Şi, ca la un semnal, mărita masă se umplea de droaie de farfurii, oale, pahare, coşuleţe şi toate alea. Şi bunătăţuri, nu mai zic… Spre toate astea ne era atenţia deja îndreptată încă din amiaza acelei zile.

Şi petreceam şi mâncam nu pentru o săturare, dar mai mâncam, mai stăteam, ne mai jucam. Ei, cei mari, mai ieşeau “să ia aer” şi încă o tură de “potol”. Şi asta mult peste ora 23. Şi nimeni, oricât de matinal ar fi trebuit să se trezească a doua zi, nu obiecta că ar fi timpul de culcare. Nici măcar noi nu eram orientaţi spre pat, parcă nimănui nu-i mai păsa că au trecut peste două ore de la ora culcării “oficiale” a “micilor”.

Dar, ca la un semn, puţin înainte de miezul nopţii, “marii” se ridicau şi forfotind cărau de zor tot ce aduseseră pe masă şi spălau de să găurească vasele cu detergentul “Dero” din cutii albastre de plastic şi apoi treceau vasele prin mâna mamei care le freca cu “leşia specială” pregătită de ea din cenuşă pusă de o parte de câteva zile. Şi asta pentru că aşa se face.

Acest “aşa se face” m-a nedumerit mulţi ani şi nu îmi dădea pace curiozitatea. Doream să aflu de ce “aşa se face”.

În trâncănitul vaselor trecute din mână în mână, straşnic frecate, de puteai să-ţi faci freza uitându-te în ele, când eram mai mult de-o şchioapă am aflat marele secret de la mama.

În seara acestui marţi, în fiecare an, la hotar, e mare bătălie. Sunt doi regi care se urăsc de moarte şi acum caută să hotărască cine să domnească peste timpul ce urmează. Ei sunt Regele Os şi Regele Fasolă. Aceştia se bat puţin, dar straşnic, iar Regele Fasolă învinge negreşit. După ce a învins el va stăpâni.

După miezul nopţii va trece nevăzut pe la casele oamenilor şi vai şi amar de va găsi urmă de os sau carne. Mare pedeapsă va fi pe cel cu pricina. De aceea ,spălăm orice urmă de grăsime, carne şi os din tot ce a fost atins de toate astea. Şi asta până la miezul nopţii. Căci, după, nu mai e păsuire.

Şi obosit m-am culcat. Încă nu era miezul nopţii. Am stat deodată la hotarul localităţii noastre cu cea vecină. Şi Regele Fasolă, pufnind şi răcnind, se îndrepta cu o faţă cruntă spre întretăierea a două drumuri unde spuneam noi că e hotarul. Acolo, încă neştiind ce îl aşteaptă, Regele Os se fălea că e tare iubit de supuşii săi, oamenii. Şi aprigă a fost încăierarea, iar greu îţi dădeai seama cine pe cine dovedeşte. Dar timpul parcă sta locului şi mult i-a trebuit lui Fasolă Rege să poată atinge prima dată pe Os Regele. Dar odată ce l-a atins, aşchie cu aşchie, a început să-l dărâme pe Os Regele, care mai mic se făcea la fiecare atingere, până ce a dispărut.

Singur rămas, Fasolă Regele şi-a anunţat stăpânirea şi ca să înţeleg şi eu, m-a făcut să-i spun de mai văd urmă de Os Rege. Nici urmă nu a fost cât să vezi pe toată zarea şi i-am spus, tremurând, că nu am aflat de el.

Atunci, el a devenit din regele cel crunt şi nemilos, blând. Nu am ştiut cum şi nici acum nu ştiu, dar m-am aflat pe loc în faţa dulapului în care se aflau vasele sau pe care atârnau oalele. Regele Fasolă le-a atins cu degetul, aşa cum făcea bunicul, ca să le verifice de au pic de untură. Şi a şezut privind spre masa de lângă sobă.

M-am trezit. Ieşit din aşternut, ca de obicei, m-am îndreptat spre dulapul de dincolo unde ştiam că voi găsi ceva mâncare. Mama, cu spatele spre mine, alegea fasole… Şi am ajutat-o. Semănau cu Fasolă Regele când s-a aşezat privind spre aceeaşi masă. Nu înainte de lupta cu Os Regele.

Am crescut mai mare şi acelei zile i se spune Marţea Grasă, iar timpului în care cei doi se întâlnec în luptă i se spune Lăsat de Sec. Dar eu ştiu că nu e aşa. Nu sunt văzuţi, dar eu i-am văzut odată în viaţă şi de aceea ştiu că sunt acolo în fiecare an, la acelaşi ceas: Regele Fasolă şi Regele Os. E secretul meu şi al mamei. Şi mama ştie asta.

