Inteligență sau bani? Alegere sau… selecție naturală

I-am reproșat că prea mult a durat până și-a făcut timp să ne vedem și noi, ca în vremurile bune, așa cum spune el. Era trist și m-am gândit că e doar impresia mea că pare chiar descurajat. Dar chiar așa era. Încă de când l-am cunoscut lucra într-o mare redacție, unde se învârteau bani la care eu nici nu îndrăzneam să visez. Oricum, el îi merita căci îl știu de un om de o inteligență rar întâlnită. Era tipul de om jovial pe care oricine și-l dorește pentru a-și reporni motoarele când acestea dau semne de oboseală. Aveam în fața mea un om obosit, fără sclipirea pe care o simțeai odinioară în vorba și privirea lui. Stătea cu capul în mâini, aplecat peste berea brună (pasiune comună, descoperită în anii fragezi ai primei tinereți) și nu spunea prea multe, iar ceea ce spunea era fără cap și coadă. Mai mult vorbea singur. Eram ca un obiect de decor, dar m-am trezit a fi paratrăsnet. Și a lovit…

Restul nu contează

Sentimentul de plafonare și lipsa de motivație la locul de muncă a făcut-o să se gândească la o schimbare. Însă nu făcuse încă niciun pas serios în acest sens. La o ieșire în oraș cu mai multe prietene, una dintre ele, care lucra la o firmă destul de importantă, a anunțat-o că se fac angajări, pentru că firma este în proces de extindere a activității și că nu ar strica să-și trimită și ea CV-ul.

-        Acesta e momentul pentru o încercare, și-a zis. Și-a adaptat CV-ul pentru cerințele posibilului loc de muncă. Și a început să aștepte un posibil răspuns. Au trecut aproape două luni. Nimic. Oricum nu era stresată, căci lucra. Era doar dorința de a schimba ceva.

La o nouă întâlnire cu prietenele, a fost întrebată dacă deja are vreun semnal. Aflând că nu, prietena care lucra la firma unde își trimisese CV-ul i-a spus că se va interesa de motivul

Din grădina lui… Johan

Îi plac mult lalelele. M-am gândit ca, măcar acum, când înfloresc prin grădinile de pe la noi, să-i cumpăr mai des. Desigur, am dorit să găsesc lalele cu rouă pe ele, care să miroasă a verde, cărnoase. Zis, dar mai greu de făcut.

Am calculat scurt că piața din zona în care locuiesc, fiind frecventată de țăranii din vecinătatea orașului, ar putea să-mi pună la dispoziție florile dorite. Mai ales că acolo vin mulți florari, tot timpul anului.

Am intrat foarte optimist în zona pieței. Și am început să caut.

O tarabă, două, un chioșc, un magazinaș, o echipă de florari, o familie întreagă… Peste tot erau lalele. Dar de acelea

Banii noștri de cafea

E înaltă, chiar uscățivă. Cu părul cărunt, îmbrăcată curat. Se prelinge înainte și înapoi pe lângă pereții pasajului de la Universitate. Din când în când, mai iesă și la suprafață, atât spre Universitate, cât și spre Spitalul Colțea. Are în mână o cutie de plastic, cam murdară, în care cândva au fost medicamente. Ține cutia foarte strânsă, ridicată ușor spre piept. Când apare cineva, mersul ei devine mai împleticit, iar ea se îndoaie încet spre perete, strângând cutia și mai tare la piept.

Trecătorii sunt atrași de gesturile ei. Simptomele pot fi ale unei dureri de inimă, poate un atac, o tensiune mare sau alte boli. Ce fel de inimă poți avea să nu reacționezi? La început, timizi, apoi din ce în ce mai disponibili a o ajuta, se apropie de ea. Nu spune nimic. Se strâmbă în continuare ca de o durere foarte adâncă. La prima întrebare a vreunui trecător, răspunde cu mare întârziere, ca pentru a-și aduna cine

Plicul de Paşte cu litere rotunde şi totuşi elegante

După 2 ore de călătorie, s-a aruncat în patul din camera de internat, nedorind altceva decât să continue tăcerea căreia s-a abandonat în ultimele 3 zile: tăcerea gândurilor, nu doar a cuvântului. Nu-şi mai aducea aminte dacă, în afară de răspunsuri monosilabice sau de încurajări scurte, a mai rostit altceva sau dacă a gândit ceva. Ca şi cum ar fi dorit, cu o sete de Sahară, să absoarbă în mintea sa imaginea trupului tânăr de femeie care stătea aşezat într-un sicriu împodobit de fllorile celor care treceau să îşi ia rămas bun. Nu au existat momente pe care să le fi putut separa unele de altele, ci doar un continuum curgător în care clipele se contopeau şi deveneau una: despărţire şi tăcere. Vestea, călătoria spre casa ei, pregătirile, cuvintele puţine de încurajare către rudele ei, mai ales mama ei, chiar şi momentul în care i-a aşezat frumoasa rochie pe pieptul ei tăiat de doctorul care a dorit să afle motivul decesului, drumul lung spre cimitir, aşezarea ei spre odihnă în umbra tufelor de tuia, precipitarea spre casă a celor care au însoţit-o pe ultimul drum, liniştea continuată după

Dragostea și perechea de pantofi

Stăteam întinși pe iarba fragedă de mai, sub o salcie care ne umbra mințile obosite de atâtea texte și teme pe care le pregăteam pentru examenul de bacalaureat ce urma să vină. Îmbrăcați mult prea incomod pentru o plimbare, încercam să nu ne șifonăm hainele. El își tot mișca picioarele, admirându-și noile încălțări. Ca să spun și eu ceva, am luat ca subiect ceea ce îl interesa pe el acum.

