Un weekend întreg am lucrat ca în transă. Nu am dormit, pur şi simplu visam cu ochii deschişi cele mai mici detalii ale restaurării picturii. Era o pânză din 1924. Nu m-a obosit curăţarea şi refacerea pânzei, ci mi-a oferit un nou fior, pe care îl doream, dar încă nu-l trăisem.

Am înapoiat tabloul. Reacţia proprietarului a fost mult peste aşteptări…

Acum lucrez la un tablou imens, pentrummama, cu tema aleasă de ea: 100 cm x 60 cm. Dar toate la timpul lor. Fiecare pânza îşi va spune aici povestea sa…

Altele sunt încă încântarea copiilor şi a celor care mă vizitează în mica mea lume, dar mai ales sunt parte din culorile în care văd eu lumea… Am ales acest perete virtual să le înşir sau poate doar să le salvez de renovări, timp sau chiar de un nou mod de-al meu de a vedea aceeaşi realitate.

– Salut, ce mai faceți? M-am gândit la voi tot timpul, după ce am văzut la televizor ce nebunie e în București. Cred că zăpada e până la jumătatea ferestrelor.
– !?
– Păi nu s-a blocat orașul? Nu ești blocat în casă?
– Nu. Am fost la serviciu, am mers mai greoi ca tunci când ninge și suflă vântul, dar am ajuns fără probleme. Se circulă ca iarna, când e zăpadă pe șosea ceva mai multă și cam atât. Iar zăpada nu anjunge nici măcar la nivelul locuinței mele, deși stau la parter.
– Măi, ce bine e… Mă gândeam că o duci tare nașpa…

Și convorbirea a mai continuat cu ce a mai văzut la televizor. În timp ce eu priveam pe fereastră spre felinarul de pe alee, unde se vedeau fulgii jucând purtați de vânt, iar copiii din blocul în care locuiesc se zbenguiau alături de părinți în părculeț, deși era destul de târziu, făcând o larmă ca în serile răcoroase de vară, după o zi toridă.

Mai mult chiar, eu nu am săpat tranșee ca o cârtiță, nu era piața pustie și goală de produse nici a doua zi, ci dimpotrivă. Iar „iadul alb“ a cedat repede unui soare, ce e drept, extrem de pișcător, dar totuși soare.

Și anume: doar pentru că nu mă uit oricum și la orice, am chef de muncă dimineața și sunt optimist. La televizor nu se vrea decât să mi se arate că e de rău. Doar pentru că nu mă uit la televizor, sunt convins că nu e chiar atât de rău încât să nu existe decât o soluție: punct și de la capăt, așa cum mi se spune la televizor.

Doar pentru că nu mă uit la televizor, nu văd o revoluție gata să izbucnească și nici oameni gata să se încaiere pentru că au opțiuni diferite, pentru că așa se arată la televizor că oamenii fac și așa vor ei să facem. Doar pentru că nu mă uit la televizor, nu mă las copleșit de griji că e din ce în ce mai rău și ce vom face că economia e pe moarte, pentru că asta arată și comentează cei de la televizor.

Doar pentru că nu mă uit la televizor, nu sunt convins că grecii o duc atât de rău că țara lor are o datorie mai mare ca a noastră, pentru că așa zic cei de la televizor, mai ales că ei au salariul minim muuuult mai mare ca al nostru și cumpără produse la fel de scumpe, dacă nu chiar mai ieftine decât noi. Deci nu le plâng de milă.

Doar pentru că nu mă uit la televizor, nu îl plâng pe pensionarul militar care strigă că i s-a redus drastic pensia de la câteva mii de lei, căci câți muncitori au salariul de 2.000 de lei net, așa cum zicea un protestatar că a ajuns pensia lui de fost lucrător al Securității, pentru că televiziunile au tăiat repede asta din material.

Doar pentru că nu mă uit la televizor, mă bucur de prima zăpadă serioasă care acum cade în București, pentru că televiziunile au uitat repede de protestele de care s-au plictisit privitorii lor și arată că zăpada a produs catastrofă.

