The Scarecrow

Text and drawings: Cornelia Noghiu

Recently arrived in a field of Sun-flowers, the scarecrow was happy that is above all, and she can admire in silence the beauty of that place. The warm rays of the Sun take care of her in the morning and make the day more pleasent and during the night she banish the boredom listening to the song of the little crickets and admiring the clean sky.

The mission she had received did not like. To stay still all the day long and to scare some innocent birds that coming to rest and to feed it is humiliating. And the name of the scarecrow, that he had received without being asked, did not fit. Because she wanted to be nice and to make many friends.

The time passes slowly, because the birds do not dare to approach and talk to her. Even if she stood still, while they flew above her. They thought that she tries to trick and scare them as they happened in other years.

One day, a young crow goes down on Sun-flower; and looked carefully at her. She was so excited, her heart was beating so strongly, as if to get out of her chest. She wore a pair of brown trousers, patched knees, a colored shirt, and on his head wearing a straw hat. She was beautiful. The young crow fell in love with her and decided to speak:

– If you do not mind, I can stay with you. Said the bird.

– It gives me great pleasure, because I felt very alone, said the scarecrow.

They spend all the time together. The young crow told him about many magical lands he visited and scarecrow listen carefully, because she liked the stories. With their traveling anywhere in the world.

Now, the days and nights were too short. Both would have wanted to be longer, endlessly long.

But while they enjoyed all of these, the Sun-flower field filled with birds coming from everywhere to feed. They ate a part of the seeds and another part threw on the ground without mercy. They destroyed all Sun-flowers.

And because it was the harvest time, the farmer decided to go into the field to see how the scarecrow, has done her duty. He was not worried, because he trust in her. When the birds saw the farmer, they flew away, and the young crow left without looking back.

When the man saw the field he was so angry, he decided. He pulled out the scarecrow from its place, took her home, and there hung her in a tree that no longer make fruit for a long time. Because now she was no longer useful.

With the broken heart of pain, the scarecrow looked around confused. Tried to be strong, optimistic, thinking that better days will come. But the fear of loneliness and forgetfulness made her to lose the hope. Only the beautiful moments spent with the young crow brought her the smile on her face. But she did not talk about this, because she was afraid not to hear the farmer and destroy them as he destroy her happiness. She was determined: she will never tell anyone.

Meanwhile, the young crow was looking everywhere for her. Asking if anyone saw what happened. A Sun-flower told what she had seen, but did not know where the farmer lives. He flew without stopping until he found her. After long search, he saw her on the roof of a house, hunging in that dry tree. Now she did not looks as beautiful as the first time he had seen her. The rain and the wind rotted her clothes and straw had changed the color. With red eyes from so much crying, he could hardly recognize her. But this did not matter. She was his friend and he loved her as much as before. Their meeting was so emotional, they could not believe that is true. Both talking at once, trying to play better fear they went through, but also the joy of seeing. They were determined: no one and nothing will separate, for the young crow will follow her everywhere. The scarecrow told him about the night when he saw a shooting star, has quickly made a wish and the wish came true. She is so happy…

The Romanian text: read here  >>>>>.

Sperietoarea

Text și desene: Cornelia Noghiu

Sosită de curând într-un câmp de floarea-soarelui, sperietoarea era fericită că se află deasupra tuturor și poate admira în liniște frumusețile pe care i le oferea acel loc. Razele calde ale Soarelui care o mângâiau de dimineață îi făceau ziua mai plăcută, iar noaptea își alunga plictiseala ascultând cântecul greierașilor și admirând cerul senin.

Misiunea pe care o primise nu-i plăcea. Să stai cât e ziua de lungă nemișcată și să sperii niște păsări nevinovate care se opresc din zbor să se odihnească și să se hrănească e umilitor. Iar numele de sperietoare, pe care îl primise fără să fie întrebată, nu i se potrivea. Căci își dorea să fie drăguță și să își facă mulți prieteni.

