…cei mai apropiați oameni, unii dintre cei mai dragi (care au avut curajul să îmi spună în față, poate că pentru că mă iubeau prea mult), mulți dintre cei care i-am considerat ca fiindu-mi mentori și mulți alții că voi păți cum mulți alții au pățit, cu toate acestea eu încă am de ce să-ți spun…
Când mă gândesc la tine, mama mea, când mă gândesc la tine soția mea, am doar un cadru și o melodie pe care o simte mintea și inima mea. Amazing Grace, pentru că vă contopiți în același dar, cu două suflete, pe care în viață le-m primit.
Prea des pot să spun că am fost orb, dar acum, măcar uneori „acum“ pot să văd acest dar, o spun cu cântecul.
Azi și nu numai, când dorul îmi abate gândul spre voi două, mă alin cu adevărul că sunteți un minunat dar și cânt sau ascult „Amazing Grace“. În astfel de momente simt cel mai bine acest Read more…
The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.
Here’s an excerpt:
The concert hall at the Sydney Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 13,000 times in 2011. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 5 sold-out performances for that many people to see it.
Mă întorceam spre casă, trecători grăbiți, după o zi de muncă, se îndreptau spre casele lor mai mari sau mai mici. Nefiind prea atent, era să dau peste un cărucior de piață, pe care era legat un butoi de plastic de 60 de litri. Căruciorul se mișca foarte încet, tras de un bătrân mic și foarte gârbovit. Cu o mână se ținea într-un baston ortopedic, iar cu cealaltă trăgea de cadrul căruciorului.
Am evitat căruciorul și am ajuns în dreptul lui. Mi s-a părut că bătrânul scoate un fel de țiuit straniu, ritmat într-un fel anume. Mi s-a părut că s-ar tângui. M-am întors spre el și l-am salutat, iar apoi l-am întrebat, vorbind mai tare, dacă se simte bine. Și-a ridicat privirea spre mine, s-a oprit din scos acel sunet, și-a rezemat căruciorul, a scos din gură o frunză și m-a întrebat direct: „Nu auzi cum cântă fruzele care cad?”. Read more…
Printre marii strategi ai planurilor de „dezovaltare şi ajutorare a regiunilor sărace ale lumii“, prin anii 2000 circula o vorbă preluată din patrimoniul de înţelepciune universală: „Dacă vrei să-l ajuţi pe sărac, nu-i da un peşte, ci dă-i o undiţă“.
Îmi aduc aminte cum, acum mai bine de 5 ani, au apărut pe piaţă ziare în tiraj mare care erau oferite gratuit. La început, le primeai pe la gurile de metrou, fiind împărţite de tineri, dar numai ocazional, apoi au apărut pachete aşezate în diferitele staţii sau locuri publice, doar câteva zeci de exemplare, de unde te puteai servi singur. Mai târziu au fost pregătite dulăpioare speciale, de diferite culori, după care puteai recunoaşte ziarul gratuit care va apărea acolo la diferite ore ale zilei: unele la primele ore ale dimineţii, altele, sporadic în timpul zilei, altele, în fiecare zi, după amiaza.
Sosirea pachetelor la punctele de difuzare provoca adevărate ambuscade mai ales în staţiile de metrou, dar şi în alte locuri publice din toate localităţile mai însemnate ale ţării unde erau difuzate aceste ziare sau reviste.
Primul cotidian gratuit care a început să fie distribuit în mii de exemplare în Bucureşti a fost „Ring“. Peste un an sau doi, a venit şi „Adevărul se seară“ cu zeci de mii de exemplare pentru toate regiunile şi apoi judeţele ţării.
Mulţi au văzut aceste publicaţii ca fiind o ameninţare la adresa celrolalte cotidiene, întrucât „cititorul de trafic“ nu va mai cumpăra ziarul de la chioşc, ci va prefera să-l ia pe cel gratuit. Un alt aspect pe care îl discutau mulţi era şi acela că cei din spatele acestor ziare încercau astfel să ajungă la un public cât mai numeros. Ambele observaţii au un miez de adevăr.
