Locul unde angajaţii au fost aleşii după un singur criteriu

De ceva ani, de când lanţul de magazine Mega Image este prezent în Bucureşti, am avut mai multe experienţe în unităţile respective, care m-au convins să calc din ce în ce mai rar. Şi anume, după perioade lungi, după ce se mai atenua amintirea experienţei anterioare. Şi nu vorbesc doar de un singur magazin cu fudula siglă mai sus amintită, ci de toate pe care am avut ghinionul să le vizitez.

Înainte de toate, trebuie menţionat că pe acolo domneşte cea mai mare zăpăceală a produselor prin rafturi, indiferent în ce cartier se află magazinul şi, dacă cumva preţul de la raft se potriveşte cu cel de la casă (oricum, mereu mai mare ca în otrice alt magazin), trebuie să te consideri norocosul zilei, chiar dacă, deasupra casieriilor stă scris cu roşu şi mare că acum ai la raft afişaj electronic ca să corespundă pretul. Aşa, ca o bătaie de joc… Asta mi s-a întâmplat şi ieri, după ce de mult timp nu am mai călcasem pe acolo. Dar nu e totul…

Memoria mi s-a împrospătat repede când am ajuns în faţa casierei, care m-a întâmpinat cu o faţă îmbufnată şi cu o voce pe măsură de „prietenoasă”, iar paoi mi-a smuls pur şi simplu produsele din mână, cele pe care nu reuşisem să le înşir încă pe masă, căci nici vorbă de bandă care să ruleze spre scannerul casei de marcat.

Şi totuşi, deşi obosit şi eu după o zi de muncă, am încercat să continui să fiu amabil, dar „politicoasa” casieriţă, m-a trezit cu o vorbă scurtă şi trântită ca şi cum aş fi înjurat-o de mamă: „Aveţi 30 de bani? Nu vedeţi cât costă?”. I-am dat bănuţii şi am privit-o mai insistent, la care gest mă interpelează şi mai tăios: „Mai doriţi ceva?”. Mi-a venit pe limbă să spun: „Să fi mai puţin mojică”, dar mi-a ieşit: „Mulţumesc pentru amabilitate, nu”. S-a blocat cu bonul în mână şi s-a uitat la mine ca şi cum nu aş fi normal. Are şi ea dreptate. E anormal să fi amabil pentru angajaţii Mega Image în special, şi pentru mulţi prea mulţi concetăţeni, în general.

Şi după exeperienţa reînnoită aseară, am ajuns la concluzia că la Mega Image angajaţii sunt aleşi după un singur criteriu: al bădărăniei faţă de clientul care le face posibile salariile.

Amnezia şi debilitatea în a urma o agendă – semnele asteniei

Nu a trecut atât de mult timp încât publicul, destul de capabil să se orienteze spre alte teme de „primă pagină”, să poată fi uitat apariţiile „grupului reformist” din PD-L, în frunte cu d-l Cristian Preda. Toată treaba asta, atât de serioasă şi atât de necesară, s-a rezumat la ceva declaraţii de presă, prezentări de intenţie, ca apoi să se orienteze spre căutarea capacităţii mărului de a simboliza partidul cu pricina, ca, în cele din urmă, să apară ceva frecuşuri chiar şi în grupul amintit. Şi drept concluzie, întrucât unii au declarat că nu vor face public programul de reformă pe care îl propun, şi ceilalţi au hotărât să facă la fel. Şi, de atunci, pace şi linişte. Gata cu reforma. Nu în sensul că s-a realizat, ci, pur şi simplu, a devenit un avorton.

Între timp, marea vânzoleală din celelalte două partide principale, PSD şi PNL, este o evidentă rotire de cadre şi reglări de conturi, asta dacă mai era nevoie să fie demonstrată de congresul PSD şi de agitaţia din PNL.

Şi pentru că reforma a fost în aşa măsură încât nimic nu s-a schimbat, ci dimpotrivă, nici că se mai vorbeşte de ea. Ba chiar s-a schimbat şi terminologia folosită de politicieni: reforma a devenit modernizare, iar modernizarea înseamnă tot aşa înainte.