Timpul trecea greu, căci păsările nu îndrăzneau să se apropie de ea și să-i vorbească. Degeaba stătea nemișcată, în timp ce ele zburau deasupra ei. Credeau că încearcă să le păcălească și să le sperie, cum li s-a mai întâmplat și în alți ani.

Într-una din zile, un pui de cioară se lăsă din zbor pe o floarea-sorelui și o privi cu atenție. Era atât de emoționată, inima îi bătea cu atâta putere, vrând parcă să iasă afară din piept. Era îmbrăcată cu o pereche de pantaloni maro, peticiți în genunchi, o cămașă colorată, iar pe cap purta o pălărie de paie. Era frumoasă. Puiul de cioară se îndrăgosti pe loc de ea și se hotărî să-i vorbească:

– Dacă nu te deranjează, aș putea să îți țin de urât, spuse pasărea.

– Îmi face mare plăcere, căci mă simțeam foarte singură, răspunse sperietoarea.

Își petreceau tot timpul împreună. Puiul de cioară îi povestea câte ținuturi magice a vizitat, iar sperietoare asculta cu mare atenție, căci îi plăceau poveștile. Cu ajutorul lor călătorea oriunde în lume.

Acum, zilele și nopțile deveniseră prea scurte. Amândoi și-ar fi dorit să fie mai lungi, nesfârșit de lungi.

Dar în timp ce ei se bucurau de toate acestea, câmpul de floarea-soarelui s-a umplut de păsări venite de peste tot să se hrănească. O parte din semințe le mâncau, iar o parte le aruncau la pământ fără milă. Nici o floarea-soarelui nu mai era întreagă.

Și pentru că se apropia vremea recoltei, fermierul s-a hotărât să meargă în câmp să vadă cum s-a desurcat sperietoarea, dacă și-a făcut datoria. Nu era îngrijorat, căci avea încredere în ea. Păsările, de cum l-au văzut pe fermier, și-au luat zborul, împreună cu ele a plecat și puiul de cioară fără să privească în urmă. Privind câmpul, omul a fost atât de supărat, încât s-a hotărât pe loc. A smuls sperietoarea de la locul ei, a târât-o spre casă, iar acolo a agățat-o într-un pom care nu mai rodea de mulți ani. Căci nu o mai considera bună de nimic.

Cu inima frântă de durere, sperietoarea privea dezorientată în jur. Încerca să fie puternică, optimistă, gândindu-se că vor veni și zile mai bune. Dar frica de singurătate și uitare o măcinau și-i alungau orice fărâmă de speranță. Doar clipele frumoase petrecute împreună cu puiul de cioară îi mai aduceau din când în când zâmbetul pe buze. Dar nu vorbea, căci se temea să nu o audă fermierul și să i le distrugă, așa cum i-a distrus și fericirea. Era hotărâtă: nu le va spune nimănui niciodată.

În tot acest timp, puiul de cioară o căuta peste tot. Întrebând dacă a văzut cineva ce s-a întâmplat. O floarea-soarelui i-a povestit tot ce văzuse, însă nu știa încotro locuiește fermierul. A zburat fără oprire până a găsit-o. După lungi căutări, a zărit-o de pe acoperișul unei case, cum stătea agățată în acel pom uscat. Acum nu mai arăta la fel de frumoasă cum o văzuse prima dată. Ploaia și vântul îi putreziseră hainele, iar paiele își schimbaseră culoarea. Ochii, înroșiți de atâta plâns, erau de nerecunoscut. Dar lucrul acesta nu conta. Era prietena lui și o iubea la fel de mult ca la început. Întâlnirea lor a fost atât de emoținantă, nu le venea să creadă că este adevărat. Vorbeau amândoi de-odată, încercând să redea cât mai bine spaima prin care au trecut, dar și bucuria revederii. Erau hotărâți: nimeni și nimic nu-i va mai despărți, căci puiul de cioară o va urma peste tot.

