December 17, 2017, the Third Sunday of Advent, Year B, Dominica Gaudete

He was considered the most zealous disciple and everybody foresaw for him a future as a great master and saint. He made long prayers. He preached zealously and long time. He was able to advise everyone. He told everyone to be patient because God will answer their prayers. He really wanted to be great. He never missed an opportunity to seek the others advice, especially of the greatest. At his monastery came to visit one of the most famous monks of the time, known for his spiritual teachings. The zealous disciple went to ask for advice. With excitement and haste, he barged in monk’s cell, who just arrived, who wrote a letter. He greeted the monk and without many formalities explained what kind of advice he needs. Without even looking up from his writing desk, the monk said: Close the door carefully. Then he continued to work as the disciple would not have been there.

Today is the Dominica Gaudete, The Sunday of Joy. `You will rejoice in your inheritance`, we read in the prophecy of Isaiah (Isaiah 61.7a). `Rejoice always, pray continually, give thanks in all circumstances`, Apostle Paul exhorts us (1 Thessalonians 5.16-18a). It is a message that we have been given and must make it known.

When? Where? Who? Today, in our world, those around us. How and what message must bring with us? Those around us already celebrated more than a month. No, somehow, we come too late with our message? What joy can we bring? It’s so much joy, so much noise, agitation; everyone wants everything good for everybody. All talk, all say something, and all convey something. What better could we bring?

The young priest prepared the sermon carefully to welcome the members of his community as it should on Dominica Gaudete. Respecting the rules of oratory, he began his sermon with a strong and repeated `rejoice`. An older parishioner, alarmed by the high tone of the priest wanted to help and calm the situation. `What is so bad vicar? We have to run? Does anyone need help?`

The noise around us, this continue cry of joy show joy? Please take a look. Stop to shut out. Let’s listen. We find that the high tone of the noise around us covers the low tone of a deep suffering. In this space we must bring joy, good news. We don’t need a presentation of all kind of sufferings. We just stay and listen and bring an answer for these sufferings. Those who suffer need an answer for they ask, for they expectation.

As Christians, we explain that we believe in Jesus Christ, prophesized and born between us. But how clearly can we answer to the simple ask: `Then who are you?` (John 1,21b). Then who are we? Ask our enemies, ask those who suffer, ask this humankind who celebrate without knowing what, who celebrate as being in a big desperation, not in a big joy.

“I am the voice of one calling in the wilderness, ‘Make straight the way for the Lord.’” (John 1.23b). To bring a message of joy and prepare the way for the meeting with Jesus, we must stop a bit. To clean all this meaningless noise around us, to make a small desert that just to hear his message. To understand what is really important in our preparation for Christmas.

By listening, we can talk and bring true joy. Hearing, we will know how to prepare the way of Jesus to us and to others. Thus we find the voices, the souls that await him, his name, seeking to know him, to meet him. We will discover them in this world that both, us and others, live like in a wilderness without God.

Today we have received the message that Jesus is near, we have reason for joy, a real joy. Yes, he comes in this wilderness, in this world. The Old Testament’s people received the news when he reached total conviction that God left.

How many times we are heard that God is dead, he is no turning, and he does not care about us? Hear and even feel that so many people around us. Many no longer believe or reject him. Need we a larger wilderness, a deeper dessert in the people’s hearts?

The prophets have obeyed the voice of the Lord. John heard his message. It is the same message that we get ourselves and we are called to make him known: `Make straight the way for the Lord`, to our hearts, to others.

Today we are invited to rejoice. We have little time before Christmas. This invitation is as a warning: he is so close. Prepare to meet him! Help the others to meet him!

How? Abandon the senseless agitation joy. Listen and get ready. Certainly, each of us can discover where to work to pave the way of Jesus to himself and to those in need.

I want to conclude with a prayer that we should repeat every day until Christmas Eve:

Jesus, make me hear your steps closer to me; give me the sensitivity to hear the message and your call. Give me strength not to give up when it seems that I am not prepared enough to know that you’re coming with me, for each of us. Give me confidence that what I can’t do with my power will you do with your presence, here in our midst, where there’s so much need of you. Give me the true joy of your presence. Amen.

Publicitate

Isus este femeie

Terry O’Neill – Raquel Welch, Los Angeles 1970 – sursa: http://mouchegallery.com/product/terry-oneill-raquel-welch-cross/

Se oprește din conversația pe care o purta cu colega sa de colegiu. Își dă jos rucsacul de pe spate, îl deschide cu mișcări hotărâte și scoate din el un covoraș colorat, cu ciucuri la capete. Cu un gest care aminește de scuturatul preșurilor, îl așterne aproape de unul dintre pereții holului. Dinspre ceafă, trage pe cap un văl. Se pune în genunchi, iar apoi își așează șezutul pe câlcâi și, cu capul plecat, începe să se roage în mijlocul acelui hol gălăgios de colegiu, prin care se scurgeau studenții spre spațiile deschise din jurul clădirii. Era ora amiezii. Era una dintre fetele care în niciun fel nu arăta cât este de credinciosă și ce credință are. A sosit ora de rugăciune și ea s-a așezat să se roage.

– O vezi? E musulmancă. Se roagă cu fața la Mecca. Așa facem noi musulmanii. Și eu sunt musulmancă. Înainte nu am fost.

– Dar ce ai fost înainte? Ce credință ai avut?, întreabă una dintre fete.

