Ori nu are părinți, ori o caută cu lumânarea. Cum arată școala aia la care se duce?

Să fie oare de măcar 15 ani? Greu de spus. Mai degrabă, nu. Se chinuie să treacă de barele de la intrare, în timp ce, în repetate rânduri, aparatul de citit cartela de intrare piuie. Revine de mai multe ori în fața aparatului. Introduce iar și iar cartela. Îi spun, dacă nu este expirată, să verifice dacă nu este prea îndoită sau să încerce să îndrepte cu ceva dur zona benzii magnetice.

Dă jos rucsacul de pe spate și se apleacă. Rămâne, pur și simplu, în fundul gol. Dezgustat, deloc atras, am privit în altă parte. Se ridică, își așază colanții cu o talie extrem de joasă și tricoul la buric. Cu o riglă îndreaptă cartela și reușește să treacă.

Mă depășește în același ritm alert. În timp ce țopâie pe scări, colanții

Din nou în grila TV: „apocalipsa înghețată“, „iadul alb“…

Ca și înainte de primul viscol al acestui an, instituțiile de specialitate au anunțat precipitații abundente, vânt puternic și au instituit diferite coduri de atenționare. Dar românul a plecat la drum. Unii au devenit vedete urlând în microfoanele televiziunilor că nimeni nu îi aude, alții au tras-o rău de tot, iar câțiva chiar au murit. Dar au plecat la drum.

De vreo 3 zile, aceleași instituții anunță viscol și precipitații abundente, de data asta vremea fiind mai aspră și din cauza temperaturilor mult mai scăzute decât acum o săptămână.

Rămâne de văzut dacă vajnicii călători au învățat ceva sau se vor arunca iar

Stana supraetajata

Dimineaţa, la prima oră (poate şi în timpul zilei, dar eu nu văd asta, căci sunt la serviciu, sau lucrez acasă, după caz), seara târziu, la ore târzii din noapte, cu un aer serios, zeci de locatari ai blocurilor mioritice îşi plimbă sau îşi cacă patrupezii. Spun asta fără a mai luat nicio măsură de precauţie în sensul de a nu-i supăra pe cei sensibili. Pur şi simplu asta se întâmplă. De cum se iesă dintr-o clădire, doar excrementele câinilor mai concurează cu frunzele căzute din pomii dezgoliţi de prima brumă. Dar mai târziu, oricâtă zăpadă s-ar depune, aceste semne ale trecerii patrupedelor rămân fudule peste stratul de zăpadă, ca să nu mai pomenesc de mirosul pestilenţial care inundă oraşele imediat după prima ploaie mai călduţă. Şi prezentarea ar putea continua.

Mass-media „urlătoare“

După ce televiziunile şi posturile de radio au impus moda „urlării“ şi „scuipării“ materialelor prezentate, pentru a atrage atenţia, şi presa scrisă sau pe Internet a început să-şi „urle“ conţinutul. A probat tot felul de „accentuări“, dar i-a venit, aşa, ideea că dacă „urlă“ e mai bine şi atrage mai bine atenţia.

Nu e sufiecient că după o jumătate de oră de „ştiri“ „urlate“ sau „scuipate“ pentru a crea o senzaţie de alarmă continuă şi importanţă gravă nu obţii nimic în afară de o durere de cap de la ştirişti, acuma a picat şi varianta presei scrise sau a publicaţiilor online.

Cine din CFR câştigă în urma comercianţilor ambulanţi

Sfârşit de luna mai, trenul Intercity Bucureşti Nord – Suceava Nord, cu ramură spre Iaşi. Călătoresc în vagoanele care merg spre Iaşi. Biletele sunt destul de scumpe, dar dacă am ales să le plătesc, înseamnă că îmi dores şi servicii pe măsura preţului, mai puţin viteză, căci de asta nu ai parte cu CFR. Deşi pe traseul magistralei 500 CFR (adică linia de cale ferată Bucureşti – Ploieşti Sud – Bacău – Suceava Nord) sunt zone unde trenurile merg cu viteze încă satisfăcătoare, trebuie să recunosc.

