– Salut, ce mai faceți? M-am gândit la voi tot timpul, după ce am văzut la televizor ce nebunie e în București. Cred că zăpada e până la jumătatea ferestrelor.
– !?
– Păi nu s-a blocat orașul? Nu ești blocat în casă?
– Nu. Am fost la serviciu, am mers mai greoi ca tunci când ninge și suflă vântul, dar am ajuns fără probleme. Se circulă ca iarna, când e zăpadă pe șosea ceva mai multă și cam atât. Iar zăpada nu anjunge nici măcar la nivelul locuinței mele, deși stau la parter.
– Măi, ce bine e… Mă gândeam că o duci tare nașpa…

Și convorbirea a mai continuat cu ce a mai văzut la televizor. În timp ce eu priveam pe fereastră spre felinarul de pe alee, unde se vedeau fulgii jucând purtați de vânt, iar copiii din blocul în care locuiesc se zbenguiau alături de părinți în părculeț, deși era destul de târziu, făcând o larmă ca în serile răcoroase de vară, după o zi toridă.

Mai mult chiar, eu nu am săpat tranșee ca o cârtiță, nu era piața pustie și goală de produse nici a doua zi, ci dimpotrivă. Iar „iadul alb“ a cedat repede unui soare, ce e drept, extrem de pișcător, dar totuși soare.

Și anume: doar pentru că nu mă uit oricum și la orice, am chef de muncă dimineața și sunt optimist. La televizor nu se vrea decât să mi se arate că e de rău. Doar pentru că nu mă uit la televizor, sunt convins că nu e chiar atât de rău încât să nu existe decât o soluție: punct și de la capăt, așa cum mi se spune la televizor.

Doar pentru că nu mă uit la televizor, nu văd o revoluție gata să izbucnească și nici oameni gata să se încaiere pentru că au opțiuni diferite, pentru că așa se arată la televizor că oamenii fac și așa vor ei să facem. Doar pentru că nu mă uit la televizor, nu mă las copleșit de griji că e din ce în ce mai rău și ce vom face că economia e pe moarte, pentru că asta arată și comentează cei de la televizor.

Doar pentru că nu mă uit la televizor, nu sunt convins că grecii o duc atât de rău că țara lor are o datorie mai mare ca a noastră, pentru că așa zic cei de la televizor, mai ales că ei au salariul minim muuuult mai mare ca al nostru și cumpără produse la fel de scumpe, dacă nu chiar mai ieftine decât noi. Deci nu le plâng de milă.

Doar pentru că nu mă uit la televizor, nu îl plâng pe pensionarul militar care strigă că i s-a redus drastic pensia de la câteva mii de lei, căci câți muncitori au salariul de 2.000 de lei net, așa cum zicea un protestatar că a ajuns pensia lui de fost lucrător al Securității, pentru că televiziunile au tăiat repede asta din material.

Doar pentru că nu mă uit la televizor, mă bucur de prima zăpadă serioasă care acum cade în București, pentru că televiziunile au uitat repede de protestele de care s-au plictisit privitorii lor și arată că zăpada a produs catastrofă.

După mine, a sosit la serviciu, și femeia de serviciu. Cum m-a văzut, a și început: „Vai ce rău e, ce fleșcăraie, e o mizerie, strada nu e curățată, bălți…“. Biroul meu este lângă o fereastră. Am tras perdeaua și i-am spus: „Ia vedeți ce frumos ninge…“.

Doar pentru că nu mă uit la televizor, pot să mai văd și ceea ce este în realitate, nu doar ce le place lor să văd.

Și nu sunt deloc neinformat. Doar îmi place să pot verifica șio selecta. Nu vreau să o înghită repede de la televizor, brut și pe nemestecate. O citesc, o verific, o compar și aleg… Doar pentru că nu mă uit la televizor, oricum…

Orașul e ca părăsit. Pe Bd. Nicolae Bălcesc abia dacă trec câteva mașini. Mă gândesc că poate din cauza protestatarilor din Piața Universității.