– Am fost creștină, dar m-am convertit, pentru că Isus este femeie, a răspuns, folosind multe gesturi, în timp ce privea cu mândrie spre cea care se ruga, ca și cum ar fi fost ea aceea.

– Și deci acum ești musulmancă?

– Da. Eu cred în Mohamed. El este Dumnezeul meu.

Grupul era format din mai multe fete, de diferite religii, etnii și rase. Urmau cursurile de engleză la același colegiu. Unele dintre ele purtau vălul islamic. Una din Siria, tot o musulmancă, uitându-se mirată la ea, simte nevoia să aducă o clarificare.

– Eu știu că în Coran scrie că Isus este unul dintre profeți, nicidecum o femeie. Dacă ai fost creștină cred că știi că a fost bărbat.

– Da, crede-mă, de aceea m-am lăsat de creștinism pentru că eu nu puteam să cred în Isus care e femeie, continuă convertita.

Mai în spate, mai scundă, având dificultăți în a ține pasul cu colegele ei mai înalte, era o tânără creștină, care, auzind cele spuse, s-a simțit nevoită să facă și ea o precizare.

– Și apoi, din câte știu eu, Allah este numele lui Dumnezeu pentru musulmani, iar Mahomed este profetul său cel mai mare.

Grupul de fete s-a scurs în ritmul râului de trupuri spre exteriorul clădirii.

Fata de pe covoraș continua să se roage în tăcere, iar lângă ea, rezemat de o fereastră, un băiat și-a scos pachetul de mâncare, l-a dezvelit încet, ca și cum ar fi făcut-o cu mult respect, a făcut semnul crucii și a început să muște din feliile de pâine. Era ora prânzului.

Discuție într-o țară în care oamenii s-au săturat să fie liberi să fie ceea ce sunt

– Bună ziua, tovarășe (comrade)!

Deși salutul a fost făcut în limba engleză, am tresărit, simțind un fior rece, fără să înțeleg care este motivul acestei reacții.

– Bună ziua, tovarășe! Ai puțin timp să stăm de vorbă?, ciripește pe o tonalitate enervant de înaltă o femeie roșcată, scundă și cu mult prea mulți pistrui decât fața sa rotundă ar fi trebuit să aibă. Sare înaintea mea și îmi blochează calea spre intrarea în MALL-ul în care doream să ajung pentru cumpărături.

– Bună ziua, dar eu nu sunt tovarășul tău.

– Cum adică? Toți oamenii suntem tovarăși, adică egali, la fel… Și a continuat să ciripească. Dar eu nu am mai înțeles nimic, căci am dorit cu orice preț să-i explic că eu și ea nu suntem tovarăși.

– Putem fi vecini, colegi, preteni, rude, orice, dar nu tovarăși. Înțelegi?

– De ce nu putem? Toți omenii suntem tovarăși, dar unii știu și alții nu. Noi, în partid am luat o decizie să facem ca oamenii să știe asta. Numai dacă suntem tovarăși putem face ca viața noastră aici să fie mai bună, așa cum își dorește fiecare om.

– Și cât de bună va fi viața pentru cei care înțeleg că sunt tovarăși?

– Egalitate, aceleași drepturi, venituri egale, școală pentru toți, case. Da, case. Asta este o mare problemă. Tinerii nu pot cumpăra case…

– Și dacă vor fi tovarăși vor cumpăra?

– Partidul, toți tovarășii vor face ca să poată cumpăra, să aibă o viață mai bună.

– Eu unul nu vreau să fiu tovarăș cu dumneavoastră, dar, totuși, cred că v-ar fi prins bine măcar o perioadă de cel puțin 10 ani într-o țară, într-o perioadă în care toți erau tovarăși. Pentru început, ar fi fost bine ceva Siberie, iar apoi, pentru relax, un Bărăgan, Dunăre-Marea Neagră, o închisoare de înaltă educare și, în timpul liber, discuții tovărășești la coadă la alimentară pentru un pui, o bucată de brânză, o pâine, dar nu toate deodată, ci separat.

– Despre ce vorbiți? Într-o lume în care oamenii sunt tovarăși…

– E nu sunt tovarășul dumneavoastră. Bună ziua.

November 19, 2017, the second Sunday before Advent, Year A – The Talents

„Be silent before the Lord God! For the day of the Lord is at hand” (Zephaniah 1.7a), prophet Zephaniah urges us today, in the first reading. The prophet speaks of the end, about a time when there will be a report from all. Believers or not people accept that the time comes for all and for each. Those who believe in God, reading the Bible, understand what the prophet says. Every day should be lived towards the „reports” of the day of the Lord. The fact is the prophet presents that day a day of the judgment and reward. This is prophetic perspective, this is the evangelical perspective.

Beyond this perspective that we find in Scripture, we know that the world is fascinated and terrified at the same time to record an end, which means this end, either personally or universal. It’s about the future. The human being is looking to learn more about his future using all kinds of science or false science, beliefs and predictions. The calculation of a fixed data finally created emotions, until the time predicted has arrived, and the end didn’t come. And although calculations failure was obvious, it was taken from the beginning and continues today.

In parallel with the desire to learn how and when it will happen the end or „the day of the Lord” as Christians say, was developed a new attitude, described by the materialistic-hedonistic phrase „carpe diem”, taken from a poem, by Horace, a Latin writer. The expression is used as a description of the attitude towards life in materialistic-hedonistic sense because it is a truncation of what Latin writer wanted to say, and not what he really said. It is an expression used by those who are convinced that after this life there is nothing or no matter what it is. The only certainty is related to actual experience and biblical faith and message have no relevance.

