Nu vei înțelege, oricum

Zilele trecute, am rugat un coleg să îmi recomande câteva filme bune, ca să le vizionez în perioada sărbătorilor, știind că este foarte informat în domeniu și, mai ales, pentru că am citit câteva recenzii făcute de el, care mi-au plăcut.

Într-o discuție dintre mai mulți colegi, a pomenit și de un film despre care auzisem și eu, dar nu l-am vizionat. L-am întrebat de ce nu mi-a adus și acest film. Mi-a răspuns scurt:

– Pentru că nu ai fi înțeles nimic, oricum.

Această expresie am auzit-o de atâtea ori, încât naturalețea și convingerea cu care a rostit-o colegul meu nu m-au deranjat deloc. Fiecare are dreptul la părerea lui.

Dar nu asta e problema, ci faptul că astfel de convingeri sunt un dat al

Întrebări fără răspuns

Situaţii de genul ca cineva să facă foamea, deşi are la scară o limuzină sau locuieşte singur într-o căsoaie, plimbându-se dintr-o cameră în alta, numai în România se pot verifica.

Ştirea morţii a două persoane în Călăraşi, consideraţi ca fiind decedaţi de inaniţie, mi-a adus în memorie situaţii ciudate cu care m-am întâlnit în viaţă.

Între anii 2000 şi 2008, cea mai întâlnită situaţie a fost aceea a celor care aveau cele mai „bengoase“ maşini din cartier, dar locuiau 4 sau 5 persoane chiar într-o cameră de 16 metri pătraţi, cu o baie cât un closet ecologic şi o bucătărie de aceleaşi dimensiuni, asta dacă nu era improvizată într-un colţ al camerei.

Maşina „bengoasă“ stătea parcată chiar în faţa scării ca „ca să moară duşmanii“, iar ei dormeau ca sardinele într-un singur pat, improvizat din canapele alipite. Îmi închipui cum se proceda când locatarii, dormind, ar fi trebuit să se întoarcă pe celaltă parte, în timpul somnului: probabil că o făceau la un semnal, pentru că altfel nu-mi închipui că s-ar fi putut. „Rupţi în cur“, ar spune înţelepţii, dar cine e mai „bengos“ ca ei.

O maşină cu sute de cai putere, lucioasă, mare cât un tractor, în faţa unei scări de bloc care arată mai rău ca WC-urile publice din gările din anii ’90, mirosind mai tare a de toate, fără uşi, făr ferestre, fără becuri… cu muzică care repetă acelaşi refren: „să moară duşmanii mei“.

A doua situaţie frecventă era a bătrânilor singuri, care, fie că obţinuseră locuinţe prin sistemul alocării prin intreprinderi, fie le primiseră pleaşcă de la stat, se plimbau rezemaţi în baston în 3, 4 sau chiar mai multe camere, plângându-se că nu mai au un ban să cumpere o pâine şi nici că îi mai ajută cineva.

Dar şi mai interesantă a fost situaţia când o persoană cu mai multe proprietăţi imobiliare mi-a cerut câţiva bănuţi, pentru că nu mai avea nici cu ce să cumpere un pahar cu apă plată. Şi am crezut-o, căci cunosc situaţia în detaliu. Deci nu este vorba de o minciună, ci de un om care „are, nu ca alţii care este săraci şi stau în cutii de chibrituri, dar proprităreasă de pe vremuri“. Mi-a fost milă, nu pentru că e săracă, ci că e atât de alienată încât nu-şi dă seama de ridicolul în care se află. De aceeaşi milă este pasibilă o mult prea mare parte a populaţiei acestei ţări, „de fiţe“, dar ruptă-n cur.

Nu îmi pot explica cum un mare artist, care a câştigat de zeci sau chiar de sute de ori mai mult decât un muritor de rând, a ajuns să devină subiect de ştire că „nu mai are ce mânca“. Nu îmi pot explica cum sportivi de performanţă, care, şi ei, au câştigat de sute ori mai mult decât muritorul de rând, se arată ca „sărmani şi părăsiţi“ de publicul nerecunoscător. Şi exemplele ar putea continua.

Toate astea nu pot decât să producă milă, nu sentimente de caritate, de înţelegere. Nu e vorba de solidaritate, dacă cineva îi ajută, ci mai degrabă de silă. Nu e vorba de înţelegere a unei neputinţe, ci mai degrabă este vorba de viaţă devenită ruină din cauza unei înţelegeri greşite a lucurilor.

