Am o glandă

Un număr necunoscut. Vocea nu îmi spunea nimic. A insistat, întrebându-mă dacă nu îmi aduc aminte de ea. Mi-a dat câteva amănunte de ajutor. Mi-am amintit. Nu mă sunase de ani buni. Habar nu aveam pe unde mai e, ce face, dacă e căsătorită sau nu și alte alea. M-a luat ca din oală și mi-a trântit o invitație ca să mă vadă și să mai vorbească cu mine. Văzând că ezit să dau un răspuns, soția mi-a făcut semn să mă duc la întâlnire, oricum eram liber în orele respective. Era o cunoștință comună. Am acceptat.

Cercetez întreaga terasă să văd dacă nu cumva a sosit deja. Nu am observat-o. Caut un loc cu vederea spre lac. În afară de o persoană care își tot verifica ceasul, la acea oră nu era nimeni la mesele cu vederea spre lac. Probabil din cauza curentului de aer care

Dacă s-a uitat la telezizor…

Încă în a doua zi de viscol, de fapt ultima din perioada din care televiziunile au făcut un „iad alb“, m-a sunat un prieten din nord-vestul țării.

– Salut, ce mai faceți? M-am gândit la voi tot timpul, după ce am văzut la televizor ce nebunie e în București. Cred că zăpada e până la jumătatea ferestrelor.
– !?
– Păi nu s-a blocat orașul? Nu ești blocat în casă?
– Nu. Am fost la serviciu

Opriri cu panica

Dacă ai norocul să călătoreşti cu trenul, sigur vei simţi, chiar dacă dormi, că ai trecut graniţa, fie dincolo, fie în România. Dacă până la graniţă, când ieşi, trenul se târâi, scârţâie din toate încheieturile, după graniţă parcă prinde aripi, deşi nu ai schimbat vagonul. În sens invers, lucrurile se schimbă. De la o voioasă zburdare a vagonului pe calea de rulare, când începi să auzi trosniturile vagonului, opintelile tot mai dese, treci rapid la o apăsătoare tensiune, datorată vitezei mereu indecise. Chiar cu multe opriri, la gura unui tunel, la capătul unui pod, într-un câmp, pădure sau ce-o mai fi.

Eu, la mine…, tu, la tine!?

Vedere spre Piatra Craiului

Sâmbătă dimineaţa, m-am trezit la fel de devreme ca şi în zilele în care merg la serviciu. Cu câteva zile înainte, Mica a primit o invitaţie de familie din partea unui tânăr cuplu (cu ceva putere financiară) şi a fixat să mergem să vedem o proprietate achiziţionată undeva la poalele Pietrei Craiului.

Am tras de ea câteva minute pentru a reuşi să o cobor din pat. Mă simţeam destul de rău, dar am zis că adormitul extrem de târziu, mult după miezul nopţii, mi-a provocat această stare de rău.

În sfârşit, am plecat de acasă. Starea de rău mi se agrava cu fiecare kilometru parcurs. La Ploieşti chiar am simţit că ard, dar am rezistat eroic până la destinaţie, deşi aveam, frisoane.

Am ajuns într-un loc de basm: proprietatea e aşezată pe un mic platou, cu o suprafaţă de peste 2 hectare, cu căsuţă de cărămidă roşie în mijlocul unei livezi de meri.

Arcul si economisirea

Deja s-a instalat frigul. Căldura curge prin calorifere. Locatarii aşteaptă prima factură…, umflată cu căldură sau de la căldură. Pentru a preveni pierderea de „agent”, gospodarul blocului verifică şi uşile de la intrarea în scara blocului. Prima uşă (din interior spre expterior) e mai mult de formă sau să facă gălăgie măcar când e trântită. A doua uşă e cea care e suficient de „lucrată” ca să stopeze pierderea „agentului” (vorba aceluiaşi gospodar. Pentru ca să fie şi mai eficientă acţiunea de prezervarea a aceluiaşi „agent”, recalibrează presiunea din pistonul cu ulei care închide uşa. Deh, acum nu se mai poartă arcurile.

Dar rercalibrat de gospodar, pistonul trage uşa cu o viteză vrednică de râsul melcului. Aşa că „agentul” se tot duce, căci nimeni nu trage uşa după sine. O lasă să ruleze după voie, iar ea se opreşte undeva la vreo palmă distanţă de închidere.

