Defilări în nostalgie, mici majoritari şi un nou avânt

Pe plaiurile mioritice miroase deja a sărbătoare. Şi nu oricare alta: sărbătoarea muncii. Dar cum fiecare munceşte în felul lui, la fel şi sărbătorea este celebrată în multe feluri.

Nostalgicii au anunţat marşuri şi mitinguri. Şi chiar dacă nu vor avea fastul de odinioară, tot cu de la partid indicaţie vor fi făcute. Nu ştim dacă va trona „chipul preaiubit” al şefului respectivului partid, dar vom avea mitinguri. Dar nu ştim câţi spectatori vor avea ei.

Asta pentru că, dacă partidul nu poate să îi ia pe toţi aşa cum făcea pe vremuri, nici măcar pe propriii aliaţia, adică sindicaliştii, românul fa da fuguţa la grătare unde va rostogoli mici cu bere, atâta cât îi va sta în voie.

Dar mai sunt şi de aceia care nu se înscriu în cele două feluri de sărbătorire de mai sus. Sigur, nu sunt singurii care sărbătoresc altfel decât sus amintiţii, dar merită o mică atenţie, căci ne promit o „alternativă viabilă de stânga”. Adică, nici mai mult nici mai puţin, s-au adunat independenţii şi au copt-o de un partid de stânga cu care vor să ia faţa celorlalţi stângişti – ăia cu mitingul şi defilarea în amintirea vremurilor.

Iar restul vor sărbători „după loc şi obiceiuri“. Dacă mai au ce sărbători… Având în vedere că mulţi nu prea muncesc. Unii că nu vor, alţii că nu au ce…

Fiecare cu 1 Mai al lui. Hai să trăim!

Adrian Marino atacat în presă la comandă

Nu se putea să nu reacţioneze cei care au fost „prezentaţi“ de Adrian Marino în cartea sa postum. E adevărat că reacţia nu a fost prea promptă, ci după ce deja foarte mulţi cititori au răsfoit cartea acestuia. Dar a fost nevoie şi de o repliere a celor vizaţi de scrierea marelui teoretician şi ideolog.

Folosind un ziar care are o circulaţie destul de mare, ni se oferă din partea celor care au comandat articolul, citate dintr-un dosar care s-ar afla la CNSAS, fără a i se preciza numărul, ci doar sunt înşiruite nume de cod şi frânturi de fraze cu o elocvenţă specifică delatorilor.

Din păcate pentru cei care se află în spatele acestui material, ceea ce scrie acolo şi modul în care este scris nu face decât să confirme cele spuse de Marino.

Iată şi articolul din Evz.ro: http://www.evz.ro/detalii/stiri/adrian-marino-super-spionul-roman-in-occident-893632.html.

Dar pentru a înţelege reacţia, trebuie citită cartea cu pixul în mână şi un caiet de notiţe, ca apoi să fie posibillă verificarea numelor care ar avea interesul să stea pitite în spatele unui astfel de material care arată că pentru aceşti oameni Marino rămâne periculos şi după moarte.

Ultima idee legislativă născută între două reprize de somn… al raţiunii

Dacă devine din ce în ce mai clar că parlamentarii noştri dorm pe ei când e vorba de lucruri serioase, cert este că produc pe bandă rulantă tot felul de legi sau inepţii (oricum le-am zice, tot aia e).

Ultima idee – ca să vadă poporul că ei muncesc – este aceea a creării unei legi prin care „tipul de la cablu“ să poată veni la uşa ta şi, fără să te întrebe dacă îi dai voie sau nu, să intre în locuinţa ta şi să meşterească pe la cablurile din casă.

Şi aşa mai avem o lege. Nu oricare, dar una născută îmtre două reprize de somn. Sau pentru că se simţeau prea inutili în fotoliile lor şi şi-au zis, domnii parlamentari, să mai bifeze ceva în agenda de lucru. Căci în ceea ce priveşte proiectele serioase, acestea sunt tergiversate sau chiar uitate prin sertarele pe care mai nimeni nu le deschide, asta dacă nu s-a ajuns la altceva – tot pentru că proiectele au fost analizate între două reprize de somn –, decât dorea proiectul, dacă nu chiar la ceva contrar ideii din proiect.

Nu se ştie dacă vor avea tenacitatea să analizeze consecinţele unei astfel de legi, din punct de vedere legal, cert este că avem încă un exemplu că oamenii ăia chiar nu îneţelg de ce sunt acolo.

Păcat de efortul depus…

Neştiutori şi… iresponsabili

Întrebat de moderatorul de la Realitatea TV dacă se ştia că poliţistul prins că face trafic de droguri are deja cazier, Marius Ciocan, purtătorul de cuvânt al Poliţiei Capitale, a tot dat-o în dreapta şi în stânga, fără să răspundă la întrebare. Mai mult, a spus că „omul” a venit de la Clubul Dinamo, fost poloist, şi a fost integrat ca poliţist la Capitală. Adică din baltă în oceanul de rechini.