Am ajuns la Intercontinental. Aceeași liniște. Privesc spre piațeta de la fântâna de la Arhitectură. Vreo 3 pancarte plouate, cu literele scurse, atârnă fleșcăite. Nu prea se mai înțelege ce scrie pe ele. În rest, nici țipenie de om.

Doar aglomerația din fața Teatrului Național mă mai scoate din ritm, pentru a evita să trec printre persoanele agitate de acolo. Nu, nu e vorba, și aici, de revoluționari sau alt gen de protestatari. Sunt angajații mass-media, mai ales ai televiziunilor cu carele de transmisie parcate pe două rânduri, pe toată lungimea pieței din fața Naționalului. Platforma cândva acoperită cu iarbă e o mocirlă. Monstruoasele statui din grupul statuar din fața teatrului poartă pe ele tot felul de fâșii atârnânde ca niște benzi de hârtie igienică folosite și lăsate la vedere.

Mă intersectez cu un grup de jurnaliști. Prind doar frânturi: „Mă, dar când iesă? Mai iesă? Ce să mai transmitem?“.

E prea degrabă, am gândit. Protestatarii sun la somnul de frumusețe, ca și jandarmii. Ca să dea bine deseară la TV când se vor ciomăgi reciproc.

Așa sunt revoluțiile moderne: întâi vine televiziunea la locul faptei și apoi începe evenimentul. Vremuri noi, stiluri noi. Până și somnul de frumusețe este un punct al ordinei de zi. Iar revoluția e cu nocturnă. Dimineața dorm și unii, și alții. Doar televiziunile veghează. Acum ele fac istoria, și nu o relatează. Restul fac parte din recuzită: protestatari, contestatați, jandarmi…, care la ora asta sunt la somnul de frumusețe. Să dea bine apoi pe sticlă.

Pentru că doream să termin mai repede, mi-am rugat soția să mă ajute. În timp ce „număra“ boabele de fasole, s-a trezit că are o mică insectă neagră, cu aripioare, în mână. A pus repede pumnul de fasole înapoi în pungă și a spus: „Eu nu mănânc fasole cu gâze“.

Eu încă nu făcusem o asemenea descoperire, dar, curios, am verificat boabele de fasole de la suprafață, gândindu-mă că ar putea fi cele care tocmai s-au aflat în pumnul ei. Am găsit un bob care avea deja o gaură destupată, semn că insecta își părăsise deja locul, și o gaură încă astupată care avea ceva negru înăutru. Am rupt mica membrană care o astupa și am constatat că e vorba de o gărgăriță de fasole.

Alegând cu grijă boabele de fasole, ca nu cumva să cadă în oala pentru fiert vreuna cu gărgărițe, mi-am adus aminte de o întâmplare la care am fost martor.

Doream să-mi cumpăr niște fructe și m-am gândit că merele ar fi cele mai potrivite. Ajuns în zona tarabelor cu fructe, m-am postat în fața uneia unde un bătrân verifica niște mere. Vânzătorul, văzând că mușteriul nu se poate decide, a crezut de cuviință că un îndemn nu ar strica și i-a spus: „Ia merele că nu au viermi“. La care vârstnicul mușteriu a răspuns cam mucalit: „Dacă nu le place viermilor de merele tale, apoi cum mi-ar plăcea mie?“.

Pe masă tronează un coș cu mere. Destul de frumoase. Oare viermilor le-ar plăcea de ele?

Mici lanterne cu leduri, balonașe arici pentru copii, pixuri laser, papițoi de pluș umpluți cu vatelină sau burete, 2-3 pixuri cu mină parfumată (de acelea care provoacă amețeli și dureri de cap dacă le folosești mult, așa cum mi s-a întâmplat când am achiziționat și eu, în liceu fiind, un astfel de produs), mănuși mari sau mici, câte o pereche de șosete, tot felul de forme de animale jucărioare, din fiecare câte un exemplar, maxim trei.