Sperietoarea i-a povestit despre noaptea în care a văzut o stea căzătoare, repede și-a pus o dorință, iar dorința i-a fos împlinită. Este atât de fericită…

Textul în limba engleză: citiți aici >>>>>.

The dream

Text and drawings: Cornelia Noghiu

After a long and hot summer day, the sun goes down and the night took hold of the village. The sky full of playful stars it looked like a jewel made by a very skilled master hand. The village sank in a silence so high that it seemed that the time stopped in place. And the heart of the child stopped for a while. He watched from a corner of the window with her big and blue eyes the sky streaked by lights that seem to look at her. She tries hard to count them but she can not. First of all, she does not know how to count more than a hundred and then the lights move all the time and make her to forget how counted. She has to start from the beginning. But she doesn’t give up, takes over again and again to count them all. Near a small bright light sees the moon as large as a big polenta. The Moon is moving from its place, and the child gets scared and hides after curtain, looking from time to time, with the corner of her eye, at the large polenta which seems a follows from there.

Tired, lay in bed to sleep, but hers thought fly away, she wants to be there, at the top, to roam among the stars, to play with them and to put them a lot of questions. Finally, he falls asleep. Is walking on an unknown realm that looks so different from the places he has visited so far. She looked around surprised. Where are the tall trees with their green and bushy crowns, in which birds make their nests and wake up her every morning with their song?

– Where are the flowers in the front garden of the house which my mother planted? Every morning I admire their colorful dresses, water and they spread their scent as a sign of gratitude. I do not see any butterfly flying and not hear any buzzing bees, think the child.

– If I think better, now I miss even the bee that stung me in the leg when I was playing with my friends on a hill in front of my house. My mother, who wakes me up every morning with her charming smile, no longer either. My sisters, who sometimes quarrel me that I dream too much with open eyes instead of helping them to the housework. Everything is gone, I’m sure there is no one who looks like me.

But while the brittle body is shaking from all joints of fear she remembered the mother’s words: „You are a brave little girl; do not be afraid of anything.”

– Right, my mother is right, I am not a whiny, I’ll be brave, Mother, I promise!,

Thought the girl.

The heart beat mightily, she cover it with her small palm and tells it: „Both need to be strong.”

Heartbeat slow down and together start to discover the new realm. Forward with uncertain steps. If she knew where to go…

– At home, my mother always tells me where to go, but I, stubborn as I am, saying that I am a big girl, continue her thoughts the little girl. Now I listen to every word and I would do exactly, she concluded.

Looking more closely, he noticed a strange thing. The realm was divided in two: half the night, lit only by the stars and the Moon, and half day, lit by a giant Sun. From instinct she goes towards to the light. She gets closer to the Sun and for a few moments remains amazed by its size, but not for a long time, because she remembered: on the first day of school, the teacher told her: when he meets someone, it is good to be polite.

He dressed the hair first, then the dress and, finally, decides to speak:

– Good morning sir!

This time, she no longer seems so surprised that the Sun speaks. He started to get used to strange things, she is really happy; she is not the only one who speaks.

– Good morning to you my dear! I wait for a long time to talk to you.

– Where do you know me?, ask the child.

– You don’t remember me? On sunny summer days, you watching from your window how I rise after the hill and remain in the sky until the evening, when sets, to make way for the Moon and stars, for it is their turn to shine.

– I remember. Every morning I look at you with the same admiration as I saw you for the first time. And on the cloudy days, I’m missing your warm rays that make me feel well. You know … sometimes I wonder how can you stay in the sky all day, you don’t get bored? To me it is very difficult to stay for a long time in one place, that’s why I have problems at home and at school. My teacher tells me that I move in the bank and disturb my colleagues. Can you do a spell to help me to be good?

The Sun laughed with so lust, how it has not done for a long. It leaned towards the child and told:

– I’m not a magician, but I can reveal to you my secret. If you like what you do, nothing is too difficult. When look down from the sky, how much enjoy the all nature of my heat and light that I give them, I feel proud and honored to receive this mission. You should consider yourself a lucky girl. Your mother, school teacher gives you some of their valuable time to teach you new things because they love you. Is not this an enough reason to listen carefully and be good?