Horace says in his poem: „Carpe diem, quam minimum credula postero” – „Seize today and be the least confident in the future” (Horace, Ode I, 11, 8). He does not mean to live today without any commitment for the future, but to live today as a gift because we can not be sure of tomorrow. That means today is all that is sure to enjoy the gift of life, and tomorrow does not depend on us. So there is not an expression hedonistic-materialistic, but an invitation to value the gift that we already have at the moment.

To have a correct attitude towards the present moment is a challenge even for Christians, who has the prophetic message announcing that God will return, the message of Jesus who said that he would return, the apostolic message which urges us to remember to prepare for that moment. Often, even Christians are tempted to fall into the trap of excessive curiosity to how and when will be this end and neglect the present day. But how can be „built”, how can be ready the „day of the Lord” if it is ignored the time when we can do something, every moment living?

In today’s second reading, the Apostle points out that „concerning the times and the seasons, brothers and sisters, you do not need to have anything written to you. For you yourselves know very well that the day of the Lord will come like a thief in the night” (1 Thessalonians 5.1-2). In other words, the human being can not know exactly when the end will come and not have to waste time with that. For him it is important to be prepared when the time is fulfilled.

The parable of the three servants or of the talents is very simple and without any possibility of false interpretation (Matthew 25.14-30). A man who goes on a journey gives his money to his servants. We do not have a description of the servants, except that each has received a number of talents after his power. But Jesus does not tell us what this “power” is. The time between the masters’s leaving and his arrival brought light into the knowledge about the servants: those who exploit the talents come in the „joy” of the master and one, who put away, hides, lose everything, inclusive condition of servant.

It is not difficult to understand that talents are gifts that we receive from God, yet these gifts means that we have a job to do, as far as gifts received, our capacity: no more, no less. What this means? We have no reason to be outraged that we have received more or fewer gifts. In Jesus’ parable, not the gifts make the servants worthy of „master’s joy” but that they made the gifts received to bear fruit, they had multiplied talents.

St. Augustine answers for the Christians of his time: „So what should Christians do? To use the world, not to serve the world. What does this mean? To have as they have not (Ex Enarrationibus sancti Augustini episcopi in pslamos – Ps. 95,14.15: CCL 39,1351-1353).

What says Augustine? Our work – our work to be worthy of „Master’s happiness”- takes place in the world, where we emphasize the gifts, whether spiritual or material ones. In this world we build our salvation. We live in its midst. Christian can not flee the world, he is sent into the world to prepare the „day” of the Lord. He is called to transform the world around him and to prepare together, with himself, for this day. He does not have to obey the world, but to change the world, the world where he prepares the „coming”.

This is exactly what Christians pray daily, „as in heaven and on earth.” It is a fact that they have to build up its fulfillment, without being concerned about when it will happen. To work in the present day, for the „day of the Lord will come like a thief”, on unannounced.

And Augustine says: to use what we have as we have not. What he wants to say? He talks about spiritual gifts and material goods. For a Christian, these are the means by which transforms the world, his world and those around him. What is as if we have not goods? What did the first two servants? They took their talents and have not kept them safe. They have invested, they did produce more, but they risked everything.

Why Jesus doesn’t tell us that the servants could lose everything? That’s not what matters. It matters that they did everything they knew to do to be better. In this lays their power and the difference between them. And their work was appreciated. It almost does not matter talents themselves, but that they did everything they could to best to get something. And the master knew that if they do, they will get something. The only one who lost everything was the one who did nothing, nor how it was possible according to his ability. And it is not enough that he is lazy, but also naughty, ungrateful.

That wants to say Augustine: having as we have not, that freedom means we use everything we have in our mission to build a place where we fulfill the „day” of the Lord. Come to transform the world into a place to come the „day” of the Lord, not for judgment, but to „joy” to as many to partake of „master’s joy.” And this transformation is through, the same Augustine says, „mercy, humility, trust, peace and charity”.

Therefore, the „day” is not designed as a time of indefinite future. We are called in the world with the gifts we have received to make that day come in „happiness”, not in judgment. And this should be done every day, today, not tomorrow, now, not later, everything that our life, concretely, not stopping to prepare and pray: „in earth as it is in heaven”. Amen

19 Noiembrie 2017 – Penultima Duminică dinainte de Advent, Anul A – Talanții

„Tăceți toți înaintea Domnului Dumnezeu, că aproape este ziua Lui” (Sofonia 1.7a), ne îndeamnă profetul Sofonia astăzi, în prima lectură. Profetul vorbește despre un sfârșit, despre un moment în care va avea loc o dare de seamă din partea tuturor. Credincioși sau nu, oamenii acceptă că acest moment vine pentru toți și pentru fiecare în parte. Cei care cred în Dumnezeu, citind Sfintele Scripturi, înțeleg despre ce vorbește profetul. Fiecare zi trebuie trăită în perspectiva acestei „dări de seamă”, a acestei zile a Domnului. Cert este că profetul prezintă ziua venirii ca pe o zi de judecată și răsplată. Aceasta este perspectiva profetică, aceasta este și perspectiva evanghelică.