Greu de zis câți mușterii are, dar sigur că doar insistența vreunui nepoțel la vederea nimicurilor colorate o mai salvează de statul în zadar și câte o bunică mai cumpără ceva pentru ca să evite vreo scenă de datul de pământ al odraslei.

În rest, e interlocutor al celor de o vârstă cu ea sau mai în vârstă. Îi ascultă, îi întreabă, sau pur și simplu stă alături de ei pe bancă.

Oare cât de mult vinde?, m-am întrebat adesea. Și totuși e mereu acolo. Ba chiar e și la zi cu noul mod de dialog comercial, cu expresiile pe care le vedem chiar și în marile magazine.

Într-una din seri, fără ca să-i dau impresia că vreau să mă uit la produsele ei înșirate pe o folie de celofan, am mers mai aproape de micul ei stand. În mers, mi-au atras atenția două mingiuțe arici, de acelea care se modelează în fel și chip și le vând chinezii în Europa. Un cartonaș alb de lângă ele mi-a provocat un zâmbet: „Lichidare de stoc“.

Dar și peste o săptămână am văzut aceleași tip de mingiuțe viu colorate și cu miros de roată de tractor, așa cum îmi aduc aminte că am simțit când am salvat o astfel de mingiuță a unui copil din vecini dintre colții maidanezilor, care probabil au renunțat ușor la jucărie la vederea mea tot din cauza mirosului.
Dar revederea acestor mingiuțe mi s-a părut a fi semn că strategia nu a mers.

E acolo și acum. Cu nimicurile întinse pe o folie de celofan, cu mâinile băgate în mâneci. Nu face reclamă, nu cheamă cumpărătorii, doar privește de departe sau mai stă de vorbă cu vreo surată, care trage după sine vreun nepoțel. Am văzut că strategia merge. Nepoțelul vrea ceva și mai vinde o lanternă, un papițoi sau chiar o mingiuță arici rozalie, chiar și cu stocul lichidat.

Înainte de ora plecării, a chemat-o pe Mica. Nu a stat mai mult de câteva minute, după care a ieșit din casa ei cu o pungă în mână. A venit spre mine și mi-a zis că bătrâna mi-a oferit mere uscate și că ar fi dorit să mi le dea personal, dar îi era rușine să mi le dea, temându-se că aș râde de darul ei. În timp ce Mica îmi spunea astea, am văzut că ea ne spiona de la fereastra ei și probabil că reacția mea i-a dat curaj. A ieșit în ușă și mi-a spus din nou: „arăți frumos, după suflet“ și a adăugat: „dar asta să nu arăți tuturor“. Și a intrat încet, fără să o mai văd din nou la fereastră.

Călătoria lungă, mi-a făcut foame, dar mâncărurile multe și bogate de Crăciun m-au dus cu gândul la ceva care să îmi ușureze stomacul. Mi-am adus aminte de punga cu mere uscate. Am început să iau una câte una. Gustul dulce-acrișor mi-a mai adus vigoare. În timp ce Mica dormita cu capul în brațele mele, am revăzut chipul bătrânei și m-a ajuns ecoul cuvintelor ei – arăți frumos, după suflet, dar asta să nu arăți tuturor –, cuvinte de un gust dulce-acrișor ca cel al feliilor de mere uscate. Și îmi spuneam dulce că nu e rău să arăt frumos, după suflet, dar mă îngrijoram acrișor de ce nu e bine să arăt asta tuturor.

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Sydney Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 13,000 times in 2011. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 5 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

Făcând o simplă scanare a mass-media și a nivelului de audiență, este foarte ușor să ne dăm seama cât de mult scade impactul în perioda 22 decembrie – 3 ianuarie. Iar politicienii au înțeles cel mai bine acest lucru. Ei pot „muncii“ netulburați. Și, când mai peste tot încetinește sau chiar se oprește activitatea, politicienii au trudit cu un zel pe care nu l-am întâlnit niciodată în sesiunile parlamentare sau în activitatea guvernului de pe parcursul anului. Am avut impresia de iureș și de o grabă soră cu panica.