Shame, the girl let her head down:

– Now I understand why they were so upset on me. Thanks for the advice and I promise to be more careful.

She said goodbye to the Sun and going to the dark side of the realm. She sees the Moon that was no longer round and large, could see only a piece of it and stood as though hung on a nail, not too well beaten to his place, swinging to the right and to the left. This thing amused her, but she didn’t laugh. The Moon called the little girl:

– Come child; don’t be afraid of the dark. I’ll light your way.

– Thank you, you are very friendly. I must tell you a secret, but please don’t tell anyone: I’m afraid of the dark.

The Moon smiled and said:

– Remains between us.

She steps confidently, thousands of bright stars clings to her hair and giggling.

– „It’s the little girl who looks at us and admires every night from her window. I’ve heard her in one evening saying that she would like to stay on the sky like us and to shine, said one of stars.

– I heard your wish and I’m ready to fulfill it, but are you ready to break up the family and your friends?, said the Moon.

– I didn’t think of this, answer confusing the girl. I already miss them.

– We can only enlighten and look at what happens on Earth, nothing more.

– You do not know any game? I know a lot and I’m very good at games. You do not know any songs, stories and poems? I won the poetry contest of the last month from school. I know many songs and the stories allow me to travel anywhere in the world, my mother tells me that without them the world would be poorer. I thought that you are happy because you sparkle and live above the world … But I am a thousand times more fortunate than you, I don’t want to be anybody’s place. Now I have to say goodbye to you, but I promise that when we meet again, I will teach you a lot of games, songs and poems and you will red the most wonderful stories, because I learned almost all the alphabet. Do you want to teach you: A, B, C … She doesn’t finish. It was morning. Open his eyes and see her mother she clings to her neck:

– I missed you so much!

In the nightdress and barefoot runs through yard. The trees, the flowers are all in their place.

She looks at the sky, sees the Sun.

– Thanks for taking care of us.

After a long and hot summer day, the night took hold of the village, the same curious eyes look out the window at the sky.

– Now I will read you a story, spoke with the Moon and stars.

Open the book and begins to read, but she falls asleep shortly.

The Moon kissed her on the forehead and says:

– Travel on the other realms my child.

The girl murmured:

– Good night!

– And you my dear: Good night!

The Romanian text: read here >>>>>.

Visul

Text și desene: Cornelia Noghiu

După o zi lungă și călduroasă de vară, soarele a coborât spre asfințit, iar noaptea a pus stăpânire pe sat. Cerul, înţesat de stele jucăuşe, arăta ca o bijuterie făcută de mâna unui meșter foarte priceput. Satul s-a scufundat într-o liniște atât de mare încât părea că timpul s-a oprit în loc.

La fel și inima copilei, care privea dintr-un colț al ferestrei cu ochii ei mari și albaștri spre cerul brăzdat de luminițe, care par să-i facă cu ochiul. Încerca din răsputeri să le numere, dar nu reușește. Mai întâi, nu știe să numere mai mult de o sută, iar apoi luminițele se mișcă tot timpul și o fac să uite cât a numărat. Trebuie s-o ia de la început. Însă nu renuța, o ia de la capăt iar și iar până le va număra pe toate. Lângă o luminiță mai strălucitoare zărește Luna cât o mămăligă de mare. Luna se mișcă de la locul ei, iar copila se sperie și se ascunde după perdea, privind din când în când, cu coada ochiului, la mămăliga mare care pare că o urmărește de acolo, de sus.

Obosită, se așează în pat să se culce, dar gândul îi zboară departe, își dorește să fie acolo, sus, să hoinărească printre stele, să se joace cu ele și să le pună o mulțime de întrebări. În cele din urmă, adoarme. Pășește pe un tărâm necunoscut care arată atât de diferit de locurile pe care le-a vizitat până acum. Se uită mirată în jur. Unde sunt copacii înalți cu coroanele lor verzi și stufoase, în care își fac cuiburi păsărelele care o trezesc în fiecare dimineață cu ciripitul lor­­?