Îmi amintesc de o persoană care venea în vizită destul de des la un prieten de-al meu, undeva în anii 2000-2002. Am cunoscut persoana respectivă într-una din acele zile de primăvară, când, duminica, ieşeam pe o băncuţă ca muştele, pentru a mă încălzi la soare.

Purta o pălărie imensă, era îmbrăcat cu un pardesiu lung, negru, mereu la cravată. Era şi prietenul meu cu mine, la o vorbă. Individul s-a apropiat şi a intrat în vorbă cu noi, deşi doar pe prietenul meu îl cunoştea. Din una în alta, a început să ne povestească viaţa lui glorioasă: chiolhanuri, peşcheşuri cu oamenii mari de la partid, deplasări plătite cu sute sau chiar cu mii de dolari, toate bunătăţile la care unii nici nu visau sau nici nu ştiau că există, indemnizaţii de zeci de ori mai mari decât cele ale celui mai plătit profesor sau inginer, risipă şi viaţă de noapte.

După povestea sa, care ne-a mai descreţit minţile, am mai spus şi noi (prietenul meu şi cu mine) câte ceva din ceea ce facem. Întrerupându-mă, prietenul meu m-a întrebat dacă am primit fondurile promise pentru cei cu venituri foarte mici sau fără venituri, pe care îi mai sprijineam, ajutat fiind de o doamnă austriacă foarte bogată. Îl pusesem în temă pe prietenul meu, în speranţa că mă va ajuta să transport cele ce voi cumpăra, întrucât eu nu aveam maşină.

Individul, când a auzit de cele întrebate de prietenul meu, a sărit ca ars: „tocmai de asta am venit, îi spunea prietenului meu, că nu am bani“. Şi îndreptându-se spre mine, mi se adresează: „daţi-mi şi mie nişte bani“. I-am explicat care sunt condiţiile pentru a intra în categoria celor care pot beneficia de ajutor. Văzând că nu are nicio şansă, a început să peroreze că el este „artistul poporului“ şi eu, care nu sunt decât un “pici“, nu sunt recunoscător pentru contribuţia pe care a adus-o el la binele poporului. Nu mi-a provocat decât silă. Poate, dacă nu ar fi povestit risipa în care a trăit, aş fi pus ceva şi pentru el deoparte, dar aşa m-a făcut să-l resping total.

Plecând de la toate astea, numai o educaţie şi o moralitate de cea mai joasă speţă poate să aducă un om într-un asemenea hal.

O senzaţie asemănătoare am avut şi în momentul în care, întrebat de un reporter Realitatea TV dacă crede că amplasarea scutului în comuna în care locuişete, îi va aduce un beneficiu, un client permanent al unei crâşme declara că pentru el nu are să-i aducă niciun beneficiu.

Din păcate, această categorie de oameni este mult prea numeroasă: ei uită că nimeni nu e Moş Crăciun. Beneficiile pe care le va aduce scutul pot fi reprezentate eventual de ceva locuri de muncă. Dar pentru asta trebuie să absentezi de la crâşmă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru „victimele“ diferitelor calamităţi sau conjuncturi: să se facă ceva, dar pentru asta trebuie să absentăm de la crâşmă.

Dar spectacolul e mai interesant privind decât jucând. Deşi ne-ar plăcea tuturor ca piesa să merite: adică viaţa. Mass-media, dând dovadă de aceeaşi neaoşă mentalitate, au preluat răspunsul-convingere al „cetăţeanului comunei care va apăra Europa“, celelalte declaraţii, mai realiste, le-au pierdut pe traseu. Ca în multe alte cazuri. Normalitatea nu produce „spectacol“, prostia, bicisnicia, debilitatea socială şi materială da.

Răsturnare de valori sau vid?

Românul, cu mâna pe inimă, jură că cel mai scump lucru pe care îl are este mama şi dacă l-ai înjurat de mamă şi de neam i-ai adus cea mai mare ofensă. Dar acelaşi român te înjură cel mai des de mamă şi de neam. Uită că tocmai ceea ce spune că are mai sfânt terfeşte mai tare, căci înjurând pe celălat astfel se expune aceleeaşi înjurii şi terfeliri. Nu e greu să percepţi că de fapt nu este decât un mod de fudulire naională că îşi iubeşte mama şi neamul. În realitate, e lipsit de orice scrupule în a mânji totul.