După aşa succes şi pentru că era prea multă linişte, iar PD-L nu prea captează interesul, se mai dezgroapă un punct al agendei publice, pentru care s-a organizat chiar şi un referendum: reducerea numărului de parlamentari şi trecerea la parlament unicameral. Iar din asta d-l Preda – care, şi el, referitor la chestiunea reformei, a hotărât să păstreze pentru sine „strategia” de reformă întrucât aşa a procedat şi colegul său de partid –, pe blogul său, face un titlu de glorie şi declară că asta arată „angajamentul clasei politice faţă de public, pornind de la dublul referendum din noiembrie”, deplângând atitudinea celor din PSD şi PNL.

Lucrurile sunt mai complicate şi dumnealui uită că a trecut mult prea mult timp de când „clasa politică” din PD-L nu a suflat o vorbuliţă despre asta, aşa că era cât pe ce să credem că a fost lovită de amnezie. Iar scoaterea chestiunii referendumului din lada agendei publice pare să se fi făcut la presiune: din partea celui care a iniţiat ideea – Traian Băsescu. Dar nu doar asta constituie problema, ci faptul că e doar încă o problemă de imagine. În rest, ca şi cu reforma partidului, a partidelor în general, a clasei politice, în special, atât de „angajate” faţă de public.

Mass-media au mai primit un subiect care „se gustă”

După ce, mai bine de o lună, mass-media au prezentat analize ale „specialiştilor”, care ofereau o perspectivă pozitivă pentru economia românească, materiale prea puţin gustate de public, astăzi a avut loc o reorientare radicală: toată lumea strigă alarmată că economia românească e în recesiune. Pentru asta e suficient doar să vedem câte tiluri au apărut în presă, şi doar în câteva publicaţii şi agenţii, pe care le-a luat fără niciu criteriu, la întâmplare. Iată câteva titluri:

Romania se scufunda in recesiune, Economia României a scăzut cu 7,2% în 2009. România rămâne în recesiune, Economia, în continuă scădere, Scaderea economica din Romania de la sfarsitul anului trecut, de trei ori mai grava decat media UE, România este încă în recesiune, Eurostat: In trimestrul IV din 2009, Romania a avut a doua contractie economica din UE, România a avut a doua contracţie economică din UE, Statisticile slabe au devalorizat leul, România este încă în recesiune (mediafax) etc.

Nu ştiu dacă acest interes pentru o astfel de ştire este motivat de dorinţa de a cunoaşte şi de a preveni, dar cert este că ştirile negative sunt „rostogolite” de toată presa, care ignoră în mare parte orice titlu pozitiv şi pentru că nu aduce „rating”.

E normal să fim atenţi la ceea ce se întâmplă pentru a fi pregătiţi, dar gustul pentru negativ este de-a dreptul morbid. Iar piaţa se comportă în acelaşi fel: un anunţ de acest gen o bulversează total, ceea ce s-a verificat şi astăzi în piaţa valutară.

Toate acestea ne duc la concluzia că această piaţă este extrem de labilă şi „sinucigaşă”, ca şi publicul „atent” şi receptiv doar la asemenea ştiri.

Oare nu se mai întâmplă nimic bun? Cu siguranţă da, dar cine are timp pentru asta?

Cartea postum a lui Adrian Marino: dacă e atât de inofensivă, de ce atâtea luări de poziţie?

Editura Polirom a anunţat publicarea cărţii postum a lui Adrian Marino. Editorul preciza că în această carte se află mai multe „devoalări” ale autorului despre intelectualitatea românească contemporană, oprindu-se asupra celor mai mari nume, cunoscute publicului larg. În obiectiv se află şi Uniunea Scriitorilor.

Cartea trezeşte interes şi pentru că ea este una „testamentară”, autorul cerând ca să nu fie publicată decât la cinci ani după moartea sa, pentru a evita atacurile din partea celor despre care scrie.

Până la urmă, este o carte-jurnal sau monografie a unei categorii sociale importante în viaţa unei comunităţi şi nu ar trebui să fie decât lămuritoare, dar, se pare, suscită luări de poziţie destul de puternice, ba chiar condamnări ale autorului chiar înainte de a apărea pe piaţă.

În ultimele zile, în mass-media au apărut tot felul de comentarii, majoritatea destul de acide la adresa autorului şi a cărţii.