După mine, a sosit la serviciu, și femeia de serviciu. Cum m-a văzut, a și început: „Vai ce rău e, ce fleșcăraie, e o mizerie, strada nu e curățată, bălți…“. Biroul meu este lângă o fereastră. Am tras perdeaua și i-am spus: „Ia vedeți ce frumos ninge…“.

Doar pentru că nu mă uit la televizor, pot să mai văd și ceea ce este în realitate, nu doar ce le place lor să văd.

Și nu sunt deloc neinformat. Doar îmi place să pot verifica șio selecta. Nu vreau să o înghită repede de la televizor, brut și pe nemestecate. O citesc, o verific, o compar și aleg… Doar pentru că nu mă uit la televizor, oricum…

Orașul e ca părăsit. Pe Bd. Nicolae Bălcesc abia dacă trec câteva mașini. Mă gândesc că poate din cauza protestatarilor din Piața Universității.

Am ajuns la Intercontinental. Aceeași liniște. Privesc spre piațeta de la fântâna de la Arhitectură. Vreo 3 pancarte plouate, cu literele scurse, atârnă fleșcăite. Nu prea se mai înțelege ce scrie pe ele. În rest, nici țipenie de om.

Doar aglomerația din fața Teatrului Național mă mai scoate din ritm, pentru a evita să trec printre persoanele agitate de acolo. Nu, nu e vorba, și aici, de revoluționari sau alt gen de protestatari. Sunt angajații mass-media, mai ales ai televiziunilor cu carele de transmisie parcate pe două rânduri, pe toată lungimea pieței din fața Naționalului. Platforma cândva acoperită cu iarbă e o mocirlă. Monstruoasele statui din grupul statuar din fața teatrului poartă pe ele tot felul de fâșii atârnânde ca niște benzi de hârtie igienică folosite și lăsate la vedere.

Mă intersectez cu un grup de jurnaliști. Prind doar frânturi: „Mă, dar când iesă? Mai iesă? Ce să mai transmitem?“.

E prea degrabă, am gândit. Protestatarii sun la somnul de frumusețe, ca și jandarmii. Ca să dea bine deseară la TV când se vor ciomăgi reciproc.

Așa sunt revoluțiile moderne: întâi vine televiziunea la locul faptei și apoi începe evenimentul. Vremuri noi, stiluri noi. Până și somnul de frumusețe este un punct al ordinei de zi. Iar revoluția e cu nocturnă. Dimineața dorm și unii, și alții. Doar televiziunile veghează. Acum ele fac istoria, și nu o relatează. Restul fac parte din recuzită: protestatari, contestatați, jandarmi…, care la ora asta sunt la somnul de frumusețe. Să dea bine apoi pe sticlă.

Pentru că doream să termin mai repede, mi-am rugat soția să mă ajute. În timp ce „număra“ boabele de fasole, s-a trezit că are o mică insectă neagră, cu aripioare, în mână. A pus repede pumnul de fasole înapoi în pungă și a spus: „Eu nu mănânc fasole cu gâze“.

Eu încă nu făcusem o asemenea descoperire, dar, curios, am verificat boabele de fasole de la suprafață, gândindu-mă că ar putea fi cele care tocmai s-au aflat în pumnul ei. Am găsit un bob care avea deja o gaură destupată, semn că insecta își părăsise deja locul, și o gaură încă astupată care avea ceva negru înăutru. Am rupt mica membrană care o astupa și am constatat că e vorba de o gărgăriță de fasole.

Alegând cu grijă boabele de fasole, ca nu cumva să cadă în oala pentru fiert vreuna cu gărgărițe, mi-am adus aminte de o întâmplare la care am fost martor.

Doream să-mi cumpăr niște fructe și m-am gândit că merele ar fi cele mai potrivite. Ajuns în zona tarabelor cu fructe, m-am postat în fața uneia unde un bătrân verifica niște mere. Vânzătorul, văzând că mușteriul nu se poate decide, a crezut de cuviință că un îndemn nu ar strica și i-a spus: „Ia merele că nu au viermi“. La care vârstnicul mușteriu a răspuns cam mucalit: „Dacă nu le place viermilor de merele tale, apoi cum mi-ar plăcea mie?“.

