Ora de vară, ora de iarnă sau zăpăceala programată

Singura argumentaţie pentru ora de iarnă sau ora de vară pe care am găsit-o a fost aceea de economie. Mai acum 20 de ani în urmă, motivaţia era aceea doar de economie din invitaţia partidului de a contribui la „propăşirea viitorului luminos” al naţiei. Mai târziu, am descoperit alta: pentru ca să salvăm resursele din grijă pentru mediu.

Amândouă mi se par la fel de stupide. Şi să mă explic de ce.

Înainte de toate, omul de azi, consumator al energiei, nu se scoală neapărat când răsare soarele şi nici nu se culcă când apune, oricât ar fi de lungă sau de scurtă ziua. Până şi cei care se ocupă de agricultură nu mai pot ţine de acest orar solar

Fotbal – „Cupa Mondială, o nebunie planetară“

Fabien Ollier este ditrectorul revistei „Quel sport?“. El a publicat numeroase lucrări de critică radicală sportivă, printre care, cele mai cunoscute sunt: L’Integrisme du footbal, în 2002; Footmania, în 2007; Le Livre noir des J.O. de Pekin, în 2008. Cu câteva zile înainte de deschiderea Cupei Mondiale de fotbal, Fabien Ollier a răspuns la câteva întrebări puse de Le Monde, în legătură cu această mare manifestaţie planetară „orchestrată de atotputernicul FIFA“.

Dvs. comparaţi sportul, în general, şi fotbalul, în special, cu o nebunie planetară. Ce vă spune Cupa Mondială?
Este suficient să vedem puţin istoria Cupei Mondiale pentru e extrage de acolo marile infamii politice şi strategiile de alienare planetară. Mondialul sud-african nu face excepţie de la regulă. Capitalul cel mai sălbatic este la treabă: multinaţionalele partenere ale FIFA şi diversele organizaţii mafiote sunt deja în Africa de Sud pentru a aduna cele mai mari beneficii posibile. Mai mulţi jurnalişti care au lucrat în profunzimea structurii FIFA au scos în evidenţă modul destul de murdar de funcţionare a organizaţiei. Asta nu mai e un secret pentru nimeni. Mai mult, este chiar o indecenţă să crezi că populaţia va profita într-un fel sau altul de această mană financiară. Renovarea cartierelor sărace, expulzarea locuitorilor, renovările luxoase ale unor orăşele au fost controlate de „bande“ care nu au obiceiul de a împărţi beneficiile. Cu majoritatea populaţiei trăind cu mai puţin de 2 euro pe zi, această etalare de bogăţie este mai mult decât contestabilă.

Desfăşurarea de forţe de securitate care ar trebui să menţină ordinea, care să asigure o preuspusă oridine civilă, în realitate, nu este altceva decât construirea unei veritabile stări de Lege marţială, un stat „big brother“. Helicoptere, mii de poliţişti şi de militari nu vor fi acolo decât să controleze, să ascundă mizeria şi să protejeze luxul, pentru a permite pseodupasionaţilor de fotbal să „vibreze“. Mobilizarea mluţimilor de fani în jurul echipelor naţionale induce punerea în scenă a unei isterii colective obligatorii. Toate astea reprezintă o diversiune politică evidentă, un control ideologic al unei populaţii. De parcă, în timpuri de criză economică, singurul subiect care ar trebui să ne preocupe este sănătatea micilor noştri fotbalişti. E scandalos.

Fancezii sunt cei mai critici cu echipa lor naţională.
Asistăm din ce în ce mai mult la transformarea fiecărui cetăţean într-un analist de sport de cafenea, printr-un proces de identificare. Este un suporterism obligatoriu deghizat în „gândire critică“, atât în momentele bune, cât şi în cele cu mai puţin succes. În realitate, există o tendinţă din partea a din ce în ce mai multe persoane de a crede că este vorba de un opium sportiv. Ca şi cum între fanii francezi şi echipa de mercenari milionari s-ar realiza o legătură de conştiinţă. Eu doresc ca echipa Franţei să nu treacă de prima tură. Modul lor de joc este atât de rău, etalând într-o manieră indecentă un ritm de viaţă în mod special dezgustător şi asta este proba de teribilism în faţa unor principii etice şi de morală elementară. Din păcate, fiecare victorie a echipei Franţei face ca gândirea critică să dea înapoi cu câţiva centimetri. Eu nu apreciez dezvoltarea totalitarismului sportiv. Doar cât am terminat Roland Garros, Mondialul urmează imediat, iar Turul Franţei bate la uşă. Sistemul de pensii poate fi distrus în tăcere.