Dacă însă este atât de „subiectivă” pe cât vor să arate criticii ei, chiar nu contează, dar, ţinând cont numai şi numai de numărul de luări de poziţie, sunt convins că autorul chiar vrea să ne transmită ceva. Şi dacă mai ţinem cont de frământările din sânul categoriei sociale vizate, chiar ar trebui studiată.

Nu pot să spun că l-am citit foarte mult pe Adrian Marino, dar ceea ce am reuşit să citesc este cât se poate de departe de lectura cu care suntem obişnuiţi, care umblă cu mănuşi.

Adrian Marino nu a fost prea comod pentru colegii de breaslă, dar iată că se arată incomod şi după moarte. Cu siguranţă, a spus lucruri pe care mulţi le igonoram despre o lume destul de ermetică, mai ales după 1989.

Reforma partidelor, în etapa a doua, adică înapoi la punctul zero

Nu s-au stins bine ecourile alegerilor prezidenţiale şi a şi început sarabanda „reformei partidelor”, pe fondul schimbării conducerii. Şi dacă tot e campanie pentru şefia marilor partide, e nevoie şi de o temă „tare”.

PD-L a cam lăsat-o moale cu „reforma” şi se limitează la schimburi „înalte” de replici cu reciprocitate în procedeu – aşa cum se poate vedea în hotărârea pe care grupa reformistă, cu Cristian Preda în frunte –, de a nu face publice programele sau căile de reformă sau cum le mai numesc ei. Şi asta pentru că e o chestiune de partid, căci doar acum 3 săptămâni, acelaşi Cristian Preda era „ofensat” de invitaţia lui Vasile Blaga de a trata lucrurile în interiorul partidului. Iar acum… a uitat arugumentaţia „de catedră” şi procedează întocmai, asta pentru că „şi ceilalţi fac la fel”. Atunci când d-lui a ieşit la rampă cu ceva „idei reformatoare” spuneam că e o mică vânătoare de vrăjitoare, dar s-a dovedit a nu fi decât o jalnică înscenare de Halloowen. Şi cu asta se poate vedea cât de serioasă e treaba cu reformarea… Asta dacă mai crede cineva că PD-L se poate reforma.

Cât priveşte PSD, nu mai e cazul să ne mirăm. O abilă rotaţie de cadre, în spirit „revoluţionar socialist”, care miroase mult prea tare a reglare de conturi dintre grupurile din sânul partidului.

Dacă ne mai amintim şi de PNL, aici se întâmplă atâtea lucruri, încât nu se simte nimic. Sau amnezia după şocul căderii de la putere încă persistă!? E o performanţă pentru acest partid strădania pe care o depune pentru a-i linişti pe „guralivii” care au rămas fără „resursele” care veneau din oficiu, în cazul participării la guvernare. Aşa că „reforma” va însemna şi ceva „dări de seamă” din partea celor care au adus partidul în această situaţie.

Şi fără prea mult efort, politica merge înainte, în sunete de „reformă”.

Reflexia publică autohtonă: miopie sau, pur şi simplu, prostie!? Incapacitatea de a vedea mai departe de vârful nasului.

Imediat ce a fost făcută public hotărârea CSAT de a accepta instalarea unui scut antirachetă în România (chiar dacă urmează să se treacă la votul din parlament, vot care, conform tuturor estimărilor, va fi pozitiv), s-a putut verifica câtă lipsă de viziune sau înţelegere a momentului poate exista nu doar în rândul unor politicieni (începând cu Iliescu …, el nici nu putea reacţiona altfel), dar şi în rândul publicului.

Ediţiile online ale ziarelor au fost inundate de comentarii şi reacţii cât se poate de ciudate, care denotă o miopie îngrijorătoare, dacă nu chiar prostie.

Însă dacă la noi sunt mult prea mulţi care văd evenimentul ca un lucru greşit, aşa cum se poate vedea în reacţiile, (ca un exemplu doar) din evz.ro, unde până şi titlul e cu subînţeles, chiar dacă se încearcă mimarea unei neutralităţi jurnalistice, presa străină şi insitutele de analiză văd extrem de pozitiv acest fapt.