– Unde sunt florile din grădinița din fața casei pe care le-a plantat mama­­­? În fiecare dimineață le admiram rochițele viu colorate, le udam, iar ele își răspândeau parfumul în semn de mulțumire. Nu mai văd niciun fluture zburând, nu mai aud niciun zumzet de albine, gândi copila.

– Dacă mă gândesc mai bine, cred că acum îmi este dor și de albinuța care m-a înțepat în picior când mă jucam cu prietenii mei pe un deal din fața casei mele. Mama, care mă trezește în fiecare dimineață cu zâmbetul ei fermecător, nu mai e nici ea. Surorile mele, care mă ceartă uneori că visez prea mult cu ochii deschiși în loc să le ajut la treburile gospodărești. Totul a dispărut, sunt sigură că nu mai există nimeni care să-mi semene.

Dar, în timp ce trupușorul plăpând îi tremura din toate încheieturile de frică, și-a adus aminte de vorbele mamei: ”Ești o fetiță curajoasă, să nu-ți fie frică de nimic”.

– Așa este, mama are dreptate, nu sunt o plângăcioasă, voi fi curajoasă, mamă, îți promit!, a gândit fetița.

Inima îi bate cu putere și-o acoperă cu palma ei mică și-i spume: ”Amândouă trebuie să fim puternice”.

Bătăile inimii încetinesc și împreună pornesc să descopere noul tărâm. Înaintează cu pași nesiguri. Dacă ar ști încotro s-o apuce…

– Acasă, mama îmi spune mereu unde să merg, dar eu, încăpățânată cum sunt, mă supăram adeseori spunând că sunt mare, își continuă fetița gândurile. Acum aș asculta fiecare cuvânt și aș face întocmai, încheie ea.

Privind mai atent, observă un lucru tare ciudat. Tărâmul se împărțea în două: jumătate noapte, luminată doar de stele și de Lună, iar jumătate zi, luminată de un Soare uriaș. Din instinct, se-ndreptă către lumină, se apropie de Soare și pentru câteva clipe rămase uimită de mărimea lui, dar și-a revenit repede, căci și-a amintit: în prima zi de școală, doamna învățătoare i-a spus că, atunci când întâlnește pe cineva, este bine să fie politicoasă.

Își aranjă mai întâi părul, apoi rochița și, în cele din urmă, se hotărâște să vorbească:

– Bună dimineață domnule!

De data aceasta, nu mai pare atât de mirată că Soarele vorbește. A început să se obișnuiască cu lucruri ciudate, ba chiar e mulțumită că nu e singura care vorbește.

– Bună dimineața și ție copilă! Te aștept de mult să-ți vorbesc.

– De unde mă cunoști­?, întrebă copila mirată.

– Nu-ți amintești de mine? În zilele însorite de vară, priveai de la fereastra ta cum răsar de după deal și rămân pe cer până seara, când apun, pentru a face loc Lunii și stelelor, căci este rândul lor să lumineze.

– Îmi amintesc. În fiecare dimineață te privesc cu aceeași admirație, de parcă te-aș vedea pentru prima dată. Iar în zilele înnorate, tânjesc după mângâierea razelor tale calde, care mă fac să mă simt bine. Știi…, uneori mă întreb cum poți să stai pe cer toată ziua, nu te plictisești? Mie îmi este foarte greu să stau mult timp într-un loc, din cauza asta am probleme și acasă, și la școală. Doamna învățătoare îmi spune că mă mișc tot timpul în bancă și îi deranjez pe colegii mei. Poți să faci o vrajă care să mă ajute să fiu cuminte?

