Când e nevoie de mai mult…

… pentru a începe o zi, pentru a ne motiva, pentru a ne reangaja, pentru a ne regăsi, pentru a ne dispune, pentru a zâmbi, pentru a crede, pentru a începe, pentru a mai iubi, pentru a ierta, pentru a mai crede, chiar și pentru a considera, ca în cazul meu, că, chiar dacă este atât de mizerabilă, viața politică și socială trebuie să ne capteze atenția, pentru a nu ne pierde vigilența… În toate aceste cazuri, simt că am nevoie de  mai mult. Un cântec, ca o rugă sau un crez…

Și totuși să începem…

Nemai si numai

Evenimentul anului, deceniului, secolului, mileniului, nemaiîntâlnit, nemaivăzut, cel mai cel mai…, expresii pe care le auzim la tot pasul şi care au coborât atât de bine din mass-media în stradă. Dar când ele ajung să fie şi superlativele obişnuite ale unor lucrări pe care, pe drept cuvânt, le considerăm serioase, deja e prea mult.

Critici de artă folosesc din ce în ce mai mult expresii ca: cel care înţelege cel mai bine, nimeni ca el vreodată, eveniment cultural unic, care marchează fără drept de replică secolul său. Dar asta nu e nimic.

Dimitrie Basarabov la umbra lui Becali – ciob de oglinda sociala

Am citit dizertații savante despre fenomenul religios cât să-mi ajungă pentru două vieți, dar, cu toate acestea, nu îmi ajută cu nimic să-l ating măcar în înțelegere pe cel de la noi.

Deși sunt cât se poate de critic, cu toate acestea nu pot să nu manifest un respect față de motivația intimă a fiecăruia de a căuta sacrul și modul lui de a-l trăi. Marile sărbători de pe la noi îmi produc acest amestec: atenție critică, respect și, uneori, condescendență și milă.

Am privit și eu, poate ca alți mii de oameni, imaginile captate de camerele de luat vederi de pe Dealul Mitropoliei din București. Mulțime de oameni, în care se amestecă cerșetorul și omul dichisit sau vedeta zilei. Nimic rău în asta. E, până la urmă, același drept al tuturor să-și caute și să-și trăiască crezul.

Simfonia visului de toamnă

O dezlipire ca un zbor lin, începe visul cu ochi deschişi în seninul de toamnă. E un prezent continuu, pentru că e zborul tuturor toamnelor trăite şi al celor care le voi mai trăi. Dar fiecare toamnă îi aduce adâncime, culoare, elan şi înălţime. E sentimentul dimensiunii extensive sufleteşti, fără margini în mare şi în mic, care comprehende prin micile cunoaşteri ale vieţii şi se populează mai mult: amintiri, gânduri, idei, speranţe, făpturi, dragi sau nu, trăiri dureroase sau plăcute. Un tot şi în acelaşi timp unic în adunarea sa. E ceea ce poate reduce sau exprima sieşi sufletu-mi în visarea cerului adânc sau a unduirii vederii minţii pe pământ, apă sau vânt.

Nu mai sunt doar oameni, nici doar locuri, cuvinte şi fapte, ci doar un tot compus din cadre într-o continuă alternare, dar plăcută continuitate şi integrare. E pacea atât de lipsită în freamătul zilei sau al căutărilor mărunte, dar care subzistă şi se hrăneşte din ele, ca să se poată exprima într-un astfel de moment. De abia acum toate prind valoare, culoare şi loc în totul fiinţei mele şi le cuprind în căutarea înţelegerii.

Aici şi vine încă

E cât se poate de firesc să auzi şi să citeşti că primăvara este un anotimp al începuturilor şi că orice început poate fi exprimat metaforic ca o nouă primăvară. Şi cu cât pare mai firesc, cu atât, pentru mine, legătura care se face între începuturi şi primăvară, ca expresie temporală a lor, este cât se poate de departe de a-mi spune ceva care să mă facă să simt adevărul acestei expresii.

Poate pentru faptul că, pentru mine, „începutul“ s-a petrecut la sfârşit de vară şi în prag de toamnă? Pentru că m-am născut la sfârşit de lună august, când se simt primele nopţi (după zile încă toride) de răcoare şi de boare ce aduce nostalgii de toamnă? Nu ştiu dacă acest argument este şi adevărul, dar cert este că totdeauna am simţit această perioadă – sfârşit de august, început de septembrie – ca un început, ca o nouă etapă.

Cine vrea să-mi spună „La mulţi ani!“

Dacă mai în fiecare an îmi anunţam prietenii, rudele, amicii, colegii de muncă, cunoscuţii că e ziua mea şi că ne putem întâlni la una „mică“ sau mai „mare“, după caz şi timp, mi-am zis, anul acesta, că normal e ca ei să-şi aducă aminte de asta. Dacă nu îşi amintesc, atunci nu-i interesează. Aşa că, pe tăcutelea, mi-am început ziua aniversării naşterii mele (a 37-a) cu linişte şi o împăcare pe care nu am avut-o de mult.