Era ştiut că publicaţiile cu pricina se bazau pe câştigul din publicitate, dar era de aşteptat ca să nu producă cât costă, cel puţin pe termen mediu. Poate la început, da, dar cu timpul piaţa de publicitate s-a diversificat, s-a extins în anumite medii şi s-a contract mai ales pe print.
E de neconstestat faptul că în, mare măsură, aceste publicaţii, dacă nu mereu, au servit, ca „măciucă“ împotriva pieţei sau a adversarilor politici locali sau la nivel naţional.
Nişte tabloide gratuite, înţesate cu „analize“ politice, sociale, economice „pe înţelesul tuturor“ cu materiale pe gustul tuturor.
În ultimul an, încet-încet, am observat o împuţinare sau chiar lipsă a teancurilor de ziare din punctele în care le întâlneam în mod obişnuit.
Dacă până mai an toţi cei care se aprovizionau cu pachete întregi de ziare (deşi nu ştiu ce făceau cu atâtea ziare din acelaşi număr, căci nu aveau cum să le comercializeze), în ultima perioadă, îi vedeam pândindu-i pe „băieţii“ care mai aduceau cel mult 2-3 pachete la anumite puncte de difuzare pentru a smulge efectiv teancuri de ziare direct de pe cărucioare.
Un alt aspect de care îmi amintesc este faptul că primele editoriale din aceste ziare trâmbiţau că se anagajează să „producă“ o educaţie civică, politică, socială, prin materialele zilnice publicate. Nu ştiu în ce măsură au reuşit, căci publicul „educat“ de aceste ziare gratuite tot Cancan şi Click citeşte, când nu găseşte ziarul gratuit, adică exact ce citeau şi înaintea apariţiei lor.
Şi iată că „subţierea“ grămezilor de ziare nu a fost doar un aspect trecător, ci un simptom că „aşa nu merge“. Dacă cei de la Ring nu mai zic nimic despre ziarul lor gratuit, chiar dacă a devenit o raritate chiar şi printre „împătimiţi“, Adevărul Holding a anunţat deja că va sista total apariţia ziarului gratuit „Adevărul de seară“ începând cu 1 iunie, care apare încă cu ediţii pe toate regiunile sau chiar judeţele ţării.
De data asta nici intenţia nu a contat: au vrut oamenii să ajute, dar au uitat că oferind un peşte nu faci decât să potoleşti foamea calicului care mâine poate să moară de foame pe malul bălţii pline cu peşti, după ce a consumat peştele oferit, dar dacă îi oferi o undiţă ar putea să pescuiască de fiecare dată când i se face foame.
Cam aşa şi cu formarea civică, socială şi politică. Nu numai că nu au format nimic, dar au „hrănit“ năravul că tot ce e pe căpătate e mai bun. Şi după ce au pompat banii cu nemiluita cu gândul că astfel vor stăpânii publicul, mai marii acestor publicaţii s-au văzut cu găuri serioase în buiget, dar şi cu un câştig social care poate fi numit lehamite chiar şi printre puţini entuziaşti ai începuturilor ziarelor lor gratuite. Dar asta nu ar fi nimic, trendul care a afectat aceste ziare gratuite a pus în pericol şi redacţiile ziarelor cu pretenţii pe care aceleaşi trusturi le editează. Iar cazul Adevărul spune tot. Despre asta, am spus câteva lucruri în postul: „Adevărul“ şi imperiul.
Răsfoind „filele“ istoriei, putem foarte bine vedea cum imperiile s-au născut, au înflorit, s-au extins, s-au supraextins, au obosit şi au murit. Pentru mai multă obiectivitate, exemplele apropiate geografic sau care chiar s-au suprapus din acest punct de vedere ne pot ajuta. Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman, Imperiul Cumanilor (cu ale sale graniţe de la Carpaţi până la Urali).
În creşterea lor, toate au visat să controleze şi să înglobeze tot ce mişcă din aproape până departe. Şi s-au extins pentru a cuprinde acel „departe“ până structurile lor nu au mai reuşit să le „conţină“, astfel încât să nu le dăuneze.
Mai nou însă vorbim de imperii economice şi, cel mai recent, de imperii media.
la acest ultim fel de imperiu vreau să mă opresc.
Pe o piaţă săracă şi relativ mică, războindu-se pe o potenţială cifră de în jur a 20 de milioane de „supuşi“, s-au dezvoltat „ imperii media“ şi la noi. Chiar dacă e greu să le numeşti astfel, datorită maximului ţintă, cel puţin dacă ne referim la vorbitorii de limbă română.
Dar având în vedere modalitatea lor de dezvoltare, s-au comportat exact ca nişte imperii: de la simple redacţii sau edituri, au devenit adevărate holdinguri şi chiar megacompanii care deţineau de toate – presă, online, TV, publicaţie de carte, online şi pe hârtie, agenţii etc.
Singura problemă părea să fie doar concurenţa, dar „volumul“ destinatarului ar fi trebuit să fie cel mai bine analizat. Acesta fiind limitat atât în „volum“, cât şi în puterea de a „consuma“, extinderea „imperiilor media“ începe să fie marcată de aceste caracteristici.
Indiferent despre care imperiu media am vorbi, nu este neapărat un lucru fericit decîderea lui, asta dacă nu eşti doar un simplu concurent. Realitatea este că „imploziile“ aduc cu sine şi perioade de instabilitate, dar, ca orice „moarte“ a unui imperiu, prevestesc un alt echilibru, chiar dacă asta va însemna ceva frământări şi reaşezări.
Piaţa media românească a cunoscut în ultimii 2 ani apusuri destul de greu de prevăzut. Cine s-ar fi gândit că un astfel de imperiu media, cum este „Adevărul Holding“, va ajunge să nu-şi poată plăti datoriile, astfel încât până şi infuziile de capital din partea celui care îl patronează să nu mai merite?
Iniţial, un cotidian cu franciza aferentă, apoi un trust, acum un imperiu care dă semne de oboseală. Mai ani în urmă, doar un cotidian, apoi editură, publicitate, dorinţa de a avea propriul canal TV, acum aşteptat la „colţ“ de creditori.
Până la urmă, e semn că toate au limita lor, peste care nu mai pot fi ceea ce ar trebui să fie sau nu mai pot fi pur şi simplu.
Dar cine să înveţe? Singurii care prind repede lecţia sunt tot cei care au robotit ca „negrii“ pe plantaţie, o lecţie amară, în rest, cei din spatele „imperiilor“ vor visa alte „zări“ de cucerit.
Nu sunt necesare multe verificări. Doar o privire fugară. Din ce în ce mai mult, mass-media au început să acţioneze ca o lamentabilă turmă. Cum apare un subiect/eveniment, toată lumea se orientează către acel subiect/eveniment. Şi se ajunge astfel ca să cauţi prin toate mass-media şi să găseşti acelaşi subiect, nu neapărat tras la indigo, dar ca şi cum toată lumea s-ar fi înţeles să dezbată acel fapt.
Este evident că unele subiecte/evenimente cer o dezbatere şi prezentare mai amplă, ca şi o focalizare mai insistentă. Dar până la a neglija cu totul alte segmente ale vieţii sociale, politice, economice, culturale etc. în aceeaşi măsură de către toate mass-media e totuşi o problemă.
Se poate uşor argumenta că situaţii de acest gen sunt create de importanţa evenimentului/subiectului în cauză. Dar se uită la fel de repede că o astfel de focalizare unipolară duce rapid la saturaţia consumatorului de media, deci la „obişnuinţă“, lipsă de interes.
Un alt aspect este acela legat de lipsa de vigilenţă a mass-media în toate sectoarele vieţii politice, când îşi canalizează toată energia spre doar anumite puncte. E o slăbiciune acest fapt, căci în astfel de momente se iau decizii care ar provoca serioase critici şi reacţii publice, dacă ar fi cunoscute. Dar cum mass-media sunt ocupate cu altceva – „breaking news“ –, pot acţiona în linişte. Această „breşă“ în vigilenţa mass-media este cu mult succes folosită în manipulare. Se lansează o ştire „bombă“, după care aleargă toată lumea şi se pierde atenţia asupra altor lucruri.
Mass-media de astăzi crează impresia că, odată cu folosirea pe scară tot mai largă a Internetului ca sursă de informaţie, tabloul general de informaţii devine tot mai puţin colorat.
O scurtă întoarcere în timp, când mass-media toate îşi fabricau materialele prin munca „din teren“, ne oferă un alt tablou. Cumpărând mai multe publicaţii, aveai un procent de informaţii diferite de la o publicaţie la alta mult mai mare. Acum, acest procent este din ce în ce mai mic. Doar cu ceva amănunte sau reflecţii. Dar uneori, şi alea sunt mult prea asemănătoare.
Accesul la aceleaşi informaţii este un mare câştig, dar, adesea, pare să fie şi o sărăcire destul de evidentă: ajung toţi să vorbească aceeaşi limbă.
The stats helper monkeys at WordPress.com mulled over how this blog did in 2010, and here’s a high level summary of its overall blog health:
The Blog-Health-o-Meter™ reads Wow.
A helper monkey made this abstract painting, inspired by your stats.
The average container ship can carry about 4,500 containers. This blog was viewed about 19,000 times in 2010. If each view were a shipping container, your blog would have filled about 4 fully loaded ships.
In 2010, there were 145 new posts, growing the total archive of this blog to 242 posts. There were 29 pictures uploaded, taking up a total of 838kb. That’s about 2 pictures per month.
The busiest day of the year was March 23rd with 189 views. The most popular post that day was Ghioceii de duminică.
The top referring sites in 2010 were revista22.ro, nikuelektriku.blogspot.com, patrasconiu.ro, facebook.com, and search.conduit.com.
Some visitors came searching, mostly for bernard noghiu, noghiu bernard, adrian marino, scriere corecta, and bernard noghiu blog.
These are the posts and pages that got the most views in 2010.
Ghioceii de duminică March 2010
9 comments
Cartea postum a lui Adrian Marino: dacă e atât de inofensivă, de ce atâtea luări de poziţie? February 2010
9 comments
„Limba noastră-i o comoară“ – spunea poetul March 2009
4 comments
Ce spun şi ce nu spun televiziunile tonomat May 2010
3 comments
Herta Muller şi “tinichelele” September 2010
8 comments
„Auzi? A început în Vest“, au fost cuvintele cu care m-a întâmpinat în autogara din Bacău un prieten de atunci, care era mai mare cu 5 ani decât mine. Atunci, în 1989, decembrie, eu aveam doar 15 ani, 3 luni şi jumătate. Un adolescent doar.
Acel decembrie nu a fost prea rece, doar cu puţină zăpadă. Nu-mi mai aduc aminte care a fost motivul că vacanţa de iarnă, din acel an, a început mai degrabă. Poate că pentru că sărbătoarea Crăciunului, calendaristic, se plasa la un început de săptămână, nu mai ştiu… Era doar 19 decembrie.
Pe tot parcursul călătoriei spre casă am stat într-un colţ cu acel prieten şi am ascultat şuşotelile lui despre ce a aflat el la cămin. Erau doar frânturi. Că oamenii au ieşit în stradă, că s-au luat la bătaie cu miliţienii, că au fost şi morţi, că a fost trimisă armata şi multe altele.
Am ajuns acasă spre seară. Din punct de vedere tehnic, familia mea nu era dotată. Aveam un amărât de radio „Dunărea“. Era o chestie cam de mărimea unei cutii de ghete, dar întoarsă pe cant. Avea două butoate lungi de la care se regla volumul şi basul, vreo 6 clape, încastrate într-o fantă, care îţi dădeau impresia că sunt nişte dinţi prea laţi şi galbeni, motiv pentru care mama îi spunea „moşneagul“. Era şi mono audio. În schimb, avea o bandă extrem de largă a frecvenţei, începând de la ultrascurte la lungi. Asta era, într-adevăr, ceva de ajutor, căci noile radiouri nu aveau această lungime de bandă. Pe când „moşneagul“ avea şi, pe drept, era chiar moşneag. A fos cumpărat îainte de naşterea fratelui meu mai mare. Imediat după ce părinţii se căsătoriseră.
Întrucât veneam acasă doar la o săptămână sau două, la fiecare sosire era un fel de ritual în timpul căruia mă interesam de ceea ce mai e pe acasă, dar acum am trântit repede voluminosul geamantan şi m-am repezit spre „moşneag“. Am căutat repede pe scală o frecvenţa Radio Vocea Americii, dar pentru că nu am reperat-o, am continuat spre frecvenţa Europa Liberă. Într-adevăr, se transmitea despre mişcări de stradă în Timişoara, despre un pastor, despre o comunitate şi despre faptul că oamenii din oraş au început să se alăture acelei mişcări.
Din acea zi şi până pe data de 22 decembrie, când am văzut la televizor că Ceauşescu a plecat cu helicopterul, am tot ascultat ce se întâmplă, fie de la Europa Liberă, fie de la posturi maghiare de radio pe care le receptam, mai bruiat sau nu, cu acel „moşneag“.
Bunicul era informat şi el de cele ce se întâmplau şi îl vedeam că freamătă de nerăbdare. În ziua în care TVR a început să transmită „liber“, am fugit la el şi l-am chemat să vadă. Nu pot să uit cum lăcrima bătrânul de emoţie. Nu înţelegeam prea mult, căci altceva decât comunism nu cunoscusem, chiar dacă ştiam cât de greu le e părinţilor să ne ofere cele necesare şi că multe lucruri trebuiau discutate în şoaptă şi doar cu cei mari. Nu uitasem nici de poveşti cu rude anchetate sau bătute pentru cine ştie ce. Dar nu înţelegeam pentru ce atâta emoţie la bunicul. Părinţii erau mai rezervaţi, dar bunicul exalta efectiv, ca să nu spun că a şi plâns în repetate rânduri.
Şi apoi a venit Crăciunul. Şi a fost împuşcat Ceauşescu şi parcă a mai pierdut din emoţia de pe 22. A zis doar scurt: „Nu-i a bine. Trebuia să-l judece şi să-l ţină la rece ca să spună tot ce ştie. Cineva vrea să nu ştim“. Şi apoi nu a mai fost interesat de schimbare.
E adevărat că eram prea departe de localităţile unde lumea a ieşit în stradă. În municipiul reşedinţă de judeţ, un nebun sau cel puţin aşa a fost catalogat, în 23 a tras din Hotelul Decebal, iar următoarele zile, până spre Anul Nou, mai apăreau 2-3 care trăgeau noaptea, în clădiri. Singurul semn evident că între 19 şi 22 a fost ceva care s-a schimbat a fost mobilizarea tuturor unităţilor militare, ceea ce a creat ceva panică. Mai ales că municipiul este înconjurat de tot felul de unităţi militare, iar atunci aveau mari parcuri de blindate şi tancuri, chiar dacă vechi, dar extrem de numeroase. Aeroportul militar fierbea şi plin ochi cu soldaţi. Lungi coloane de taburi plecau în fiecare noapte spre sud, iar intrările oraşului erau flancate de altele. Şi apoi au dispărut.
La televizor a început să apară tot mai des un om, Iliescu. Lumea îl ştia, căci, pe vremuri, a fost mare şef la Iaşi, cum spunea bunicul. După ce l-a ascultat de câteva ori, a concluzionat: „E între ei! Să vedem ce iesă“. Şi nu a mai fost interesat de noutăţi.
Au trecut sărbătorile şi singura schimbare a fost că la televizor a apărut şi Patriarhul, care ne-a urat de an nou şi tot felul de episcopi şi lideri ai cultelor care au făcut acelaşi lucru. În rest, aceeaşi iaţă cenuşie şi incertitudine. Pe lângă astea mai auzeai pe unul sau pe altul că spunea de câte cineva că a fost securist şi că a bătut şi torturat sau mai auzeai pe stradă strigându-se: securistul.
Întors la liceu, am fost mirat cum profesorul de ştiinţe politice (ăla care ne forţa să învăţăm dintr-o cărticică roşie realizările şi congresele partidului) devenise acum profesor de psihologie, iar directorul care ne verifica dacă purtăm cravata bleumaren şi dacă suntem la zi cu activităţile UTC dispăruse. Unul Aroneanu. Nimeni nu ştia de el. Mai târziu, am aflat că plecase în Germania.
Cam asta a fost revoluţia, apoi au urmat schimbările… Multe şi nemaiştiute. Doar una este de memorat: dacă cineva era întrebat de ce face un lucru sau altul, răspundea invariabil: „Ce mă? E libertate. Eşti comunist? Fac ce vreau!“. Dar cine a făcut ce trebuie?
O lună de martie rece, cu soarele său alunecând încă timid dincolo de ceţurile reci ale subcarpaţilor. El a văzut în grădina unui prieten ghiocei care deja erau aproape cu floarea trecută, dar şi aşa l-a rugat pe acesta din urmă să-i dea vreo trei. I-a luat şi i-a învelit într-o hârtie ca pe cine ştie ce comoară şi i-a aşezat în penarul din geantă, pe care l-a golit mai înainte de pixuri şi creioane. Nu a mai stat mult, ci a plecat repede spre casă ca şi cum cine ştie ce treburi importante l-ar fi aşteptat.
Sosind acasă, a văzut-o pe mama care, ca de obicei, la ora aceea, pregătea mâncarea. Dar ea o pregătea mereu în mod solemn, încât ora serii în care anunţa că trebuie pregătită masa venea mereu festiv, deşi în simplitate. Ştia că mama nu este o fire obişnuită cu lucruri “moderne” şi de aceea avea emoţii ca la primul premiu I pe care l-a primit la şcoală. S-a oprit lângă soba fierbinte şi scotocind precipitat a scos penarul, gest care a atras atenţia mamei. Aceasta, neînţelegând ce vrea să facă băiatul cam mic de statură pentru vârsta lui şi slăbănog, nu a zis nimic, ci a aşteptat în linişte cu lingura de lemn suspendată deasupra ceaunului.
Băiatul a scos ghioceii din penar, i-a întins mamei şi, ca şi cum ar fi făcut cine ştie ce boacănă, a fugit repede în cealaltă cameră, unde a început să să dezbrace de hainele de şcoală. Nu a văzut care a fost reacţia ei.
Uitase deja de ghiocei, când, a doua zi, mama l-a chemat şi i-a arătat, sub o statuie a Fecioarei, un păhăruţ în care erau cei trei ghiocei.
– Nu s-au ofilit încă şi îmi plac atât de mult. Şi l-a sărutat pe frunte, gest pe care nu ştie dacă l-a mai văzut la ea de curând, nu pentru că nu îl iubea, ci viaţa aspră o făcea ca doar marile presiuni ale inimii să provoace asemenea tandreţi.
În acel moment, s-a hotărât că îi va sădi şi el ghiocei pentru mama în grădină. Duminica următoare, cu alţi doi băieţi s-au decis să plece departe spre culmea subcarpaţilor. I-a cerut mamei voie spunându-i că ar dori să-i facă o mâncare de grâuşor şi pentru asta să-l lase să meargă în pădure.
Odată acceptul primit, a plecat, însoţit de cei trei, spre o zonă cunoscută ca fiind locul în care sunt mulţi ghiocei. Şi nu era aproape. Au străbătut peste 9 km, dar au găsit ghioceii, care, aici, din cauza înălţimii, de abia răsăreau din zăpadă. A cules florile, a cules mai ales mulţi bulbi pe care i-a împachetat în pământul reavăn de pădure.
După ce au cules de pe malurile pâraielor grăuşor, au plecat spre casă, dar drumul nu i s-a părut prea greu, deşi lung, pentru că avea un dar pentru mama.
Ajuns acasă, i-a dat ghioceii fără bulb, aşa de mulţi încât mama a trebuit să îi pună într-un vas lat ca să încapă, un fel de bol. Apoi a rugat ca să îi permită ca lângă prunul cel cu fructe foarte dulci din grădină să poată să încercuiască un mic loc pentru el.