Dincolo de această perspectivă pe care o găsim în Sfintele Scripturi, știm că omenirea este fascinată și îngrozită în același timp de evidența unui sfârșit, de ceea ce înseamnă acest sfârșit, fie personal, fie universal. Este vorba despre viitor. Omul caută să afle cât mai multe despre viitorul său folosindu-se de tot felul de științe sau false științe, credințe și preziceri. Calcularea de date fixe a unui sfârșit a creat emoții, până în momentul în care timpul prezis a sosit, iar sfârșitul nu a venit. Și cu toate că eșecul calculelor a fost evident, s-a luat de la capăt și se continuă și astăzi.

În paralel cu dorința de a afla cum și când se va întâmpla sfârșitul sau „ziua venirii”, așa cum spun creștinii, s-a dezvoltat o altă atitudine, cea materialist-hedonistă descrisă prin expresia „carpe diem”, luată dintr-un poem al scriitorului latin Horațiu. Expresia este folosită ca o descriere a atitudinii față de viață în sens materialist-hedonist pentru că este o trunchiere a ceea ce scriitorul latin a vrut să spună, și nu ceea ce el a spus cu adevărat. Este expresia folosită de cei care sunt convinși că după viața aceasta nu există nimic sau nu mai contează ce este. Singura certitudine este legată de experiența actuală, iar credința și mesajul biblic nu au nicio relevanță.

Horațiu spune în poemul său: „Carpe diem, quam minimum credula postero” – „Trăiește clipa de azi și fii cât mai puțin încrezător în ziua de mâine” (Horațiu, Ode I, 11, 8). El nu vrea să spună să trăim ziua de azi fără nicio angajare pentru viitor, ci să trăim ziua de azi ca pe un dar, căci nu putem fi siguri de ziua de mâine. Asta înseamnă că ziua de azi este tot ce avem sigur să ne bucurăm de darul vieții, iar ziua de mâine nu depinde de noi. Așadar nu este o expresie hedonist-materialistă, ci o inviație de a valorifica darul pe care îl avem deja, în acest moment.

A avea o atitudine corectă față de clipa de față este o provocare chiar și pentru creștini, care au în fața lor mesajul profeților care anunță că Dumnezeu va reveni, mesajul lui Isus care spune că se va întoarce, mesajul apostolilor care ne îndeamnă să nu uităm să ne pregătim pentru acel moment. Adesea, chiar și creștinii sunt tentați să cadă în capcana unei curiozități exagerate față de cum și când se va întâmpla sfârșitul și să neglijeze prezentul. Dar cum poate fi „construită”, pregătită „ziua venirii”, dacă este ignorat timpul în care se mai poate face ceva, ziua de azi, fiecare clipă trăită?

În a doua lectură de azi, apostolul ne atrage atenția că „despre vremuri și soroace, n-aveți trebuință să vi se scrie, fraților. Pentru că voi înșivă știți foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoț noaptea” (1 Tesaloniceni 5.1-2). Altfel spus, omul nu poate să știe exact când va veni sfârșitul și nu trebuie să piardă timpul cu asta. Pentru el este important să fie pregătit atunci când se va împlini timpul.

Parabola celor trei slujitori sau a talanților este foarte simplă și lipsită de orice posibilitate de falsă interpretare (Matei 25.14-30). Un om care pleacă în călătorie își încredințează banii slujitorilor săi. Nu avem o descriere a slujitorilor, decât faptul că fiecare a primit un număr de talanți, după puterea sa. Dar nu ni se spune ce înseamnă această „putere”. Timpul scurs până la venirea stăpânului și sosirea acestuia aduc lumină în cunoașterea slujitorilor: cei care valorifică talanții intră în „bucuria” stăpânului, iar cel care îl pune deoparte, îl ascunde, pierde tot, inculsiv condiția de slujitor.

Nu este greu de înțeles că talanții sunt daruri pe care le primim de la Dumnezeu, dar în același timp aceste daruri înseamnă că avem și o misiune de îndeplinit, în măsura darurilor primite, a capacității noastre: nu mai mult, nu mai puțin. Ce înseamnă asta? Avem vreun motiv să fim revoltați că am primit mai multe sau mai puține daruri? În parabola lui Isus, nu mulțimea darurilor îi face pe slujitori vrednici de „bucuria stăpânului”, ci faptul că au făcu ca darurile primite să aducă roade, talanții s-au înmulțit.

Sfântul Augustin răspunde creștinilor din timpul său: „Așadar ce trebuie să facă creștinii? Să se folosească de lume, nu să slujească lumea. Ce înseamnă aceasta? Să aibă ca și cum nu au” (Ex Enarrationibus sanci Augustini episcopi in pslamos – Ps. 95,14.15: CCL 39,1351-1353).

La ce se referă Augustin? Lucrarea noastră, munca noastră pentru a fi vrednici de „bucuria stăpânului” se desfășoară în lume, este locul unde ne punem în valoare darurile, fie cele spirituale, fie cele materiale. În această lume construim mântuirea noastră. În mijlocul ei trăim. Creștinul nu poate fugi de lume, este trimis în lume pentru a pregăti „ziua” Domnului. El este chemat să transforme lumea din jurul lui și să o pregătească, împreună cu el însuși, pentru această zi. Nu trebuie să se supună lumii, ci să transforme lumea, lumea să devină locul unde el pregătește „venirea”.