Dar nu urc bine în vagon şi trebuie să mă chinui să ajung la locul indicat pe bilet, fiind îmbrâncit de comercianţii care vând reviste, ceasuri, electronice (furate sau nu) şi alte nimicuri trecând rapid, unul după altul (deloc puţini, ci chiar prea mulţi pentru călătorii care urcau în tren), dintr-un vagon în altul şi făcând calea-ntoarsă. Lucrătorii CFR nici nu se sinchisesc de ei. Dar totuşi este un Intercity, gândesc eu. Dar nu şi CFR.

Preţurile cresc… în weekend

Tot omul muncitor, fie că e în concediu sau nu, petrece la sfârşit de săptămână, atât cât îl ţine punga şi vrerea. Dar pentru că cineva încă e mirat că îl ţine, aşa puţin măcar, are grijă tot acest timp, adică weekendul, să-i aducă şi surprize. Dar pentru că tot omul petrece – cum spuneam mai sus –, află de abia după ce a terminat petrecerea: a mai venit o scumpire.

Spre sfârşitul lunii iulie, Oprescu anunţa scumpirea gigacaloriei în Bucureşti, după ce în ţară se anunţase deja aceeaşi scumpire. Apoi, tot într-un weekend, Metrorex face acelaşi lucru: anunţă o scumpire. Şi ca să nu fie vreo ruptură între toate astea, CFR anunţă, tot într-un weekend, o scumpire: de 18%. Rapid şi fără preaviz.

Musai să fii „constipat“ ca să pari serios

Marţi, în jurul orei 18. M-a rugat soţia să-i verific cartela magnetică de călătorie, întrucât nu mai ştia când îi expiră abonamentul. Pur şi simplu, nu dorea să rişte să urce în mijloacele de transport în comun cu abonamentul expirat. Întrucât aveam treabă pe la piaţă, unde există un chioşc RATB, unde se pot verifica cartelele magnetice, am luat cu mine cartela ei.

Mă apropii bine dispus de chioşc şi îmi propun să fiu cât se poate de civilizat. Mă adresez angajatei RATB din chioşc:

– Săru’ mâna. Vă rog frumos, îmi puteţi verifica această cartelă, dacă abonamentul mai este valabil şi, dacă da, când expiră? Îmi pare rău că vă deranjez, dar pur şi simplu am uitat să verific asta la ultima călătorie (nu a fost cazul să spun că e cartela soţiei şi ea a uitat, oricum, asta mi s-a părut neimportant pentru „stimabila“ angajată RATB).

Telenovela Cezar. O propunere pentru rating

Pentru că nu prea merită să te mai opreşti pe la nu ştiu ce canale TV de ştiri, nici măcar la mult trâmbiţatul TVR info, despre care se tot spunea că nu ştiu cum va ajunge începând cu luna mai, eclipsând chiar şi CNN, am început, atâta cât am timp să zapeze spre canale TV gen National Geografic şi Discovery (cu toate variantele lor).

Dar ca şi cum s-ar fi înţeles echipele între ele, Discovery repetă nişte emisiuni care nu mai spun nimic nou, iar National Geografic nu mai ştie nimic altceva de „Cezar şi câinii“. Şi nu doar în timpul zilei, ci dimineaţa la prima oră şi seara la cea mai de noapte oră.

Aşa că, nu-mi rămâne să mai caut prin rafturile prăfuite ale bibliotecii mele, căci la Biblioteca Mitropolitană unde am legitimaţie mai tot timpul se repară ceva şi nu am acces la cărţile dorite.