Pe masă tronează un coș cu mere. Destul de frumoase. Oare viermilor le-ar plăcea de ele?

Mici lanterne cu leduri, balonașe arici pentru copii, pixuri laser, papițoi de pluș umpluți cu vatelină sau burete, 2-3 pixuri cu mină parfumată (de acelea care provoacă amețeli și dureri de cap dacă le folosești mult, așa cum mi s-a întâmplat când am achiziționat și eu, în liceu fiind, un astfel de produs), mănuși mari sau mici, câte o pereche de șosete, tot felul de forme de animale jucărioare, din fiecare câte un exemplar, maxim trei.

Greu de zis câți mușterii are, dar sigur că doar insistența vreunui nepoțel la vederea nimicurilor colorate o mai salvează de statul în zadar și câte o bunică mai cumpără ceva pentru ca să evite vreo scenă de datul de pământ al odraslei.

În rest, e interlocutor al celor de o vârstă cu ea sau mai în vârstă. Îi ascultă, îi întreabă, sau pur și simplu stă alături de ei pe bancă.

Oare cât de mult vinde?, m-am întrebat adesea. Și totuși e mereu acolo. Ba chiar e și la zi cu noul mod de dialog comercial, cu expresiile pe care le vedem chiar și în marile magazine.

Într-una din seri, fără ca să-i dau impresia că vreau să mă uit la produsele ei înșirate pe o folie de celofan, am mers mai aproape de micul ei stand. În mers, mi-au atras atenția două mingiuțe arici, de acelea care se modelează în fel și chip și le vând chinezii în Europa. Un cartonaș alb de lângă ele mi-a provocat un zâmbet: „Lichidare de stoc“.

Dar și peste o săptămână am văzut aceleași tip de mingiuțe viu colorate și cu miros de roată de tractor, așa cum îmi aduc aminte că am simțit când am salvat o astfel de mingiuță a unui copil din vecini dintre colții maidanezilor, care probabil au renunțat ușor la jucărie la vederea mea tot din cauza mirosului.
Dar revederea acestor mingiuțe mi s-a părut a fi semn că strategia nu a mers.

E acolo și acum. Cu nimicurile întinse pe o folie de celofan, cu mâinile băgate în mâneci. Nu face reclamă, nu cheamă cumpărătorii, doar privește de departe sau mai stă de vorbă cu vreo surată, care trage după sine vreun nepoțel. Am văzut că strategia merge. Nepoțelul vrea ceva și mai vinde o lanternă, un papițoi sau chiar o mingiuță arici rozalie, chiar și cu stocul lichidat.

Înainte de ora plecării, a chemat-o pe Mica. Nu a stat mai mult de câteva minute, după care a ieșit din casa ei cu o pungă în mână. A venit spre mine și mi-a zis că bătrâna mi-a oferit mere uscate și că ar fi dorit să mi le dea personal, dar îi era rușine să mi le dea, temându-se că aș râde de darul ei. În timp ce Mica îmi spunea astea, am văzut că ea ne spiona de la fereastra ei și probabil că reacția mea i-a dat curaj. A ieșit în ușă și mi-a spus din nou: „arăți frumos, după suflet“ și a adăugat: „dar asta să nu arăți tuturor“. Și a intrat încet, fără să o mai văd din nou la fereastră.

Călătoria lungă, mi-a făcut foame, dar mâncărurile multe și bogate de Crăciun m-au dus cu gândul la ceva care să îmi ușureze stomacul. Mi-am adus aminte de punga cu mere uscate. Am început să iau una câte una. Gustul dulce-acrișor mi-a mai adus vigoare. În timp ce Mica dormita cu capul în brațele mele, am revăzut chipul bătrânei și m-a ajuns ecoul cuvintelor ei – arăți frumos, după suflet, dar asta să nu arăți tuturor –, cuvinte de un gust dulce-acrișor ca cel al feliilor de mere uscate. Și îmi spuneam dulce că nu e rău să arăt frumos, după suflet, dar mă îngrijoram acrișor de ce nu e bine să arăt asta tuturor.

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Sydney Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 13,000 times in 2011. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 5 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.