Este exact ceea ce creștinii se roagă zilnic: „precum în cer așa și pe pământ”. Este vorba de o stare de fapt pe care ei trebuie să o construiască până la împlinirea ei, fără să fie preocupați când se va întâmpla. Să lucreze în ziua prezentă, căci „ziua Domnului va veni ca un hoț”, pe neanunțate.

Și mai spune Augustin: să ne folosim de ceea ce avem ca și cum nu am avea. La ce se referă? Este vorba de darurile spirituale și materiale, de bunuri. Acestea, pentru creștin, sunt mijloace prin care transformă lumea, lumea lui și a celor de lângă el. Ce înseamnă ca și cum nu am avea bunuri? Ce au făcut primii doi slujitori? Au luat talanții și nu i-au păstrat în siguranță. I-au investit, au făcut să producă și mai mult, dar pentru asta au riscat totul.

De ce nu ni se spune că slujitorii puteau pierde totul? Nu asta contează. Contează că au făcut tot ce știau ei că se poate face ca să fie mai bine. În aceasta a constat puterea lor și diferența dintre ei. Și munca lor a fost apreciată. Aproape că nu mai contează talanții în sine, ci faptul că au făcut tot ce le-a stat în putință ca să obțină ceva. Iar stăpânul a știut că, dacă vor face, vor obține ceva. Singurul care a pierdut tot a fost cel care nu a făcut nimic, nici cât era posibil după puterea lui. Și nu este suficient că este leneș, dar este și obraznic, nerecunoscător.

Asta vrea să spună și Augustin: a avea ca și cum nu am avea înseamnă acea libertate de a ne folosi de tot ce suntem și avem în misiunea noastră de a construi locul în care să se împlinească „ziua” Domnului. Să transformăm lumea într-un loc unde să vină „ziua” Domnului, nu spre judecată, ci spre „bucuria„ a cât mai mulți care să fie părtași de „bucuria stăpânului”. Iar această transformare se face prin, spune același Augustin, „milostivire, umilință, încredere, pace și caritate”.

Așadar, „ziua” nu este un timp proiectat într-un moment viitor nedefinit. Noi suntem chemați în lume, cu darurile pe care le-am primit, să facem ca acea zi să vină în „bucurie”, nu în judecată. Iar acest lucru se face în fiecare zi, astăzi, nu mâine, acum, nu mai târziu, în tot ceea ce înseamnă viața noastră, în mod concret, neîncetând să pregătim și să ne rugăm: „precum în cer așa și pe pământ”. Amin

Fresh food for take away

– I really need to buy some hot and fresh food for take away.

– But you just finished eating. It was not enough? You can ask…

– No, it is not what I am talking about. I will ask for something for take away.

We just finished eating. That is why I wonder why she wants fresh food and warm.

But if she explained that she wants for takeaway, I thought she wanted to have and not to cook at home.

Without giving me further explanation, she went to the waitress and asked for a new portion of food. It seemed strange why only a portion, but I have never asked anything when she returned to the table. Once the food came, we went home.

We did not get too far from the restaurant. At a street corner, there was crouched a homeless man. Only his head was visible, out of his sleeping bag. He didn’t watch those who were passing. He didn’t ask for something. Only he swung feebly back and forth. Beside him, she took the package with the food and gave it to him.

One blond head rose immediately. He looked at us with two big eyes and told us shortly:

– I prayed God with all my power to get some food. I am so hungry.

He took the package of food and began to eat heartily, smiling complacency among the first sips.

We left him to enjoy his dinner.

– It just happened so suddenly and I should take away food. And I decided to take, she explained.

– You mean that your intention wasn’t to take the food home?

– I do not know either. But it was good that we had food with us. Do you saw how hungry he was?

Mâncare caldă la pachet

– Trebuie neapărat să cumpăr ceva mâncare caldă și proaspătă.

– Dar de abia ai terminat de mâncat. Nu ți-a fost suficient? Mai cere ceva…

– Nu, nu despre asta este vorba. Chiar voi cere să îmi pună ceva la pachet.

De abia terminasem de mâncat. Tocmai de aceea mă miram de ce îi mai trebuie mâncare proaspătă și caldă. Dar dacă mi-a explicat că o vrea la pachet, m-am gândit că vrea să avem și acasă ca să nu mai gătim.

Fără a-mi da alte explicații, s-a îndreptat spre chelneriță și i-a cerut o porție nouă de mâncare. Mi s-a părut ciudat de ce o porție, dar nu am mai întrebat nimic când a revenit la masă. După ce i-a venit mâncarea, am plecat spre casă.

Nu am ajuns prea departe de restaurant. La colțul unei străzi, stătea ghemuit un om al străzii. Doar capul i se mai vedea, ieșind din sacul de dormit. Nu se uita la cei care treceau. Nu cerea nimic. Doar se legăna abia perceptibil în spate și în față. În dreptul lui, ea a scos pachetul de mâncare caldă și i l-a întins.

Capul blond s-a ridicat imediat. S-a uitat la noi cu doi ochi mari și ne-a spus scurt:

– Mă rugam cu toată puterea lui Dumnezeu ca să primesc ceva mâncare. Îmi este atât de foame.

A luat pachetul de mâncare și a început să mănânce cu poftă, zâmbindu-ne mulțumit printre primele înghițituri.

L-am lăsat să se bucure de cina lui.

– Pur și simplu mi-a venit, așa, deodată că trebuie să iau mâncare la pachet. Și m-am hotărât să iau.