Şi o fac mai toţi românii de la mic la mare.

Acest siptom al contradicţiei dintre ce spune şi ce simte românul s-a putut verifica şi azi, 24 inuarie. Sunt de acord, politicienii merită huiduiţi, dar ce are imnul naţional cu politicienii. Este al nostru şi este simbolul nostru. Nu aveau decât să huiduiască şi aveau de ce în timp ce preşedintele îşi rostea discursul, dar nu şi în timp ce se cânta imnul. Şi totuşi, fără ca măcar să le treacă prin cap semnificaţia unui astfel de gest, românii au huiduit, huiduindu-se pe ei, în loc să se orienteze clar împotriva celor care o merită.

Dar pentru că „festivătăţile“ abia au început, vor mai huidui unii sau alţii, iar apoi vor merge la fasole cu ciolan, toţi, indiferent de ce culoare politică îi animă.

Dragile noastre mass-media preiau şi multiplică imaginile, fără ca măcar să realizeze, şi ele, încă o dată şi încă o dată, că aici nu e vorba de un drept de a huidui, ci de o huiduială a toate şi tot, fără discernământ.

O consedinţă a obiceiului românului de a înjura este şi aceea că mai nimeni nu bagă în seamă că este înjurat şi pleacă mai departe fără ca măcar să considere asta o ameninţare. O consecinţă a huiduielii oricând şi oricum are deja consecinţă faptul că unii huiduie şi alţii îşi văd de treabă. Nimeni nu ia în serios pe nimeni. Şi tot aşa, câinii latră şi caravana trece.

Sumbru detaliu, trist, dar adevărat.

Activist declarat – un serviciu gratuit

Ieri, luni, 10 ianuarie, m-a sunat un prieten şi m-a anunţat că site-ul Cotidianul.ro al lui Nistorescu îmi oferă un „calup“ de publicitate, chiar dacă ei consideră negativă, dar publicitate. Şi anume despre ce e vorba?

Particip la un proiect numit „Alianţa pentru o Românie Curată“, iar la echipa acestui proiect a fost trecut şi numele meu. Imediat, după lansare, „Cotidianul“ a prezentat evenimentul şi a comentat pe larg, catalogând pur şi simplu întreaga echipă ca fiind probăsistă şi că ceea ce face nu este decât o listare a corupţilor doar din opoziţie, asta pentru a demola „realizările“ politice ale opoziţiei. Articolul chiar purta numele: „Alianţa pentru o Românie curată – încă o falangă cotrocenistă. Mai răsfiraţi, tovarăşi!“. Articolul a fost accesat de aproape 1.000 de ori. E totuşi o luare la cunoştinţă, chiar dacă este făcută în sens combativ. Şi antireclama e o reclamă. Deci aproape 1.000 de persoane au luat cunoştinţă şi de persoana mea.

Următoarea zi de la apariţia acestui articol, „Cotidianul“ publică un al doilea articol cu acelaşi subiect, dar de data asta cu mult mai mult patos revoluţionar-efervescent. Articolul se numeşte „Lista marilor corupţi, o făcătură cu ţintă. Păreriştii pro-Băsescu au făcut raport naţional împotriva opoziţiei“. Aici se prezintă mai multe detalii. Şi devin, peste noapte un mare „activist GDS“, chiar unul dintre „cei mai cunoscuţi“. M-am ajuns domnule! Dar pentru că nu apar nicăieri cu această ocupaţie, autoarea vine repede cu o completare: „oficial ziarist-editorialist la revista 22″. E cam mult pentru mine, nu? Dar, mulţumesc pentru reclamă, mai ales că acest al doilea articol a fost accesat de aproaper 2.500 de ori.

E totuşi ceva, nu?

Nu am pierdut nimic

Ora 7 dimineaţa. Deşi programul meu de serviciu începe oficial la ora 9, plec, de fiecare dată, mai degrabă de acasă, pentru a mai face câte ceva la proiectele la care lucrez. E doar 3 ianuarie. Prima zi de muncă din 2011. În Bucureşti, ninge liniştit. Asta îmi dă şi o stare de confort psihic deosebit.

Ajung la metrou şi mă întâlnesc cu o veche cunoştinţă. Încep întrebări de genul celor puse, din automatism, la o astfel de dată calendaristică: ce faci?, cum ai petrecut sărbătorile?, Anul Nou?, unde ai fost?, ce ai văzut la televizor? etc.