La miezul nopţii, am fost trezit, gâdilat uşor pe urechea care nu era proptită în pernă şi apoi care a captat o melodie şoptită, la început, apoi din ce în ce mai sonoră de „La Mulţi ani!“, ritm de crescendo, probabil în măsura în care ea observa că devin mai conştient, eliberându-mă din mrejele somnului. M-am trezit şi am trăit bucuria pe care mi-e greu să o descriu: aceea de a şti că pentru cineva atât de mult contează că e ziua ta, încât a păzit ceasul ca să nu piardă primul minut la zilei în care sărbătoreşti venirea ta pe lume. Mi-a cântat apoi ceva în engleză, ţinându-mă îmbrăţişat, despre cât de mare e darul pe care l-a primit prin naşterea mea şi alte câteva lucruri care mi-au încălzit inima. Am adormit aşa, împreună.

Când neadevărul este un mod de a fi

Cândva, cu mulţi ani în urmă, eram învăţat că adevărul trebuie spus tot timpul şi că există un drept al fiecăruia la adevăr, motiv pentru care nu trebuie să-l ascundem. Încălcarea acestui drept este un delict, un mare delict moral mi se mai spunea.

Cu anii, când am ajuns să aprofundez acest principiu, au apărut şi excepţiile, ca în cazul oricărui principiu. Şi mi s-a explicat că adevărul poate fi ascuns sau trunchiat, atunci când o raţiune superioară pentru binele unei persoane sau binele comun o cere. Nu mai e cazul să intru în amănunte. Cei care s-au gândit la acest drept fundamental de a cunoaşte adevărul, cu siguranţă, s-au lovit de aceste „raţiuni superioare“ pentru binele unei persoane sau binele comun.

Nici nu mai contează unde şi cine m-a învăţat acest principiu şi excepţiile sale pe care mi le adăuga în „tolba de cunoştinţe“, an de an, lună de lună, apoi, de multe ori mult mai des şi mult mai multe.

Iniţial, excepţiile mi s-au părut cât se poate de fireşti, dar cu timpul, când am aflat pe propria piele că trunchierea, ascunderea sau chiar înlocuirea adevărului cu altceva sunt doar faţete ale unei stări, am început să gândesc altfel. Am aflat că politeţea este de multe ori o minciună în locul adevărului, diplomaţia este doar un fals în pofida evidenţei, superioritatea afişată este masca mizeriei personale, autoritatea invocată prea des este vârful de aisberg al bicisniciei celui care este investit cu o autoritate, principiul invocat prea des este cea mai bună ascunzătoare a încălcării lui, promisiunea mereu reînnoită este refuzul cel mai laş şi dureros, grija declarată mult peste aşteptări este cinismul maxim şi cel mai cras mod de a nu respecta pe cineva etc.

Şi de aceea îmi place să mi se spună pe faţă, mă enervează oamenii care spun că „au principii“, mă scârbesc cei mari care vor cu tot dinadinsul că ceilalţi să ştie asta, fug cât pot de tare de cei care îmi promit ajutorul lor necondiţionat şi mai ales îmi este teamă enorm de mult de cei care vorbesc toată ziua de iubirea pentru ceilalţi.

Lumea blogurilor, între pro şi contra

Atunci când vorbim de fenomenul dezvoltării blogurilor, părerile sunt extrem de împărţite. Printre altele sunt şi acele păreri conform cărora blogherul nu face decât un cult al personalităţii prin exhibarea gândurilor sale şi a ceea ce face pe spaţiul online. Alţii, mai fini de obraz, au opinat că nu agrează scrierea pe blog pentru că este un mod de a nu-ţi asuma, cu semnătură, ceea ce afirmi. Iar cei mai mulţi cred că este vorba de un mod de a-ţi da cu părerea despre toţi şi toate.

Pentru aceştia de mai sus pot să răspund, subliniind că, într-adevăr, majoritatea blogherilor scriu despre toţi şi toate şi îşi dau cu părerea. Dar se uită un lucru: asemenea lumii cărţii sau a marilor gazete, şi blogurile (blogherii) au nişe de audienţă. Se cern de la sine. Îşi câştigă un public anume sau îl pierd, după caz. Oricum, valoarea rămâne şi asta va aduce cu sine şi importanţa blogului respectiv. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu o carte scrisă şi cu o gazetă, ziar etc. Toate trec prin acel filtru general. Indiferent de părerea criticilor „avizaţi“.

E normal ca la apariţia unui nou fenomen să fie şi păreri împotrivă. Asta s-a întâmplat mereu. Dar să nu uităm că acest spaţiu al blogurilor, dincolo de aspectele sale negative, oferă o sursă importantă de informaţie şi de dialog social.

Raportat la „volumul“ mare de acest fel de pagini, am putea spunea că este un fel de dublură a mediilor de socializere electronice, dar reprezintă partea mai dezvoltată şi mai argumentată. În spaţiile electronice de socializare avem „întâlniri“, transmiteri de noutăţi, mici comentarii, scurte reflecţii. Lumea blogurilor oferă materiale diverse începând de la simple comentarii narcisiste la adevărate reflecţii sau lucrări de referinţă pe care tiparul nu le va vedea niciodată şi care de multe ori sunt mai valoroase decât ceea ce oferă tiparul sau gazetele.