Cum consideraţi vs., atunci, succesul pe care Franţa l-a avut în 1998, analizat şi sărbătorit de numeroşi intelectuali ca un eveniment pozitiv care depăşeşte simplul cadru sportiv?
Victoria echipei Franţei a produs o înfrângere a gândirii. Numeroşi intelectuali au ales să coboare în vestiare în loc să se preocupe de domeniile socio-politice importante. Ei au creat o gândire caricaturală care consistă în a constata amarnicele derivaţii despre sport, prin care totul se transformă într-un discurs idealist despre „valorile pozitive“ ale sportului: „Da, sportul antrenează adesea comportamente limitate, dar eu nu pot să fac altceva decât să mă las prins“. Prea mulţi intelectuali au sucombat la „pasiunile vibratoare“ şi la „extazul“ sportiv. Sunt cei care astăzi legitimează faptul că oroare sportivă s-a generalizat: violenţe, dopaje, manevre, cretinisme ale suporterilor etc.

Teza dvs. respinge ideea fotbalului sau a sportului în general ca o simplă reflecţie a societăţii ca măsură a violenţei sale.
Într-adevăr, o mare parte dintre aceia care apără sportul şi fotbalul deduc asta şi le conferă funcţia de oglindă a unei societăţi violente. „Nu se poate cere fotbalului să fie mai puţin violent decât societatea.“ După mine, el nu este doar reflexia. Fotbalul este în aceeaşi măsură producător de violenţă socială şi generator de violenţe noi. El impune un mode social darwinian. Asta ţine chiar de structura sa: fotbalul este organizat în logica competiţiei şi a confruntării. Prezentarea acestui spectacol de către jucători plătiţi excedentar înaintea celor cu salarii minime şi a şomerilor este de asemenea o formă de violenţă. O logică contradictorie care se dezvoltă astăzi peste tot. Pe de o parte, suporterii ştiu că sportivii câştigă sume fabuloase în raport cu nimicul pe care îl produc, iar pe de altă parte, într-o sete de identificare legată de mizeria lor, se află realitatea visării înaintea acestui produs viu care demonstrează că el se poate urca pe vârful scării.

Epinal atribuie fotbalului un rol de priză între naţionalism şi război.
Simbolizarea războiului nu există pe stadioane, războiul este prezent. Fotbalul exacerbează tensiunile naţionaliste şi suscită emoţiile patriotice de o vulgaritate şi de o absurditate fără margini. Eu refuz ideea unui proces de civilizaţie. Sportul provoacă o formă de violenţă diferită, mai puţin evidentă decât o bombă, dar nu particip, în niciun caz, la scăderea violenţei. Sunt mai multe înţepături în locul unei lovituri de sabie.

Dvs. regretaţi ralierea stângii la valorile dreptei, garantate de sportul de top. În ce constă acest fenomen?
Sportul este incontestabil politic. În acest sens, el crează valori politice. Este interesant să încercăm să vedem dacă aceste valori sunt de dreapta sau de stânga. Mi se pare că stânga a rupt cu valorile sale pentru a se ralia modelului de dreapta fundmentat pe principiul randamentului, al ierarhiei şi al competiţiei. A se vedea cum Marie-George Buffet denunţă spectacolul sportiv şi se găseşte apoi, la finala Cupei Mondiale din 1998, îmbrăcată în tricou şi strigând pentru a încuraja echipa Franţei. E aproape schizofrenic. Este un defect politic al stângii faţă de strategia de dezvoltare capitalistă realizată de sport prin multinaţionalele care sunt organizatoare, aşa cum este FIFA, UEFA şi CIO. Exemplul atriburii Franţei a lui Euro 2016 este frapant. Stânga, verzii, Partidul Comunist Francez au semnat o scrisoare de susţinere a Federaţiei Franceze de Fotbal. Prin acest document, au dat un semnal verde pentru toate delapidările banului public. În perioadă de criză, poate fi stânga insensibilă la atribuirea unui fond de 1,7 miliarde de euro pentru renovarea stadioanelor? Pare incredibil ca multinaţionalele să fie cele care să decidă cea ce trebuie să facă un stat în materie de politici economice.