Legi de o importanță majoră au fost asumate sau votate, proiecte esențiale pentru țară au fost îngrămădite pe mese și votate la pachet, fără ca măcar să se gândească cineva ce efecte pot avea pe viitor.

În mod obișnuit, astfel de legi sau proiecte ar trebui supuse unei dezbateri și analize atât în societatea civilă, cât și în rândul politicienilor. Dar asta nu s-a întâmplat.

În timp ce puțin guraliva societate civilă își pregătea bucatele de Crăciun, politicienii, unii aprobau, alții asumau de-a valma legi, unii se făceau că se opun, repede obosiți, alții legiferau pe bandă.

Și fără ca măcar să aibă habar, românii s-au trezit cu tot felul de legi și proiecte care vor reglementa viața lor, începând cu ajustările de accize și finalizând cu un sistem de sănătate care va fi accesibil doar pe măsura buzunarului ficăruia. Nu a mărimii acestuia, ci a conținutului său.

Iar acum, dacă se va trezi din mahmureală, societatea civilă va lătra după căruțele șatrei care de mult au trecut pe uliță. Iar politicienii își iau meritatul repaus, căci acum tac de parcă nici nu ar exista.

Dar problema nu stă în somnolența societății și în hărnicia politicienilor, ci în modalitatea de funcționare a statului. Cert este că nimeni, chiar și azi, în a treia zi de ianuarie, nu a făcut suficient caz de cele întâmplate, pentru ca să merite să fie luat în seamă. Doar obosite glăsuiri, ca la o mahmureală pe măsura unei beții lungi și profunde.

Întrebarea este de ce nimeni din societatea civilă sau din opoziție (dacă tot se dă de ceasul morții că luptă pentru cetățeni) nu a venit niciodată cu ideea măcar, în toți acești 21 de ani de democrație românească, ca în perioadele de acest gen al anului să nu fie trecute decât legi și proiecte de maximă urgență (și acestea imediat anunțate și nu trecute tacit) și nu legi care necesită o îndelungă dezbatere și analiză și care pot avea un impact de lungă durată și de profunzime asupra vieții cetățenilor?

Dacă în cazul opoziției răspunsul este simplu – și ei, la rândul lor, au procedat la fel și vor proceda când se va putea –, în cazul societății civile răspunsul este că aceasta nu este conștientă suficient de rolul ei sau dacă este atunci e iresponsabilă și dezinteresată de o societate și așa mințită și furată cât se poate de mult de guvernanții ei.

E adevărat că și interesul cetățenilor a lăsat mereu de dorit, dar, fiind vorba de o perioadă de vacanță, era de așteptat să se întâmple asta. Cert este că motive de a ne plânge de legile de la noi și de situațiile apoi rezultate avem, dar o facem, mai tot timpul după, când s-ar putea foarte bine ca astfel de situații să fie evitate.

O societate civilă activă este conștientă de posibilitatea creării unor astfel de situații și de aceea ar trebui să facă presiuni în măsură să evite acțiuni „de forță“ legislativă și de inițiativă a politicienilor în perioadele în care sunt prea puțin sub lupa societății, iar presa nu poate avea ecoul dorit pentru a mobiliza o luare de poziție față de acest fel de activitate. Dar se pare că mai trebuie să așteptăm până atunci, iar politicienii noștri ar putea să mai beneficieze de astfel de perioade ca de un fel de mană cerească pentru a-și legifera interesele și propriile proiecte fără ca măcar să avem habar că asta s-a întâmplat. Doar când ne vor apăsa consecințele, ca niște cadouri de Crăciun prea grele pentru noi. Și apoi, tradiționala văicăreală.