– Vrei să spui că intenția ta nu era să o ducem acasă?

– Nici eu nu știu. Dar a fost bine că am avut mâncare la noi. Ai văzut cât era de flămând?

November 1, 2017, All Saints

Let’s start with a brief prayer, a meditation exercise.

Eternal God, we come before you with our lives, our faith, our deeds and love. Before us and in our times we see people with a heroic life, with unwavering faith, with great deeds and total love who fulfill your will. Before these witnesses of your, we ask if we can hope for the fulfillment of your promises in us. „Happy are those who take refuge in” you (Psalm 34,8b), the Psalm teaches us today. Did we show enough confidence in you through our life and our belief that we can be happy? Give us your word full of comfort for your most unworthy sons!

Read the history of nations! We find there great souls, heroic in deed and word. Hear stories about old times, unwritten history, forgotten. We sit in the shade of the great souls who have created role models, saved, and defended others. Traversing the calendars of the nations we will see that they are filled with names reminiscent of something great, noble, glorious, righteous deeds. Let us stop at our Christian calendar, in our liturgical celebrations. One by one, solitary or in crowds, there are heroes of faith, martyrs, confessors, those who made miracles through their faith, who converted peoples, they learned the way to God, or lived Christian virtues with all heart. They are the saints we think when we seek examples. But are they alone are worthy of the name? Only those who were distinguished and were made known exceptionally by their lives of faith? We celebrate only them today? Not only them.

Let us thank God that has made such great souls to live among us, but to seek out all the saints whom we celebrate today. Try to recognize them. To this must be a little more attentive to details. Only in this way we can see like John, „a great multitude” (Revelation 7,9). Where are they from? We don’t need an answer from an angel.

„When Jesus saw the crowds”, „began to speak, and taught them” (Matthew 5,1-2). We have before us a motley crowd who follows Jesus to hear something from him, a word for each: has God a plan for her/his personal life, hidden in the simplicity and monotony of the daily performance of their duties?

Mothers in anonymity, protecting their children and educate them for life. Fathers, home or go on to win a better life for their family. Mothers who asleep in tears, far away from their children. Grandparents longing relieve grandchildren. Souls who never cease to love, abandoned by those they were educated. The healer watching every minute if the patient begins to recover. Parents who don’t count the hours, the days or years in which they strive to make their offspring to grow in faith and love. The conscious worker who earns every bread without accepting any compromise. And many other categories of people, who waited, heard and lived their lives following the calling of the words of Jesus.

„Blessed are you” (Matthew 5,11a), Jesus ends his teaching. „Rejoice and be glad, for your reward is” (Matthew 5,11b), there is for you. There is a lesson no only for the crowds on that mountain. There is no rift in time and space between people there and us. All we ask: but there is a space for us, considering how little we mean in our eyes and in the eyes of others? Jesus answers then and now, as his beloved disciple tells us: „The world does not know us is that it did not know him”, „we should be called children of God” (1 John 3,1b-2a).

The eight beatitudes (Matthew 5,3-12) – how is called the Gospel passage read today – they are a calling, and a proclamation of our condition of disciples of Jesus. Living up to his message, it is impossible not to find ourselves in these states that Jesus proclaimed as a reason for happiness. So many people live these at different moments of their lives.

Today we celebrate the experience of faith of the ancestors and of the contemporaries knew / known only to God and rarely recognized by people. Jesus taught us be confident that we are called to celebrate: the call to holiness and to live our lives in simplicity when we pray with the psalmist: „My soul makes its in the Lord; let the humble hear and be glad.” „I sought the Lord, and he answered me.” „Happy are those who take refuge in him” (Psalm 34,2.4a.8b). Amen.

1 Noiembrie 2017 – Ziua Tuturor Sfinților

Să începe cu o scurtă rugăciune, ca un exercițiu de meditație.

Dumnezeule veșnic, venim în fața ta cu viața noastră, cu credința noastră, cu faptele noastre, cu iubirea noastră. Înaintea noastră, dar și în timpurile noastre vedem cum oameni cu o viață eroică, cu o credință neclintită, cu fapte mărețe și iubire totală împlinesc voința ta. În fața acestor mărturisitori ai tăi ne întrebăm dacă mai putem să sperăm la împlinirea promisiunilor tale și în noi. „Fericit este omul” (Psalm 34,8b) care se încrede în tine, spune Psalmul de astăzi. Am arătat noi suficientă încredere în tine prin viața și credința noastră ca să putem fi fericiți? Dă-ne cuvântul tău plin de mângâiere pentru cei mai nevrednici fii ai tăi!

Să citim istoria popoarelor! Vom găsi acolo suflete mari, eroice în fapte și cuvânt. Să ascultăm povestirile vechi despre istorii nescrise și timpuri uitate. Vom sta la umbra marilor suflete care au creat modele de urmat, au salvat, au apărat pe alții. Să străbatem calendarele popoarelor și vom vedea că sunt pline de nume care amintesc de ceva mare, vrednic de cinste, de glorie, de fapte de drepate. Să ne oprim la calendarul nostru creștin, la celebrările noastre liturgice. Unul după altul, solitar sau în mulțimi, apar eroii credinței, martirii, mărturisitorii, cei care au făcut minuni prin credința lor, care au convertit popoare, au învățat calea spre Dumnezeu, s-au dăruit total, trăind virtuțile creștine până la uitarea de sine. Ei sunt sfinții la care ne gândim când căutăm exemple de urmat. Dar oare numai ei sunt vrednici de acest nume? Doar cei care au fost deosebiți și s-au făcut cunoscuți în mod excepțional prin viața lor de credință? Pe aceștia îi sărbătorim astăzi? Și pe ei, dar nu numai.

Să mulțumim lui Dumnezeu că a făcut ca astfel de suflete mari să trăiască în mijlocul oamenilor, dar să-i căutăm pe toți sfinții pe care îi sărbătorim astăzi. Să încercăm să-i recunoaștem. Pentru asta trebuie să fim ceva mai atenți la detalii. Doar astfel vom putea vedea, asemenea lui Ioan, „o mare mulțime” (Apocalipsa 7,9). De unde sunt aceștia? Nu este necesar răspunsul unui înger.

„Când a văzut Isus mulțimile”, „a început să vorbească și să învețe” (Matei 5,1-2). Avem înaintea noastră o mulțime pestriță care îl urmează pe Isus ca să audă ceva de la el,  un cuvânt pentru fiecare în parte: are Dumnezeu un plan pentru viața lui / ei personală, ascunsă, în simplitatea și monotonia îndeplinirii îndatoririlor zilnice?

Mame care, în anonimatul fiecărei clipe, își ocrotesc copiii și îi educă pentru viață. Tați, acasă sau plecați departe pentru a câștiga un trai mai bun pentru familia lor. Mame, care se culcă cu lacrimi în ochi, departe de copiii lor, pentru că se sacrifică pentru ei. Bunici care alină dorul nepoților. Suflete care nu încetează să iubească în toată părăsirea din partea celor pe care i-au educat. Vindecătorul care veghează fiecare minut dacă cel bolnav începe să-și revină. Părinții, care nu numără orele, zilele sau anii în care se străduiesc pentru a face ca odrasla lor să crească în credință și iubire. Lucrătorul conștient care își câștigă fiecare pâine fără a accepta niciun compromis. Și multe alte categorii de persoane care au așteptat, au auzit și au trăit viața și chemarea lor după cuvintele lui Isus.

„Ferice va fi de voi” (Matei 5,11a), își încheie Isus învățătura. „Bucurați-vă și veseliți-vă pentru că răsplata voastră este” (Matei 5,11b), există și pentru voi. Nu este o învățătură doar pentru mulțimile de pe acel munte. Nu există nicio ruptură în timp și spațiu între cei de acolo, cei de dinaintea lor și noi. Toți întrebăm: dar locul nostru există, având în vedere cât de puțin însemnăm în ochii noștri, dar și în ochii celorlalți? Și Isus a răspuns atunci, răspunde și acum, așa cum ne spune ucenicul său iubit: „Lumea nu ne cunoaște, pentru că nu l-a cunoscut nici pe el”, „acum suntem copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3,1b-2a).

Cele opt fericiri (Matei 5.3-12) – așa este numit fragmentul evanghelic citit astăzi – sunt o chemare, dar și o proclamare a condiției noastre de ucenici ai lui Isus. Trăind după mesajul său, este imposibil să nu ne aflăm în aceste stări pe care Isus le proclamă ca motiv de fericire. Atâția oameni trăiesc aceste stări în diferitele momente ale vieții lor.

Astăzi celebrăm trăirea de credință a celor de dinante și a celor de acum știută / cunoscută doar lui Dumnezeu și foarte rar recunoscută de oameni. Învățătura lui Isus ne dă convingerea că suntem chemați să sărbătorim: chemarea la sfințenie și trăirea ei în simplitatea vieților noastre, atunci când ne rugăm, împreună cu psalmistul: „Să mi se laude sufletul în Domnul! Să asculte cei nenorociți și să se bucure!” „Eu am căutat pe Domnul și mi-a răspuns.” „Fericit este omul care se încrede în el” (Psalm 34,2.4a.8b). Amin.

October 22, 2017, the Nineteenth Sunday after Trinity, Year A / Gift and Call

„Give”, O, God, „to your servant an understanding mind” (…) „to discern between good and evil” (1 Kings 3,9). To have an open heart to your wisdom, open ear to your word and mouth that it be filled with your spirit!

With this short prayer I would like to begin today’s meditation on the Bible readings and their message. It is rooted not only in my desire to receive necessary inspiration, but in the prayer of King Solomon to, who, at the beginning of his life as leader of Israel, was aware that in the face of such a task what he needs is just wisdom, „understanding heart” to have the gift of „discernment”, to have discernment. In front of the understanding of the biblical message, we need the same attitude as the Solomon needed: humility and openness to receive God’s gift, the gift of understanding and responding to our expectation that his message to be living in our real lives.

The Old Testament’s reading is from Proverbs today. This book is attributed to Solomon, even by Scripture, even if those who study the book today say that there are fragments belonging to other authors. What we do know is that this collection of teachings has already been fully written early in the seventh century, before Christ. But today we do not want to stop and just do a critical study of the book. We stop on the message of the fragment read in order to understand better the reading from the New Testament.

„Let your heart hold fast my words; keep my commandments, and live (Proverbs 4,4b). „When I was a son with my father (Proverbs 4,3a), I got this urge, says the author of Proverbs. „I have taught you the way of wisdom” (Proverbs 4,11a), he continues. Your life will be „like the light of dawn, which shines brighter and brighter until full day” (Proverbs 4,18b).

In literature, we find many texts that addressed descendants. It’s testament texts in which the author writes his advice for the next generation. In the passage we read, it is clear that what the author wants to teach the descendants it is not of their own wisdom, but it is a truth inherited from its predecessors lived. It is clear he talks about living and teaching Law received by Moses, God’s commandments. The experience of those who lived before shows that following the received teaching exchange fully human person, changes his life, and the person is blessed and he/she is blessing to others. From here, we understand that this type of testament is not just a teaching, but a mission that was undertaken and is now passed on to the new generation. So the learner calls, calls the learned to perform a duty, as he in turn was called.

The sons of Zebedee are in front of Jesus. The context in which the dialogue is the time at which Jesus begins to talk about how it will fulfill its mission, on its most dramatic part: „we are going up to Jerusalem, and the Son of Man will be handed over to the chief priests and the scribes, and they will condemn him to death” (Mark 10,33). Mathew, the evangelist, tells us that the mother of the sons of Zebedee was the one who asked Jesus, prayer made in the same context of the presentation of fulfillment of the suffering of Jesus on the Cross (Mathew 20,20-18). It is just a detail of the story. But this shows that among those who followed Jesus to Jerusalem was their mother, even if Mark does not mention it.

What ask the sons of Zebedee (may be asked the audience)? ”Grant us to sit, one at your right hand and one at your left, in your glory” (Mark 10,37b).

What is the context in which they ask that? What was Jesus talking about (may be asked the audience)? About the most difficult aspect of his life: „to drink the cup that I drink” (Mark 10,38b). What is this cup? It’s just his way to Jerusalem, betrayal, crucifixion, death on the cross, which will save the world. This is the aim of the road that Jesus follows.

Zebedee’s sons are disciples of Jesus. Jesus fulfills a will of God the Father, which is to save people. This is the most important thing. Jesus wants to give to disciples – and to the sons of Zebedee to – a testament: to carry on his mission, so make it known to the people, as a gift and a duty. This is their place on Jesus’s plan, not another. Jealousy is pointless here. It’s just fulfilling the call. How? Jesus didn’t come „to be served but to serve” (Mark 10,45a). What service did he do? Hi gave „his life a ransom for many” (Mark 10,45b).

„Let your heart hold fast my words; keep my commandments”, says the author of Proverbs (4,4b). Jesus says the same thing. He calls for an original way of life: „whoever wishes to become great among you must be your servant” (Mark 10,43b). He accomplished his mission as follows: He has shown the power of the gift given to us: salvation through his humiliation, through his service for us, saving us. He is our savior God who saved us by humbly serving. He freed us by a testament-promise, he freed us from evil, delivers us in every moment.

And once we were released, he gives us a testament-duty teaching. If we live after his example, then, the promise will be fulfilled. If the salvation is fulfilled in us, we are those who enjoy the gift of his living teaching. But as he fulfilled his promise by making us a great gift – the salvation -, his teaching experience must be born in us the belief that we received a mission, a calling.

The receiving teachings of Jesus and his salvation is not something that stops here. The writer of Proverbs warns that has learned from his father as a pledge, as something to be achieved, something to be passed on then, as a testament, as a call to mission. This testament is a gift that requires action.

Jesus made the disciples share his salvation, but calls to push forward this salvation, so make known her share, in the same way: by serving for fulfillment.

We can summarize. The central idea in both Proverbs and Mark is in receipt of a teaching and then as a duty to be made known. No matter the place, but the accomplishing is important. „But the path of the righteous is like the light of dawn” (Proverbs 4,18a) and the dignity „is for those for whom it has been prepared” (Mark 10,40b).

By that we received Christian teaching must understand that we received a gift, the gift of Jesus, salvation for us. For this gift come to us, the people before us have accepted the gift of salvation, and commitment to makes it known. It is a testament received and then passed on. A teaching and good news which was given on a personal and public service, which always have born the desire to talk about it.

Both in Proverbs and the Gospel of Mark we are invited to receive and to live a doctrine. First, mission means the experience of teaching in our lives, and then the call to continue to give away what I got, the service of the truth, serving the other one, known by his teaching. So these are two inseparable aspects: receiving and giving.

Here is the chronic problem of our generation. I received the teaching, the gift. Do we answer the call to take on the mission, to preach and teach the next generation? Or we buried everything in our secret lives, private? No matter where and when, but the answer for the call, for the invitation. Pass on the teachings is to enable others to enjoy the same mission and place in Jesus’ plan to save us. Our silence stops his teaching, the truth about him and about the humankind to come to the others. At times when it is so easy to say something we choose to remain silent so as not to disturb, to respect the freedom of others, even our children. What kind of freedom? The freedom not find out about the true word about God, salvation through Jesus? What does it mean concretely in everyday life? How can we do this?

As we begin, I would like to end with a prayer, inspired by Solomon’s prayer, prayer that will give us the answer we are looking for. Let us pray together with him to receive the wisdom to make known Christian teaching on, to our children and those around us.

God, you have shown great mercy to our ancestors because they believed in you and made you be known. By their faith and their proclamation, you gave me, Lord, a gift and a calling. But I am irrelevant and unwise. Give your servant an understanding heart to discern between good and evil. Teach him how to make you be known in a world increasingly hostile to your teaching. I thank you for you gave me that call trough Baptism. Give me the wisdom to fulfill the mission received. (Prayer inspired from 1 Kings 3,6 to 9). Amen