Traducere din Le Monde: BERNARD NOGHIU si aparut in revista22.ro.

Salvarea ratingului – a murit Jackson!

E drept! În muzica pop e inegalabil. În rest, din ce în ce mai controversat! Acum, şi-a găsit liniştea pe care nu prea a avut-o în ultimii ani ai vieţii, atât din cauza sănătăţii, cât şi din cauza diverselor scandaluri financiare şi sociale pe care le-a avut.

Dar pentru ştiriştii de pe la noi e mană cerească acest eveniment. După ce ratingul scăzuse extrem de mult la mai toate televiziunile, a căzut ca din cer această „ştire“. După ce se cam plictisiseră toţi telespectatorii de guvern, premier, legi de salarizare, Nemirschi, Ridzi, Năstase şi Băsescu, în sfârşit, a sosit salvarea ca ştiriştii să nu vorbească doar camerelor de filmare: a murit Jackson!

Şi aşa, comentatorii de ieri ai legilor, actelor de corupţie, politicilor internaţionale şi naţionale s-au convertit, ca prin minune, în cunoscători de muzică, critici, prohoditori!

Şi am crezut că e doar pe la noi! M-am înşelat. Nimic mai acătării, care să merite atenţia nu prea am găsit prin spaţiul web: peste tot, în prim plan, poza cu chipul nici femeie, nici bărbat al lui Jackson: efect al propriei neacceptări aşa cum era, conform naturii şi rasei sale – devenise un artefact!

Tot ceea ce a produs a fost umbrit de personalitatea sa, care a oferit nu puţine surprize spre sfârşitul vieţii.

E greu de spus care ar trebui să fie atitudinea corectă, dar, cu siguranţă, sunt mulţi prea mulţi care ştiu că e un brand care se vinde, iar din asta vor face bani zilele astea.

Cu tot respectul pentru el, ca pentru oricare om, dar şi ca pentru unul care a avut ceva de oferit, dar moda de a face din chiar şi astfel de evenimente un „tilu continuu“ denotă cât de sălbatică e lumea informaţiei: ca lumea bârfei într-un sat, dar acum satul este lumea întreagă! – asta până la un alt subiect, care să dea de lucru neobositului mecanism. Şi pentru că e asemenea bârfei, interesul va obosi repede, până va găsi un alt subiect.

Cam aşa se prezintă mare parte a lumii media: nu nu mai la noi! Aşa că, ştirile, informaţiile, dacă le căutaţi, nu vor fi pe prima pagină: poate undeva în colţ, asta dacă vor fi! În rest: aţi văzut? aţi auzit? se spune…, se zice…, făcea… era…, se ştie…, ar fi…. Tot felul de spuse ale celor de serviciu la „datul cu părerea“. Chiar şi despre Jackson, vor fi prea puţine lucruri care să fie obiective, să facă cunoscută personalitatea lui şi contribuţia lui, să merite chiar şi pentru cei care îi sunt fani sau pentru critici.

România şi Europa: două realităţi încă străine una alteia

Dacă din punct de vedere al economiei, mentalităţii, civilizaţiei în general putem motiva că distanţa dintre România şi vechile state membre UE se datorează istoriei noastre şi multor factori geopolitice, ceea ce se vede acum în media românească şi în interesul românilor faţă de ceea ce se întâmplă în UE (din care facem şi noi parte) arată că suntem total străini ei.

La Bruxelles, astăzi, şefii de stat şi de guvern se reîntâlnesc pentru a discuta viitorul acestei entităţi geopolitice şi economice, iar, în timp ce, media tuturor ţărilor membre şi a altor ţări de pe mapomond şi-au focalizat atenţia spre acest eveniment, media româneşti dezbat cu totul şi cu totul alte probleme.