Mică-i lumea ca să o mai încapă

Mulţi ani mă despart de perioada în care am citit povestea lui Ion Creangă, cu gospodarul care, sosit de la muncile câmpului, şi-a găsit soţia şi soacra bocind de „le sărea cămeşa” din spinare. Şi, după îndelungi cercetări, a aflat că motivul era un drob de sare care ar fi putut să cadă peste copilul al cărui leagăn era pus lângă soba pe care se afla drobul. Văzând aşa preocupare, omul şi-a lăsat nevasta şi soacra să se muncească cu mintea, pentru a găsi o soluţie pentru salvarea copilului şi a plecat spre treburile lui. Spre chindie, întors în casă, le-a găsit pe cele două femei fericite nevoie mare, care, imediat ce-l văzură, au sărit cu gura să-i explice salvarea pe care au găsit-o pentru odorul lor: au bătut în cuie drobul de sare de sobă şi l-au proptit fedeleş cu sfori grămadă. Şi omul, crucindu-se, le-a zis aşezat: „În lume plec şi, de oi găsi mai proşti, m-oi întoarce, de nu, acolo voi rămâne”.

Noul Cod Rutier, amenzi mai mari, dar cu tâlc

În sfârşit, şi-au zis românii, o lege care să facă dreptate: plăteşti după măsura pungii. Dar nu este cazul să se bucure.

Noul Cod Rutier prevede ca amenzile, de acum încolo, să fie plătite pe măsura pungii celui care a comis delictul rutier. Eşti calic, plăteşi ca un calic. Eşti bogat, plăteşti ca un bogat. Dar mai încet cu bucuria. Să o luăm mai cătinel.

Ştim că şi până acum amenzile, mult prea multe dintre ele, erau contestate în instanţă şi tot le fel de mult prea multe erau astfel anulate.

Vaca, măgarul, autocarul şi omul – ardeiul pentru toţi

O zi toridă, deşi mă aşteptam la „furtuni“, după spusele meteorologilor de serviciu. Dar nu e prima dată când au dat-o în bară. Aşa că am mai îndurat o zi caniculară cu stoicism. După terminarea programului de lucru, am plecat spre casă. Am ajuns, mai mult tărându-mă decât mergând la scările de coborâre la metrou în Piaţa Romană.

Cam pustiu. Am început să cobor. La ultimul nivel de trepte, coborau 3 liceene sau studente. Toate înşirate pe toată lăţimea scărilor. Cu câştile înfundate în urechi şi vociferând ca în codru. Cu toată viteza mea de melc temător ca nu cumva să-i fâlfâie ochii din cauza grabei, tot mergeam mai repede decât ele. M-a gândit să le depăşesc, dar pentru asta era nevoie să le cer să-mi permită să trec, căci ele ocupau toată lăţimea spaţiului de trecere.

Prostia ca brand de ţară (I)

Stau, privesc şi mă minunez, dar de o bucată de vreme încoace nici măcar nu mai pot să mă minunez. Cât de inspirat trebuie să fie un creator de spot publicitar pentru a folosi prostia generalizată şi „cocalarismul“ ca un vehicul de vânzare a unui bun. Sunt multe, muuuulte exemple de astfel de spoturi publicitare, dar acum mă opresc la inspiraţii vânzători ai Daciai Duster.

Doi tinerei, frumuşei, iubitori de condus maşini cât tractoarele, par să dorească a simţi adrenalina şi în condusul unei Dacia Duster. Se plimbă oamenii printr-un peisaj idilic, pe bulevarde ca şi cum ar fi făcute doar pentru ei, sosesc la uşa vânzătorului şi întreabă de preţ. Prea mult, prea puţin, dar un lucru e evident: nu au nici simţul valorii, dar nici civilizaţia epocii auto: doi neanderthalieni coborâţi de pe spatele unui bou moscat şi urcaţi la bordul unui automobil, de abia dezbrăcaţi de pieile netăbăcite, îmbrăcaţi cu haine de firmă, cât se poate de lustruiţi vizual, dar la fel de bruţi în reacţie şi gândire. Spotul spune totul, pentru cine vrea să citească dincolo de ceea ce vrea să i se vândă.

Mania importanţei

Răcit cobză şi cu o reacţie alergică cumplită, tusea dureroasă aferentă şi ochii roşi ca după un plâns de câteva ore, frunzăream o carte aşteptând la semafor. Pasajele citite m-au făcut să uit de disconfortul pe care îl răbdam cu stoicism şi să râd efectiv. Expresia de pe faţa mea se pare că era destul de vizibilă şi a fost observată.

S-a făcut verde şi am început să traversez bulevardul. Din sens opus, venea un domn cu o faţă încruntată până la Dumnezeu. Ajungând în dreptul lui, observând că se uită la mine lung şi că se încruntează şi mai tare, m-am uitat şi eu direct în ochii lui şi m-am încruntat puternic. Am păstrat însă distanţa, pentru că nu eram dispus să încasez vreo stângă scurtă.

În acel moment, bărbatul a început efectiv să râdă şi m-a întrebat: