Și pentru că nu doar băiețeii merg la grădiniță, fata moșului a plecat și ea. Și cu toate astea, nu și-a uitat cel mai apropiat prieten…
Cine nu-și aduce aminte de peripețiile lui Pinocchio din momentul în care bătrânul Gepetto a primit răspuns la rugăciunile sale: să aibă un băiețel adevărat? Artizanul de păpuși a primit însuflețire pentru micuța lui păpușă, care avea să străbată un lung drum al devenirii spre un adevărat băiat.
De la nevinovăția totală, însoțit de greierul care nu a avut decât păcatul că acompania rugăciunea lui Gepetto cu cântecul său, Pinocchio rămâne simbol al copilului ce-și capătă conștiința de sine zi de zi mai mult, pentru a se așeza în mijlocul celor cu care dorea să fie deopotrivă: un adevărat copil. Această temă mi-a plăcut tot timpul și, ca atare, o ilustrez de fiecare dată când am ocazia.
Desenul de mai jos l-am făcut pe peretele unei săli pentru copiii de 4-5 ani.
Pinocchio și conștiința sa
După ce ne-am luat ghiozdanul și am plecat la școală, am terminat un volum de povești și am numărat pe o omidă, e timpul pentru o mică sfadă. Dar veselă. O pauză binemeritată. Desigur, exprimată și în locul de joacă sau chiar clasa de lucru. Cam asta am vrut să exprim prin desenul de mai jos. Face parte din creșeterea noastră și dă mai multă culoare: sfada de mici e primul pas în dezbaterea de mai târziu.
Mica sfadă
Una e să chinui un copil să învețe să numere în mod obișnuit, alta e să îl faci să învețe să numere corpuri, lucruri sau orice altceva care l-ar putea face interesat.
De foarte multe ori am folosit desenul în acest scop. Încet, încet, număratul a devenit temă a desenelor mele pentru decorarea spațiilor pentru copii.
Iată un exemplu:
Omida, numărând de la 1 mai departe
O temă la care țin, dintre multele teme de desen pe care le abordez în decorarea spațiilor destinate copiilor de grădiniță, este a ceea a băiețelului. E adevărat că inspirația mi-a dat-o o persoană pe care o iubesc mult. Motiv pentru care, primul „băiețel“ avea ochii căprui, doar că i-am adăugat aripi. Deci l-am făcut un îngeraș. El a fost pictat de mine într-un spațiu în care investisem peste 7.000 de euro și foarte multă muncă, pe lângă mult, prea muuuuuult suflet.
Spun asta pentru că persoana care mi-a dat spațiul prin contract nu a respectat nimic și doar după 19 luni a distrus totul încălcând orice clauză contractuală, distrugând apoi și munca mea, evacuând spațiul în favoarea unei afaceri „între prieteni“.
Desigur că mulți ar putea spune că puteam Read more…
detaliu, maci la lizieră
În articolul anterior (M-a „corupt“ un vechi tablou… sau stăpânul lui), tocmai vă spuneam că primul meu tablou îl pictez pentru mama. E ca un cadou special pentru o persoană specială. Tema a fost aleasă de ea: câmp cu maci. Dar eu am introdus în temă și o lizieră.
Este o pânză mare (100 x 60 cm). Vopseau aleasă nu este cea în ulei, ci acrilul. După mai bine de două săptămâni, am reuși să fac o bună parte din tablou.
În fotografia alăturată, puteți admira sau critica ce am reușit să fac până acum. Voi reveni cu o fotografie a acestui tablou când va fi gata.
Nu sunt nici două luni de când un domn, care mi-a cerut să decoreze clasa în care lucrez şi apoi curtea grădiniţei, mi-a spus că este convins că pot să „repar“ un tablou la care ţine mult şi pe care l-a primit de la bunicul lui. Am insistat că nu pot face aşa ceva, dar nu a trecut mult şi a venit, într-o dimineaţă, cu un tablou sub braţ, afectat grav de condiţiile în care a fost ţinut, care prezenta chiar găuri în pânză. Într-o mână avea un pachet: erau nişte vopseluri acrilice.
Un weekend întreg am lucrat ca în transă. Nu am dormit, pur şi simplu visam cu ochii deschişi cele mai mici detalii ale restaurării picturii. Era o pânză din 1924. Nu m-a obosit curăţarea şi refacerea pânzei, ci mi-a oferit un nou fior, pe care îl doream, dar încă nu-l trăisem.
Am înapoiat tabloul. Reacţia proprietarului a fost mult peste aşteptări…
Acum lucrez la un tablou imens, pentrummama, cu tema aleasă de ea: 100 cm x 60 cm. Dar toate la timpul lor. Fiecare pânza îşi va spune aici povestea sa…
Lucrez de mulţi ani cu copiii, lucru la care am visat încă din momentul în care, după ce educatoarea mea, mi-a „confiscat“ premiul la un concurs la care am participat când eram şi eu la grădiniţă. De atunci am creionat sau doar am mâzgâlit câte ceva. Apoi am ajuns să umplu pereţii sălilor de clasă sau chiar zidurile clădirilor cu desenele mele pentru copii. Multe nu mai sunt, dispărând sub straturile noi de var, altele au rămas în clădiri acum abandonate, unele devenite chiar garaje… sau cine ştie…
Altele sunt încă încântarea copiilor şi a celor care mă vizitează în mica mea lume, dar mai ales sunt parte din culorile în care văd eu lumea… Am ales acest perete virtual să le înşir sau poate doar să le salvez de renovări, timp sau chiar de un nou mod de-al meu de a vedea aceeaşi realitate.
De abia azi am reuşi să intru în lumea blogging-ului. Nu promit multe, doar vreau să îmi fac un mic colţ în care să îmi fixez unul sau altul dintre paşii timpului din viaţa mea. Sau mai degrabă urmele acestor paşi. Aşa că, pe acest blog, mă veţi găsi şi pe mine, alături de Bernard. Deocamdată, în acest format al platformei gratuite. Dar, cum şi cele mai lungi călătorii încep cu un mic pas…
Şi totuşi e adevărat!