Mirată, mama totuşi a acceptat şi i-a promis că va lăsa locul acela aşa cum el îl va încercui. Deşi duminică, a căutat câţiva ţăruşi, plasă din sârmă şi a făcut un fel de ţarc plecând de la trunchiul prunului. A săpat pământul umed şi a făcut un fel de strat. A plantat fiecare bulb aşa cum văzuse că mama plantează ceapa măruntă. Şi a vegheat, cu răbdare… şi se părea că uitase.
Şi i-a oferit mamei ghiocei proaspeţi, de sub vrejile cu care acoperise toamna pământul din micul lui ţarc. Era din nou martie. Şi au fost mai multe luni de martie în care a oferit ghioceii care creşteau acolo şi care se înmulţiseră încât frunzele lor stăteau aglomerate ca firele de iarbă.
Şi este martie, după 24 de ani, şi mulţi trecători, pe care îi vede, de la fereastra biroului în care lucrează, deasupra unui mare bulevard al Metropolei, poartă în mâini flori de toate felurile, dar îi vede cel mai bine pe cei care care au mici buchete sau coşuleţe cu ghiocei.
Face un gest ca şi cum ar oferi şi el câteva fire de giocei unei persoane, dar se reaşează la birou şi priveşte departe visând. Ştie că ghioceii au crescut lângă prunul cel bătrân şi mamei lui îi plac. I-a spus asta de mai multe ori. Dar în tot acest timp un zid a crescut între el şi mama: distanţă şi o durere a neînţelegerii alegerii lui, amplificată şi de mulţi dintre aceia care au dorit să-l facă să sufere. Şi pentru că le era mai greu să ajungă la el, au făcut-o pe ea să sufere, care, singură, dar şi pentru simplitatea inimii şi încrederea nemărginită în oameni, era mai vulnerabilă. Şi asta a făcut şi mai greu ca ea să îl înţeleagă. O suferinţă comună, şi a lui, şi a ei. Dar, totuşi, ce bine ar fi să poată să îi ofere ghioceii din ţarcul făcut duminica.
Depărtarea i se pare că nu înseamnă nimic, în comparaţie cu acea neînţelegere care îi desparte încă, deşi ştie că mama îl iubeşte, cum de altfel şi el o iubeşte şi adesea ar dori să spună cuiva că îi este dor de ea, dar e convins că e prea greu ca cineva în afară de ei doi să înţeleagă situaţia în care ei se află.
Dar ştie că ghioceii sunt acolo şi că mama îi pune în păhăruţ, pe masă sau sub statuia Fecioarei. Şi apoi ea ştie că el a plantat ghioceii în acea duminică, pentru că ei îi plac. Şi el simte că atunci când îi culege mama mai are în inimă cel puţin acea iubire a lui de atunci.
Acum e martie, când mama trebuie să culeagă singură ghioceii. El, în biroul lui, se ridică de pe scaun, cu un gest ca de copil întinde o mână ca şi cum i-ar oferi el ghioceii. Dar, ca trezit, zâmbeşte oftând. Adună lucrurile şi, deşi sunt deja vreo 3 ore de când colegii lui au plecat de la birou, nu se grăbeşte. Cu toată depărtarea şi lipsa întâlnirii cu mama, se simte ca şi cum el ar fi oferit direct acei ghiocei. Şi apoi i-a sădit el, gândeşte, zâmbind uşurat. Şi ştie că mama lui nu a uitat.
Mai ştie că va veni şi acel martie când va fi lângă prunul cel bătrân şi va culege el ghioceii din nou.
În drum spre casă, fără să se gândească anume la asta, a cumpărat un bucheţel de ghiocei. I-a oferit soţiei care i-a deschis uşa alintându-se ca un copil. Dar văzând ghioceii pe care îi întindea tremurându-i mâna, i-a spus:
– Îmi plac atât de mult ghioceii şi am să-i pun în păhăruţ.
Şi a zâmbit din nou închipuindu-şi acel martie în care va oferi ghiocei şi mamei, şi ei. În acel martie în care se va înţelege ce s-a întâmplat şi fiecare va şti că niciunul nu a încetat să iubească pe celălalt.
Şi totuşi e adevărat!
