Săptămâna mea de muncă a debutat cu un material de presă care mi-a atras atenţia, material în care autorul deplângea faptul că românii nu reciclează. Titlul nu vreau să-l reproduc în totalitate şi nici legătura electronică să o fac, pentru că nu vreau să fac publicitate gratuită, mai ales pentru cei care ar putea foarte bine să o plătească. Şi mă voi explica mai încolo.
Cam de acelaşi principiu este vorba şi în cazul reciclării: mari firme pot beneficia de materialele reciclabile şi fac sume fabuloase din vânzarea lor sau din prelucrarea lor şi comercializarea ulterioară.
Autorul, după cum pare, este un fin corporatist, care admiră cum „străinii“ au pus totul la îndemâna românilor pentru ca aceştia să recicleze, dar tot nu recicleaază. Nimic de zis până acum, dar corporatistul de serviciu a uitat un lucru: „străinii“ vând ceea ce românii reciclează, nu oferă de pomană firmelor prelucrătoare sau poate chiar ei prelucrează şi apoi revând.
Acelaşi autor corporatist se plânge că românii nu au cultura reciclării şi este lamentabil cât de indolenţi sunt faţă de această necesitate.
Aş avea o întrebare către d-l corporatist: chiar este convins că acest cult al reciclării s-a dezvoltat în ţările vestice doar prin predicuţe despre mediu? Trebuie că dumealui este foarte naiv.
Înainte de toate, în Occident toţi cunosc potenţialul economic al materialelor care se află în ceea ce se reciclează şi mai ales ştiu că acele materiale au fost plătite de cei care le deţin deocamdată. Apoi toţi ştiu că doar „îndemnurile“ nu ajută şi că indiferent de funcţionalitate, în momentul când achiziţionezi ceva, un lucru înseamnă o valoare.
Cei care se ocupă de recliclare prin cele ţări ştiu asta şi au găsit soluţia cea mai pragmatică de a recicla: obţin materialele reciclabile, oferind o contravaloare chiar şi atunci când nu mai sunt de niciun folos celui care le deţine şi care le-a achiziţionat când a avut nevoie de un obiect sau un produs.
Spre exemplu, când cumperi un calculator cumperi şi metale preţioase pe care le conţine, şi toate elementele de orice tip de metal sau alte materiale. Pe lângă faptul că este un produs funcţional. Chiar dacă produsul în sine nu mai are valoare, cei de acolo ştiu că ceea ce îl compune are valoare.
Şi au venit cu oferta: daţi-ne produsul nefuncţional şi vă plătim ceea ce mai poate fi recuperat şi refolosit din el, la un preţ eşalon. Şi asta e valabil chiar şi în cazul mult prea obişnuitelor şi poluante recipiente din plastic, de la peturi până la cele mai sofisticate ambalaje sau componente.
Am avut experienţa ca într-o ţară pe care o admiră corporatistul autor să ajung la un astfel de automat de reciclare şi, după ce am introdus ambalajele care mă încurcau în valiză, să primesc câţiva bănuţi, nimica toată la momentul X, dar dacă făceam asta zilnic? E clar că recuperam ceva din valoarea lor materială. Ce să mai spunem atunci de electronice sau de alte produse mai grele?
E adevărat că unii comercianţi au prins ideea din zbor şi oferă reduceri la produse noi cumpărate atunci când reciclezi la ei produse pe care le au în listă. E un început, dar nu e totul.
S-ar putea ca corporatistul-autor să obiecteze că este vorba de materiale pe care românii oricum le aruncă la gunoi. Sunt de acord, dar aici e vorba de motivare simplă doar. Nu doar românii sunt indolenţi, dar alţii sunt mai motivaţi.
Prima reacţie este faptul că firmele care adună ceea ce noi le ducem pleaşcă fac sume imense din reciclare. Şi iarăşi este important să menţionez că nu este comod să mergi să le cauţi centrele sau recipientele respective. Iar românul e comod şi nu doar el.
Dar există mereu o categorie care poate beneficia de asta: reciclatorii obişnuiţi care trăiesc din asta. Şi nu e rău deloc. Dacă reciclează, adunând materiale de tot felul şi le predau, merită o recompensă. Deci se impune contraplata chiar şi a materialelor reciclate, nu de-a moaca.
Mai nou, multe supermarketuri au pus tot felul de recipiente pentru baterii, becuri sau alte obiecte de uz casnic pe care cumpărătorul să le aducă şi să le depună acolo. Dar se ştie că multe dintre acele obiecte pot fi reciclate sau chiar repuse în circulaţie printr-o simplă intervenţie tehnologică asupra lor, iar adesea materialele din care sunt produse sunt foarte scumpe. Ar fi normal ca ele să fie plătite. Indiferent cât, dar să fie plătite.
Înainte să reuşeşti să schimbi moral o societate, trebuie să-i respecţi munca şi de abia după aceea poţi să spui că ai făcut primul pas: unul moral – plata muncii lui.
Într-un post anterior, spuneam că este mai lesne pentru autorităţi şi pentru nu ştiu ce ONG-uri să inventeze legi decât să pună ceva în practică. Postul se chema Mai trântim o lege… şi ni se pare că am rezolvat totul. Dar cu ceva inventivitate, atât autorităţile, cât şi ONG-urile ar putea să găsească şi soluţia cea mai morală: să pună nişte automate de reciclare care să dea o contravaloare chiar şi modică a materialelor care se reciclează acolo: hârtie, metale, sticlă, aparatură etc. Asta chiar şi în locurile de picnic. În rest, ceea ce se spune e o simplă morală fără efect.
Oare câte materiale de genul acesta ar mai sta pe malurile râurilor sau pe terenurile virane? Să fim serioşi. Ar fi mereu cineva care să le adune pentru o mică valoare. Şi, cumulat, toţi am avea de câştigat. Dar deocamdată vor doar unii să ia caimacul acestor materiale care sunt o adevărată mină de aur. Eu, personal, reciclez, dar mi se pare scandalos să ai pretenţia ca toţi să o facă, să aducă totul împachetat frumos la tine, pe gratis, iar tu să faci banii frumoşi din asta.
Cât priveşte ONG-urile, dacă au un dram de simţ al realităţii, ar putea ele însele să-şi finanţeze activitatea prin reciclarea acestor produse, dar e mai „curat“ să aştepţi bani de la sponzori sau de la nu ştiu ce fonduri de stat pentru asemenea organizaţii, decât să te „murdăreşti“ cu gunoaiele. Dar aşteaptă să o facă alţii pentru ei şi chiar şi gratuit.
Încă o dată: doar discursurile ecologiste, moraliste nu ajută la nimic. O motivaţie mai concretă e tot ce lipseşte.
Şi adaug că şi „străinii“ s-au obişnuit în ţară la noi cu modul autohton de a face reciclare: daţi-ne tot când nu mai aveţi nevoie, noi vă luăm gratuit.
Dar rămâne o întrebare: nu vor cumva să şi plătim că ne iau materiale care au o certă valoare? Desigur, aici e o întreagă dezbatere…