La primele întrebări răspund, de fiecare dată, evaziv, dar întrebarea cu televizorul a fost cea mai simplă. Am spus într-o frază ceea ce aş fi putut vedea, căci de văzut nu am văzut nimic din cele spuse. Dar am prezentat ca şi cum le-aş fi urmărit cu cea mai împătimită atenţie. La care răspuns, cunoştinţa mea, mirată şi aproape invidioasă de cele văzute de mine, mă întreabă: Cum de ai putut să vezi toate astea? Ai televizor la care poţi să împarţi screen-ul pentru a vedea mai multe canale odată? Am spus că am un asemenea televizor, dar nu am împărţit „screen-ul“. Şi atunci?, a continuat. Am răspuns la fel de sigur pe mine: Am văzut promo-urile pentru emisiuni încă dinainte de sărbători.

Şi-a dat seama că a fost un sarcasm din partea mea, atunci când am spus că am văzut toate emisiunile de sărbători şi de Anul Nou, dar, totuşi, a întrebat: cum de ştii atât de bine cum au fost emisiunile?

Simplu, i-am răspuns. Ce e nou în aceste emisuni de mai bine de 10 ani? Doar ceva decoruri şi nu ştiu ce compoziţii la un pahar a unor cantautori gustaţi de „marele public“.

Şi dincolo de sarcasmul cu care am dorit să răspund cunoştinţei mele, nu am greşit cu nimic: tot ce au promovat televiziunile ca fiind „marile evenimente TV“ de sărbători şi Anul Nou nu a fost decât un şablon, conform căruia tot felul de artişti şi prezentatori sunt reeşapaţi şi puşi să se scălâmbâie în faţa camerei, cu convingerea autosuficientă că vulgul îi şi priveşte. Dar nu asta mă îngrijorează, ci faptul că chiar îi priveşte.

Eu însă nu am pierdut nimic, chiar dacă nu am privit la ei, şi cu toate acestea nu îmi place că ştiu ce a fost. Nicio supriză. Plictisitor, nu?

Arhetipul profesional

Da, există şi un arhetip profesional. Şi nu trebuie căutat oriunde. Această persoană este cineva care, în momentul în care îi explici ceva, fundamentând pe experienţă, va răspunde: „Mie îmi spui? Eu care ştiu asta de demult?“ Şi nu ştie de oricând, ci chiar de dinainte ca unele aspecte ale vieţii profesionale respective să fi fost inventate.

Aşa mi se întâmplă tot mai des, în dialogurile cu mult prea multe persoane, dar nu sun caz singular. Şi alţii au reclamat aceleaşi experienţe, în micul meu cerc de dialog.

Aşa se face că acest gen de persoane ştiu tot înainte să se fi gândit acea idee. Reprezintă un adevărat arhetip profesional. Sunt şi cei mai bine înzestraţi pentru statutul de lider, se spune. Şi nu sunt puţini dintre aceia care se prezintă astfel: un model originar, de început, dinainte de începutul unei realităţi.

Cu siguranţă, că acest arhetip profesional nu trebuie căutat oriunde, ci pe plaiurile mioritice. Dar acesta este un alt motiv pentru care eu nu înţeleg cum de suntem de mult prea multe ori în urma altora în idei de tot felul care să ne facă să depăşim un impas social, economic şi moral, că de cel politic…

A înnebunit lupul! Sau România e chiar cu susul în jos?

Dacă Ceauşescu ar fi fost preşedinte doar 10 ani, ar fi fost cel mai important dintre toţi conducătorii României – nu a spus-o nimeni altcineva decât cel care a condamnat cu câţiva ani în urmă comunismul.

O ţară întreagă cască gura la doliul produs de televiziuni în cinstea „celui de-al doilea Eminescu“, care nu a fost nimeni altcineva decât cel mai important dintre „cântăreţii“ idolatrii ai cârmaciului, care a ratat să rămână în istorie ca cel mai de seamă preşedinte doar pentru că a condus 25 şi nu 10 ani.

Nimic de zis la toate astea… Dacă nu a înnebunit lupul, atunci e sigur că România nu mai e o ţară normală…

Vor fi destui care ar putea gândi că bardul a fost „mare poet“. Da, talent a avut, dar l-a pus în slujba celei mai criminale ideologii pe care lumea a cunoscut-o vreodată. Păcat de talent!