Soarele a râs cu atâta poftă cum nu a mai făcut-o de mult. S-a aplecat spre copilă și i-a spus:

– Nu sunt magician, dar pot să-ți descopăr secretul meu. Dacă îți place ceea ce faci, nimic nu e prea greu. Când privesc de sus căt de mult se bucură natura întreagă de căldura și lumina pe care le-o dăruiesc eu, mă simt mândru și onorat că am primit această misiune. Și tu trebuie să te consideri o norocoasă. Mama, doamna învățătoare îți acordă o parte din timpul lor prețios ca să te învețe lucruri noi, asta pentru că te iubesc. Nu este acesta un motiv suficient de bun ca să asculți cu atenție și să fii cuminte?

Rușinată, copila își plecă capul:

– Acum înțeleg de ce se supărau atât de tare pe mine. Îți mulțumesc pentru sfat și promit să fiu mai atentă.

Își luă la revedere de la Soare și se-ndreptă spre partea întunecată a tărâmului. Zărește Luna care nu mai era rotundă și mare, se vedea doar o bucată și stătea de parcă era agățată într-un cui, nu prea bine bătut la locul lui, clătinându-se când la dreapta, când la stânga. Lucrul acesta o amuză foarte tare, dar nu râse. Luna, de cum o văzu, îi spuse:

– Vino copilă, nu-ți fie frică de întuneric. Îți voi lumina drumul.

– Mulțumesc, ești foarte prietenoasă. Trebuie să-ți spun un secret, dar te rog să nu-l spui nimănui: îmi este frică de întuneric.

Luna zâmbi și îi spuse:

– Rămâne între noi.

Pășește încrezătoare, mii de stele strălucitoare se agață de părul ei și chicotesc într-una:

– Este fetița care ne privește și ne-admiră în fiecare seară de la fereastra ei. Am auzit-o într-o seară spunând că și-ar dori să stea pe cer ca noi și să lumineze, spuse una dintre steluțe.

– Ți-am auzit dorința și sunt gata să ți-o îndeplinesc, dar ești pegătită să te desparți de familia și prietenii tăi?, spuse Luna.

– La asta nu m-am gândit, răspunde, încurcată, fetița. Deja îmi este dor de ei.

– Noi, astrele cerești, putem doar să luminăm și să privim la ce se-ntâmplă pe Pământ, nimic mai mult.

– Voi nu știți niciun joc? Eu știu o mulțime și sunt foarte bună la jocuri. Nu știți nici cântece, povești și poezii? Eu am luat Premiul I la recitat poezii, la concursul de luna trecută de la școală. Știu și foarte multe cântece, iar poveștile îmi permit să călătoresc oriunde în lume, mama îmi spune că fără ele lumea ar fi mai săracă. Și eu care credeam că voi sunteți fericite pentru că străluciți și locuiți desupra lumii… Dar eu sunt de o mie de ori mai norocoasă decât voi, nu mai vreau să fiu în locul nimănui. Acum trebuie să-mi iau la revedere de la voi, însă promit că, atunci când ne vom revedea, vă voi învăța o mulțime de jocuri, cântece și poezii și vă voi citi cele mai minunate povești, pentru că am învățat aproape tot Alfabetul. Vreți să vă învăț și pe voi: A,B,C…

Nu reușește să termine. S-a făcut dimineață. Deschide ochii și o vede pe mama, se agață de gâtul ei:

-Mi-ai lipsit atât de mult!

În cămașă de noapte și desculță, aleargă prin curte. Copacii, florile, toate sunt la locul lor. Ridică capul spre cer, zărește Soarele:

– Îți mulțumesc că ai grijă de noi.

Iar după o zi lungă de vară, întunericul cobaoră peste sat, aceiași ochi curioși privesc de la fereastră spre cer.

– Acum vă voi citi o poveste, se adresă Lunii și stelelor.

Deschide cartea și începe să citească, dar adoarme în scurt timp.

Luna o săruta pe frunte și-i spunea:

– Călătorește mai departe copila mea, spre alte tărâmuri noi.

Copila îngână:

– Noapte bună!

– Și ție draga mea: Noapte bună!

Textul în limba engleză: citiți aici >>>>>.