În primul rând pentru că mulţi dintre cei care se exprimă pe un blog sunt oameni mai pregătiţi şi chiar intelectuali cunoscuţi, care aleg astfel să îşi publice lucrările, iar alţii, mai puţin cunoscuţi dar cu mari capacităţi devin astfel accesibili. Or, asta nu s-ar fi putut întâmpla dacă era vorba de tipar, unde doar o critică favorabilă te poate lansa printre cei mari sau te poate aduce în faţa publicului.

Cât priveşte gazetele sau ziarele, exprimarea este condiţionată de politica respectivei redacţii, care nu de puţine ori limitează exprimarea sau o direcţionează.

În consecinţă, spaţiul blogurilor este şi un spaţiu în care omul alege singur şi nu ce îi spune un critic sau un „avizat“. Este de alftel o piaţă a informaţiei care scapă controlului „avizaţilor“ şi al regulilor ce se impun în alte condiţii. Crează adevărate curente şi modalităţi de reflecţie. Şi tocmai acest lucru este incomod. Nu se aşează într-un „vad“ al cuminţeniei exprimării şi gândirii. Singura regulă care domneşte este aceea a eticii blogherului, care poate fi cenzurată, în primă instanţă, numai de cititor şi doar când este grav contravenţional cade sub incidenţa legii. Dar cazurile sunt rare. E vorba mai degrabă de o alunecare spre derizoriu şi gregar. Dar asta limitează blogul şi orizontul său de dezvoltare prin orizontul autorului.

În rest, lumea blogurilor rămâne o lume fecundă din toate punctele de vedere: se transmit idei, se reflectează, se comunică şi asta e bine. Şi ştim că orice mediu poae transmite şi binele şi răul. Dar a evita să faci ceva pentru că ar putea să aibă şi consecinţe negative înseamnă a evita posibilitatea de a culege şi roadele pozitive. Rezultatul depinde de cum foloseşti un lucru, nu de faptul că îl foloseşti. E valabil şi pentru cărţi, ziare etc. Câte sunt rele, şi câte sunt bune…

Reclama care anunţă că un „mare“ vă aşteaptă mâine

Mi se întâmplă, adesea, să ascult discursuri lungi, în care se vorbeşte atât de mult despre aşa de multe, dar în care nu se spune nimic.

Acest fel de discurs devine din ce în ce mai prezent la politicieni, odată cu apropierea unei perioade în care aceştia trebuie să iasă la rampă în faţa oamenilor, de la care aşteaptă încă un vot.

Acelaşi discurs se regăseşte şi la cei „mari“, care sunt invitaţi să-şi de-a cu părerea despre toate, doar pentru că sunt „mari“.

Aceeaşi mari ne întâmpină cu acelaşi tip de discurs şi în presă, căci ei pot vorbi despre orice, căci sunt „mari“, fără a spune nimic.

Şi aşa ajung să vorbească cei care nu au ce spune şi să tacă cei care au cu adevărat ce să spună. În aşa mediu de „dezbatere“, e păcat să-ţi strici cuvintele.

Mai nou, a apărut şi o reclamă la nu ştiu care cotidian, reclamă în care se face că se deschide un ziar, apare faţa „marelui“ vremii, care ne anunţă că „mâine ne aşteaptă“.

I-aş întreba pe respectivii dacă au vizionat acele clipuri publicitare cu puţin spirit critic. Dacă mai au un asemenea spirit, cred că s-ar jena rău de tot. Dar îi mai este cuiva jenă?

La vita e bella

Vizionând, acum câţiva ani în urmă, pentru prima dată filmul La vita e bella, mi s-a părut că tratează într-un fel mult prea ludic un fapt tragic, pe care încerca să ni-l facă cunoscut.

Revenind asupra filmului, de repetate ori, am realizat că, de fapt, tragicul este mai bine transmis prin crearea acelei poveşti paralele, destinate copilului, poveste-joc care îmbrăca, printr-un efort suprauman, realitatea.

Mi-am adus aminte de acest film, azi dimineaţă, când, verificând calendarul istoric, un obicei mai vechi al meu, am citit că 27 ianuarie este data la care, în 1945, a fost eliberat complexul de lagăre de la Birkenau-Auschwitz, unde au fost ucişi oameni pentru o idee-nebunie: celălalt, care este altfel, trebuie eliminat.

Oameni de diverse naţinalităţi, dar şi religii, vizaţi fiind, din punct de vedere religios, în mod special evreii, au murit sau au suferit în acele lagăre. Doar pentru că cineva a hotărât că nu sunt altfel.

Pentru majoritatea dintre noi, acele locuri sunt singurele martore ale adevărului, dar mai sunt unii care sunt ei înşişi mărturia acelor realităţi. Păstrând astfel de memorii-oameni, loc şi dată este singura şansă de a nu retrezi monştrii adormiţi. Este singura şansă ca memoria să nu redevină scurtă, iar partea de rău a ei din nou realitate.