Într-o discuție dintre mai mulți colegi, a pomenit și de un film despre care auzisem și eu, dar nu l-am vizionat. L-am întrebat de ce nu mi-a adus și acest film. Mi-a răspuns scurt:

– Pentru că nu ai fi înțeles nimic, oricum.

Această expresie am auzit-o de atâtea ori, încât naturalețea și convingerea cu care a rostit-o colegul meu nu m-au deranjat deloc. Fiecare are dreptul la părerea lui.

Dar nu asta e problema, ci faptul că astfel de convingeri sunt un dat al relațiilor sociale cele mai complexe. Politicienii sunt convinși că nu are rost să-și motiveze gesturile și acțiunile pentru că alegătorii „oricum, nu înțeleg“. Edilii sun convinși că nu are rost să ceară și părerea locuitorilor, căci aceștia „oricum, nu înțeleg“. Părinții, foarte adesea, nu se complică să se explice sau să explice copiilor, pentru că aceștia „oricum, nu înțeleg“. Profesorii întrebați de un student sau elev mai interesat se simt deranjați, căci „oricum, nu înțeleg“. Și lista ar putea continua. Dar ceea ce e mai rău e faptul că mult prea mulți sunt dintre aceia care chiar nu vor să înțeleagă, pentru că, spun ei, „oricum, nu ar înțelege“.

Și așa, viața e simplă. Unii nu tebuie să explice, alții nu trebuie să obosească să înțeleagă. Nimeni nu e deranjat: nici cu explicații, nici cu dări de seamă. Fiecare în lumea lui: unii superiori în cercul lor înțelepți, alții în suverană ignoranță. Nimic în comun, doar când se mai împarte câte ceva: un os pentru unii, sau o promisiune pentru ceilalți.

Nu am curajul să o spun răspicat că am înțeles de ce funcționează prost societatea românească, dar expresia este cea mai fidelă oglindă a ei: „nu vei înțelege, oricum“.

Printre motivațiile „pauzei“ luate este și atitudinea celor care „mă ceartă că nu scriu despre ce vor ei, că nu gândesc ca ei, că mă bag în toate, că nu mă bag în nimic, că sunt „omul lui Patriciu”, sau, dimpotrivă, „intelectualul lui Băsescu”, că mă vând pe bani grei şi privilegii cosmice, că sunt cripto-comunist, ţigan, homosexual, securist, că public în afara ţării nu din 1991 şi la solicitarea unor edituri străine, ci de-alaltăieri, de când mă susţine Patapievici, că două memorii către Ceauşescu în care ceream – în penibilul limbaj standard al birocraţiei comuniste – dreptul de a supravieţui erau, de fapt, scrisori de dragoste, că sunt gras, că sunt mason, kaghebist, British Intelligence, Mosad sau CIA, „jidănit”, antisemit, cripto-fascist, fundamentalist, impostor, clovn, agent al unui monopol ideologic, mâncător de tinere valori şi câte şi mai câte alte lucruri, care de care mai respingătoare, mai scandaloase şi mai periculoase pentru neam şi patrie“, spune Pleșu.

Episodul duelului publicistic cu Dinescu pare să fie și el un motiv, dar încheierea enmerării o face „un anumit personaj din Holdingul Adevărul“.

Motivațiile nu sunt puține și mai toate sunt cunoscute cititorilor. Nu se știe însă dacă va mai scrie în Dilema Veche, care și ea este o publicație a aceluiași holding. Ar fi păcat.

În diagonală citit, editorialul ne prezintă un om învins de mediul în care scrie și vorbește, chiar scârbit. E ca un cruciat obosit care se convinge din ce în ce mai mult de inutilitatea cruciadei la care participă, pierzându-și motivația. Să fie o sincopă, o pauză, așa cum vrea să ne spună editorialistul, sau o reorientare și reanalizare? Aș prefera a doua variantă. Astfel de momente sunt necesare, chiar și pentru oameni ca Pleșu, iată. Nu ar strica să știe cât mai multă lume despre astfel de nevoi.

Editorialul integral se poate citi aici.