O prezentare a unei analize a hotărârii de ieri poate fi citită pe Mediafax, agenţie care rezumă un material preuat de pe http://www.stratfor.com. Pentru cunoscătorii limbii engleze, se poate prelua o prezentare pe scurt a analizei şi de pe acest site, sau pe larg, dacă există un abonament. Dar nu ar strica un studiu mai amănunţit asupra acestui fapt.

Dar cum la noi se strecoară ţânţarul şi se înghite elefantul, ne-am blocat la bălăcărerile din Consiliul Naţional al PSD, care au umplut toate mass-media, şi am uitat să reflectăm matur la ceea ce este cu adevărat important.

Geoană şi destinul său

Nu ştiu dacă mai surprinde ceva în declaraţiile pe care le face Mircea Geoană, dar ultima, făcută miercuri 3 februarie la Realitatea TV, este cât se poate de ilustrativă pentru acest politician autohton.

După toate situaţiile penibile prin care a trecut, Mircea Geoană îşi vede „destinul” ca fiind acela al unui „lider”. Având această convingere, nu poate fi decât optimist. Întrebarea pe care o pune orice muritor de rând este dacă „destinul” lui este şi o „şansă” pentru România sau măcar pentru partidul al cărui lider mai este încă Mircea Geoană.

Dar merită, totuşi, o analiză a evoluţiei acestui politician, pentru o mai bună radiofgrafie a situaţiei concrete din sânul acestei categorii şi pentru înţelegerea comportamentului liderilor de pe la noi. Mediafax în articolul Geoană spune că destinul său este să fie lider în PSD şi în viaţa politică din România ne oferă mai multe detalii. Merită citit articolul, deşi este extrem de succint, dar suficient de revelator.

Sunt de acord cu Tăriceanu, dar aş începe cu el, până la ultimul politician

E interesantă propunerea pe care Călin Popepscu Tăriceanu o face: să i se ridice imunitatea preşedintelui. Şi în asta nu ar fi nimic rău. Dar de ce doar a preşedintelui? De ce nu a tuturor politicienilor, începând chiar cu d-l Tăriceanu… Ce mai spectacol de reglări de conturi am mai avea…

Dar dincolo de asta, domnia sa vânează ceva posturi acolo prin partidul său şi neavând cu ce să şocheze, a venit cu o propunere pe care o agreez (sunt convins că nu numai eu), dar cu amendamentul de mai sus. Altfel… e discriminare, d-le Tăriceanu. Ca parlamentar, o fi d-lui mai cu moţ decât preşedintele!? Sau dacă nu ar ave imunitate, începe iar umblatul pe la ANI, parchete şi alte instituţii de gen…, poate chiar la puţintică pauză din viaţa publică şi nu numai…

Cu cine se însoţesc liderii, magistraţii, procurorii… ca să ştim cine sunt…

Nu ai cum să nu ţii cont de un adevăr incontestabil, devenit şi înţelepciune populară exprimată în vechea zicală „Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să spun cine eşti“. În mai multe posturi anterioare am relatat cât de fraternizată este poliţia cu lumea infractorilor şi în ce măsură aceasta poate fi pentru cetăţeanul corect un ajutor atunci când i se încalcă drepturile sau libertăţile, sau, pur şi simplu, este agresat.

Dar asta se poate înţelege imediat când aruncăm o privire asupra cercurilor în care se învârt lideri politici care păreau că merită să fie apreciaţi, mari magistraţi şi procurori, edili importanţi.

Evenimentul familiei Mondialu’ a devenit nu neapărat unul revelator, ci, din păcate, unul care întăreşte convingerea că lucrurile stau mult mai rău decât ne putem închipui.

Şi ce se mai poate adăuga când printre „rudele spirituale“ ale odraslelor cu nume răsunătoare ale lui Mondialu’ (Judecător, Prinţişor, Televizor) se află un Theodor Stolojan, magistraţi, edili şi procurori. Şi cu cine se înrudesc, iată, aceşti onorabili oameni ai ţărişoarei noastre? Cu cine altcineva dacă nu cu cei mai marcanţi reprezentanţi ai lumii interlope… Şi nu e cazul să facem o prezentare… Ştie tot românul cam cine e Mondialu’ ăsta, cumătru’ proaspăt cu Stolojan… La ce corectitudine te mai poţi aştepta… Doar nu s-ar trăda rudele înmtre ele… Dimpotrivă, se ajută. Aşa e din moşi strămoşi!