Şi piatra poartă urmele dorului

Nu mă mai ţineau picioarele şi m-am rezemat de un imens bolovan, cât o casă, ca să mă odihnesc puţin. Bătrânul care ne însoţea ne-a îndemnat să ocolim bolovanul şi să încercăm să urcăm pe el, prin partea dinspre Vest. Ne-a trebuit mult efort, nu din cauza dificultăţii urcării, dar datorită drumului lung pe care l-am străbătut, pe jos, din localitatea pe care am părăsit-o cu două ore înainte şi pentru că drumul a urcat continuu, cu o diferenţă de nivel de peste 300 de metri.

Rezemându-se de toiagul lui, ne-a urmat până în vârful bolovanului, unde noi deja eram aşezaţi în scobiturile de forme unele rotunde, altele uşor stelate. Glasurile şi hârjonelile noastre copilăreşti încetaseră de mult din cauza oboselii şi priveam fascinaţi peisajul care începe de la poalele bolovanului, spre Valea Siretului, mărginindu-se cu Dealurile Podişului Bârladului.

“Cu multe mii de ani în urmă, a început bătrânul, la un moment dat, având privirea îndreptată spre panorama din faţa noastră, când pe aici încă nu se zămisliseră oamenii, cu doar puţin timp înaintea lor, un singur uriaş mai hălăduia prin aceste plaiuri împădurite, nu ca acum, când doar dealurile mai poartă păduri pe ele. Şi era singur, dar nu ştia că este singur nu doar aici, ci  şi pe toată întinderea de pământ, până la apa cea mare.

A umblat mult căutând pe ai lui pe care doar cu greu putea să şi-i amintească, iar vocile lor încă mai răsunau ca nişte ecouri prin mintea lui. Ajuns pe această culme, s-a oprit să se odihnească înainte să înceapă să urce spre vârful cel cărunt din spatele nostru. Era o dimineaţă răcoroasă, aşa cum sunt dimineţile aici şi acum. S-a urcat pe acest bolovan şi a stat, a stat mult, căci aşa cum uriaşii umblă multe zile fără să se oprească, tot aşa se odihnesc multe zile fără să umble.

S-a aşezat pe acest bolovan, în genunchi şi cu palmele pe piatra rece şi dorul l-a năpădit atât de tare încât a stat veacuri privind spre Răsărit şi auzindu-i doar în inima sa pe cei de care îi era dor. Iar unde au apăsat genunchii şi palmele sale au rămas adâncituri în care voi v-aţi cuibărit.”

Un fior ne-a trecut, deşi eram aprinşi încă de efortul drumului şi am recunost repede, cu toţii, patru mari scobituri pe care le ocupase fiecare ca să stăm comod pe bolovanul cel mare. Erau două rotunde, asemenea urmelor de genunchi în argilă, şi două stelate, ca urmele a două palme cu degetele răsfirate imprimate în nisip.

“Şi Soarele de multe ori a apus şi a răsărit peste el, aşa, privind departe, încât de dor nici nu a simţit că se sfârşeşte. Nici durerea apăsării pietrei nu l-a făcut să se mişte. Iar piatra cate l-a ţinut s-a muiat de greutatea dorului inimii sale, primind cicatricele apăsării lui, formând aceste scobituri în care vă odihniţi acum.

Ars de dor în inima lui, bătut de vânt, de ploi, întroienit de zăpezi, pârjolit de soare a simţit că măruntaiele i s-au uscat şi s-a aplecat peste vale spre Siret să bea să-şi potolească arşiţa. Dar cum a sorbit, s-a stins, întins până la râu, devenind brazdă de pământ până în vale.“

Ca obosit de lunga sa poveste, bătrânul a tăcut. Poate imaginaţia aprinsă de spusele sale sau poate formale de relief din faţa noastr, m-au făcut să văd trupul ostenit de drum şi dor al ultimului uriaş se unduidu-se departe, ca o lungă creastă a unei gigantice brazde de pământ, marcând ici colo câte o înălţime mai mare ca şi cum ar fi şoldul, umerii, şi ceafa, cu capul pierdut, poate, undeva în adâncul râului, acum formând un lac în întinsa luncă.

Şi parcă mi-a fost dor de ceva, stând cuibărit în scobitura ca urma unei palme sau poate încă piatra păstrează dorul uriaşului adormit pe veci şi ne-a împărtăşişt-o puţin, atât cât încape în mica noastră inimă.

Sunt peste 20 de de când nu am stat în acea scobitură, deşi după acea zi, am mai urcat să stau acolo, dar cred că dorul lasă urme, fie că e pentru un loc, un om, şi poate să ne facă să uităm de noi, trăind pentru ceea ce dorim.

Nu se vede. Nu îl văd ceilalţi, dar dorul nostru este numai al nostru şi lasă urme pe care nu le au ceilalţi în noi şi pe unde suntem.