„Dar cred că ai dat ceva bani pe noii tăi pantofi“, comparând în mintea mea frumoasele lui încălțări cu cele scofâcite pe care le aveam eu și apoi am continuat să privesc spre balta din mijlocul imensului parc care unduia pe fețele a două coline față în față. Nu am continuat cu aprecierea mea, amintindu-mi că tocmai s-a întors de la înmormântarea tatălui său, care a murit într-un stupid accident de circulație, dând peste el un șofer mult prea grăbit, tocmai pe zebră. Minute în

Mătura între filosofie și contabilitate

„Dar ce crede? Are impresia că-s de ici, de colo? Păi am lucrat la contabilitate o grămadă de ani. Am facultate. Dacă acum am ajuns să adun gunoiul după el nu înseamnă că sunt bătaia lui de joc. Vai de filosofia și de capul lui. Că tot zice că a făcut filosofie. Dar unde? E vai de el. E un șmecher de nu mai încape. Dar ce crede? Se dă mare cu mine? Păi, să vă spun. Eu am lucrat la contabilitate. Contabilii sunt zei într-o firmă. La o mare firmă. Dacă acum dau cu mătura este pentru că nu am ce face, nu pentru ca ei să-și bată joc de mine. Șterg după el, dar să mă lase în pace.“

Când o văd bosumflată, știu că are ceva pe suflet, o macină faptul că acum este „femeie de serviciu“. De obicei, ascult poveștile oamenilor, dar, când se repetă prea des, încerc să le evit. Puțin vinovat, totuși, când o văd în această stare mă dau foarte ocupat.

Cu sau fără gărgărițe

Sătul de tot felul de mâncăruri cu carne și alte preparate mai greoaie, m-am gândit că o mâncare mai ușoară și mai lungă nu ar strica. Primul fel care mi-a venit în minte a fost o ciorbă de fasole. Ajuns seara târziu acasă, am luat punga cu fasole primite cu o lună în urmă de undeva de la țară.

Pentru că doream să termin mai repede, mi-am rugat soția să mă ajute. În timp ce „număra“ boabele de fasole, s-a trezit că are o mică insectă neagră, cu aripioare, în mână. A pus repede pumnul de fasole înapoi în pungă și a spus: „Eu nu mănânc fasole cu gâze“

Lichidare de stoc

La 35 de grade, deși mă întrebam cum de rezistă toată ziua, totuși îmi ziceam că se mai răcorește cumva, adăpostindu-se sub coroana teilor care străjuiesc bulevardul. Dar în frigul iernii e tot acolo, cu câteva nimicuri de vânzare întinse la rădăcina unui tei, iar ea se plimbă de colo-colo, cu mâinile băgate în mâneci, privind trecătorii. E soare, vânt, plouă sau ninge, e acolo. Serile mele târzii de întoarcere spre casă tot acolo o găsesc.

Mici lanterne cu leduri, balonașe arici pentru copii, pixuri laser, papițoi de pluș umpluți cu vatelină sau burete, 2-3 pixuri cu mină parfumată (de acelea care provoacă amețeli și dureri de cap dacă le folosești mult, așa cum mi s-a întâmplat când am achiziționat și eu, în liceu fiind, un astfel de produs), mănuși mari sau mici, câte o pereche de șosete, tot felul de forme de animale jucărioare, din fiecare câte un exemplar, maxim trei.

Arăți bine, după suflet, dar asta să nu arăți tuturor

În cele câteva zile petrecute acolo de sărbători, nu ne-am adresat decât câteva vorbe. Am salutat-o, mi-a răspuns, în prima zi. A doua zi, când am trecut sub fereastra ei, a ieșit și mi-a zis că arăt bine, iar că asta e din sufletul meu (ca să fiu sincer nu mă consider deloc a fi frumos, dimpotrivă, motiv pentru care nu am luat în serios spusele ei, ci doar ca pe un compliment). Am uitat repede cuvintele acestea. A patra zi, mi-a povestit de un Crăciun cu Mihai al ei. În dimineața următoare, ca și cum mă aștepta să îmi fac apariția, era afară, pe un sccăunel, deși puținele picături căzute în timpul nopții nu erau încă înghețate. Mi-a mulțumit încă o dată pentru pachetul cu cele câteva bomboane de ciocolată și o prăjiturică pe care îl primise sfioasă de la mine în ajun de sărbătoare. A sosit ultima zi. Doar mi-a făcut un semn de la fereastră, un semn de salut.