Dar dacă tot cred domnii de la Naţional Geografic că emisiunea lor are aşa mare căutare/audienţă, le-aş da un sfat: să-i înveţe pe vecinii mei cum să-şi cace câinii fără a lăsa toate urmele aducătoare de noroc atunci când calci în ere. Poata aşa ar fi şui constructivi, nu doar mâncători de timpi de antene sau timp al gospodinelor fără ocupaţie sau al pensionarilor la 45 de ani.

O patentă străină transformată în bălci al curiozităţilor naţionale

Atâta cât am avut răbdare, am urmărit emisiunea Românii au talent de la ProTV. În mare parte m-au dezgustat talentele promovate de trioul Mihai, Andra şi Adi. Exceptându puţinele adevărate talente. O patentă străină a fost transformată în bălci al curiozităţilor naţionale, cam aşa s-ar putea, în mod indulgent, defini această emisiune.

Repede, realizatorii au ajuns să confunde talentul cu diferitele îndemânări de a imita sau de a transpune. Creativitatea a lipsit, cu firave excepţii. Ca să nu mai vorbim de confuzia din ultima fază: votul pe criterii care nu au deloc de a face cu talentul. Pentru a aprecia un talent e nevoie şi de un simţ al talentului, nu doar de o cultură şi practică de specialitate. Dacă cultura şi practica de specialitate cei trei o au, cu siguranţă, publicul care a votat nu are acest necesar şi nici nu trebuie să-l aibă, dar de simţ ar trebui, totuşi, să se poată vorbi. Dar nici juriul nu a dat dovadă că ar avea simţul talentului sau pur şi simplu au fost puşi să regizeze o emisiune în dulcele stil autohton al confuziei dintre valoare şi gust.

Pentru o mai bună înţelegere, filmuleţul de mai jos, în care tot un român este erou, face diferenţa, deloc măgulitoare.

Inflaţia la florărese: 400% în doar 24 de ore

„Maică, da’ nu ţi-e frică de Dumnezeu? Ieri vindeai doar cu 50 de bani laleaua şi azi îmi ceri 2 lei? Da’ te vede Dumnezeu… Iacă, duc şi eu la biserică, că doar nu fac avere cu florile. Să vă bată cel de sus.“ Acesta este dialogul la care am fost martor într-o piaţă din Bucureşti.

Celebrările din zilele dinainte de ziua Paştelui, dar şi de după sunt prilej cu care mulţi creştini cumpără flori cu care fie merg la biserică, fie se duc la mormintele rudelor. Cu această ocazie, comercianţii de flori îşi freacă mâinile simţind câştigul mare pe care îl pot obţine. Însă nu doar din creşterea volumului de vânzări, ci din creşterea nesimţită a preţurilor. Aşa s-a ajuns ca un fir de lalea, care cu o zi înainte costa 50 de bani, să fie vineri 2 lei.

Dar florarii nu sunt singurii comercianţi care procedează astfel. Nici vânzătorii de carne de miel nu s-au lăsat mai prejos. Deşi se smiorcâie toţi în faţa camerelor de luat vederi că „românii nu cumpără, maică, că nu are bani“, când fiecare om şi-ar dori o masă ceva mai bogată, ei scumpesc produsele care ţin de tradiţie şi pe care mai tot omul vrea să le aibă la masa festivă.

Aşa că, cu fiecare sărbătoare, se repetă scena care provoacă scârbă, în care comercianţii deplâng vânzările în scădere fără a aminti măcar în treacăt de creşterile bruşte la preţuri pe care le operează tocmai în zile acestea.

Dialogul la care am fost martor s-a încheiat destul de trist, dar altfel cum ar fi putut: „Să ţi le pui sub cap, maică, că n-o fi de aur laleaua ta. Nu mai aveţi Dumnezeu, să vă vadă sfinţii“.

Greu de crezut că asemenea cuvinte au atins vreo fibră a inimii comerciantului. Banul e mai palpabil. Şi apoi unii au făcut şi împrumuturi pentru a cumpăra produsele tradiţionale, chiar şi florile. La fonduri de într-ajutorare sau chiar la bancă…