Bizar este că în presa românească au apărut mai puţine titluri despre eveniment decât în cea rusă sau ucraineană, de pildă.

Bruxellesul, UE caută să găsească soluţii la problema ratificării Tratatului de la Lisabona care are ca scop cimentarea UE şi consolidarea acesteia în raport cu alţi actori politici şi mondiali. Altfel spus, este vorba de viitorul fiecărui cetăţean european în aceeaşi măsură în care este vorba şi de viitorul acestei entităţi politico-economice.

Dar miopia informaţională mioritică este mult mai gravă decât se credea. Europa e preocupată de viitorul ei şi de posibilităţile de a face cât mai viabil proiectul la care am aspirat şi noi, iar mediul românesc discută necontenit marele eveniment că „Jiji nu poate pleca la Bruxelles“. De el ducea lipsă Bruxellesul!

Acesta este încă un motiv pentru cei care încă nu erau convinşi că suntem în cu totul altă parte cu interesul decât ar trebui. Şi, ce e mai grav, ştiriştii ne conving că acesta este „interesul nostru naţional“: ca un penal (dovedit sau cercetat) să ajungă la Bruxelles.

Pentru români Europa înseamnă o posibilitate de a scăpa de mediocritatea în care am trăit zeci de ani, un spaţiu din care să luăm ce-i bun şi la dezvoltarea căruia suntem invitaţi. Dar cu aşa interese, este de prisos să ne întrebăm de ce europenii nu ne simt ai lor. Nici noi nu deovedim contrariul.

Mai e nevoie de dovezi? Nu ne vor şi gata! Asta pentru că nu prea arătăm că suntem de-ai lor sau ei de-ai noştri. Şi aşa se apără de noi cum pot şi cum ştiu. Din  păcate, chiar şi prin atitudini extreme.

Tienanmen: 20 de ani de la masacru

La aniversarea a 20 de ani de la masacrul din Piaţa Tienanmen, China ia măsuri pentru a aşterne cât mai mult liniştea asupra acestui eveniment. În zilele de 3 şi 4 iunie 1989 manifestanţii din piaţă au fost masacraţi de către armată. Acum, autorităţile păstrează tăcerea şi se străduiesc să împiedice cât mai mult posibil păstrarea memoriei celor ucişi.

Accesul în piaţă a fost blocat. S-au luat măsuri de cenzură mult mai drastice a reţelei de Internet. Un mare număr de poliţişti au fost trimişi în zonă, iar persoanele care trec prin apropiere sunt percheziţionate. Evenimentul este încă unul tabu şi este periculos să vorbeşti în public despre el, pe străzile oraşului.

Pentru a preîntâmpina orice manifestare cu această ocazie, autorităţile au luat măsuri drastice de supraveghere a dizidenţilor. Unul dintre cei mai cunoscuţi, Qi Zhiyong, care a fost rănit grav în timpul manifestaţiei din 1989, pierzându-şi un picior, a fost scos forţat din oraş, conform informaţiei pe care personal a trimis-o către Agenţia France Presse.

Cenzura afectează şi posturile CNN şi BBC în limba chineză, unde elimină orice informaţie legată de eveniment.

Referindu-se la eficienţa cenzurii, Reporteri fără Frontiere arată că prin măsurile luate s-a ajuns la situaţia în care mare parte dintre tinerii chinezi nu ştiu nimic despre eveniment.

Apropiaţii victimelor şi dizidenţii din exil încearcă să atragă atenţia asupra evenimentului şi să readucă în memoria mondială, dar mai ales a chinezilor cele întâmplate în zilele de 3 şi 4 iunie 1989.

În aceste zile, zona a fost accesibilă doar turiştilor, dar jurnaliştii au fost împiedicaţi să ajungă în piaţă. Cenzura a împiedicat publicarea oricărei informaţii atât în media scrise, cât şi în audio-vizual. Doar Global Times, un cotidian în limba engleză, a publicat câteva rânduri care se referă la eveniment şi la cei ucişi în ziua de 4 iunie.

Acest articol a fost publicat şi în revista „22“