Nemulţumirile cresc la nivelul de bază… pentru câştigul celor de sus

Unul dintre invitaţii de la Atena3, de la emisiunea de la ora 10, a declarat, pentru a demonstra cât de mult luptă pentru binele celor de la „nivelul de bază“ că el şi acoliţii lui trebui să facă orice ca aceştia să-şi primească drepturile, dar tot el spunea că de fapt aceştia sunt cei mai nedreptăţiţi. Ceea ce este adevărat. Dar problema este cum de cei de la „nivelul de bază“ mai cred în aceşti reprezentanţi sau lideri sindicali sau de orice fel de grup.

Primul lucru pe care ar trebui să-l facă este să-i schimbe pe aceşti lideri şi atunci demersurile lor vor avea succes pentru ei şi nu pentru şefii lor. E bine că a amintit acest domn că „nemulţumirile cresc la nivelul de bază“, dar ceea ce nu spune, ca orice alt domn de talia lui, este că toate aceste nemulţumiri sunt folosite „pentru câştigul celor de sus“, asemenea dumnealui.

Poate aici ar trebui lucrat. Păcat de cei de la „nivelul de bază“ că nu pricep cât sunt de manipulaţi de aceşti indivizi, care numai de nemulţumirile lor nu sunt preocupaţi, ci doar de faptul cum aceste mulţumiri le-ar putea ajuta în scopurile lor.

O rebranduire a trustului Realitatea-Caţavencu!?

Anunţul că Emil Hurezeanu pleacă de la conducerea trustului Realitatea-Caţavencu a fost făcut public în cursul zilei de azi. Deocamdată nu s-au făcut comentarii, meţionându-se doar că Hurezeanu va mai colabora cu trustul în postul de realizator şi invitat la diferite emisiuni de dezbateri cu caracter social şi politic.

Întrebarea care preocupă pe jurnalişti este legată de motivul pentru care Emil Hurezeanu a făcut acest gest. E adevărat că, în ultima perioadă, au fost mai multe anunţuri de plecări de la Realitatea-Caţavencu, dar nu a fost niciun ziarist care să se gândească că cel care va urma ar putea fi chiar Emil Hurezeanu.

Oricum, trustul ori se rebranduieşte, ori situaţia din interior se schimbă în aşa măsură încât cei de acolo îşi regândesc opţiunile de lucru.

Evenimentul are loc după mult trâmbiţatul interviu al lui Sorin Ovidiu Vântu, de luni seara, 11 octombrie, care a făcut declaraţii cât se poate de directe, fără a mai masca acţiunile sale din culisele politicii româneşti. Nu ar fi fost rău dacă acelaşi lucru ar fi făcut şi în cazul afacerilor sale.

Mulţi forumişti se mirau cum de este posibil ca după aşa declaraţii un om, într-o ţară civilizată, să mai poată să fie liber. Uite că se poate…

Din păcate, reacţiile din mass-media au fost destul de palide şi nu am avut niciun fel de prezentare a implicaţiilor unor astfel de declaraţii. Nu ar strica o părere a unui specialist: un jurist, nu un politician. Dar până atunci, se pare că echipa Realitatea-Caţavencu se schimbă binişor.

Herta Muller şi “tinichelele”

Este o faimă meritată aceea pe care o are Herta Muller. Dar nu a convins prin răspunsul pe care l-a dat jurnalistei, în cadrul conferinţei de presă de la Humanitas, de la începutul săptămânii acesteia, prin care preciza că „interiorul“ a rămas acelaşi.

A dovedit contrariul prin alt răspuns, dat altui jurnalist, care se interesa de părerea ei despre demersurile Asociaţiei 21 decembrie de a propune preşedintelui ca să o decoreze pe Herta Muller cu cea mai mare distincţie a statului român. Scriitoarea a răspuns sec: „nu mă interesează tinichelele“.

Nimic de zis, merite are destule şi a scris multe. A luat şi un Premiu Nobel ca recunoaştere a valorii ei, dar a face din distincţiile unui stat, chiar şi cel român, nişte tinichele, e vorbă de revistă de scandal şi de vedetă de aceeaşi anvergură, într-un dispreţ total faţă de un stat şi o instituţie.

Păcat! Dincolo de afirmaţii, vedetismul a cam afectat-o.