Deci cam atât se cere pentru a fi poliţist, nimic de genul să ai o şcoală specială.

Şi pentru că moderatoarea s-a prins de idee, a plusat şi a întrebat din nou dacă nu i s-a verificat dosarul şi de ce nu s-a avut în vedere faptul că are cazier. Şi nu orice cazier.

D-l poliţist purtător de vorbe a spus că acel cazier e din 2008, dar a uitat că – ceea ce i-a amintit moderatorul – la angajare trebuie să se verifice dacă viitorul poliţist are cazier.

Şi strâns cu uşa de cei doi moderatori,d-lui Ciocan i-a scăpat o „păsărică” din gură: „Sunt mulţi în situaţia asta!“
Atenţie: sunt mulţi! Şi aceştia mulţi fac legea la noi.

Şi aşa, Poliţia pare să fie o adunătură de neştiutori şi, în consecinţă, iresponsabili. Dar nu e vorba de orice neştiutori, ci de aceea care sunt puşi acolo să ne păzească, adică cei care ne tot bagă în ochi treaba aia cu „Siguranţă şi încredere“.

Apoi, întrebarea care se produce în minţişoara noastră e normal să fie: „Care siguranţă şi încredere?“. E lesne de răspuns: Pe mâna unora cu cazier, căci ei se pricep la treaba cu siguranţa. Cine se pricepe mai bine să prindă un hoţ, dacă nu hoţul, pare să spună Poliţia Română, prin guriţa lui Ciocan.

O lectură obligatorie pentru o perspectivă integralistă

Este foarte greu să îţi faci o perspectivă cât de cât apropiată de realitate despre societatea românească în general, dar este şi mai dificil să realizezi o astfel de perspectivă a diferitelor categorii „de vârf” a aceleeaşi societăţi.
Este mai mult decât o junglă, chiar dacă Adrian Marino descrie cu aceste cuvinte lumea „selectă” a oamenilor de litere şi a politicienilor de ieri şi mai ales de azi. Nu este deloc exagerat să spunem că este mai degrabă o zonă cu nisipuri mişcătoare.

Având în vedere „feţele” vizibile ale acestei lumi „selecte”, este evident că ne aflăm extrem de departe de adevărul deloc măgulitor din spatele măştii. O privire ceva mai atentă sub colţul vălului de borangic cu care se îmbrobodesc „selecţii” şi a „relizărilor” lor măreţe, după care şi-au croit nume marile personaje ale timpului nostru sau care de abia au ieşit din scenă, te face să te înfiori datorită suflului rece a realităţii.

Mă aflu deja la pagina 400 a cărţii postum a lui Adrian Marino, Viaţa unui om singur, şi îmi pare rău că se termină, căci, aşa cum şi autorul mărturiseşte, ar fi fost mult mai multe de citit, dar s-a limitat la anumite aspecte, care au funcţia descriptivă a lumii pe care vrea să ne-o creioneze în toată neagra sa splendoare de intrigi şi orgolii fundamentate pe personalităţi de mucava.

Marino nu este un pesimist şi nu îndeamnă la pesimism, dar, chiar şi postum, vrea să ajute să nu admirăm himere, ci să ne creăm o perspectivă corectă pentru o orientare şi mai corectă. E ca un fel de testament pentru o societate europeană, pentru care acest om a lupta şi în care a crezut, fără a cădea într-o dulceagă admiraţie, ci demontând-o şi recreând-o pentru caracteristicile culturii noastre.

Doar citind această carte, se poate înţelege de ce a ales ca să nu fie publicată decât postum.

Cartea lui Adrian Marino este o lectură obligatorie pentru o perspectivă integralistă şi realistă a micii noastre societăţi româneşti şi a marilor ei oameni contemporani.

Şi ca o reflexie: Silviu Brucan a fost un optimist fără leac, spunând că sunt suficienţi 20 de ani pentru vindecarea societăţii noastre. Şi doar citind această carte putem depăşi dezamăgirea că anii au trecut şi mai sunt atât se multe lucruri de făcut.

Adrian Marino, un realist fără scrupule, ne spune printre multele rânduri ale cărţii sale postum – şi totuşi atât de puţine pentru ceea ce doreşte să prezinte –, că e vorba de o generaţie şi a evitării uceniciei faţă de aceasta. E nevoie de un alt tip de ucenicie: realistă, lucidă, sinceră şi deschisă spre valoare şi nu spre „mediocritatea, aroganţa şi parvenitismul“ care caracterizează pe cei care ni se prezintă acum, ca modele şi soluţii. O lectură care nu are egal – aşa s-ar putea defini parcurgerea acestei cărţi.

Dar pentru a nu risca un câştig minim, cartea trebuie citită cu pixul în mână şi cu un caiet de notiţe, în care să fie înregistrate categoriile şi oamenii împreună cu portretul lor creionat de Marino, spre o suprapunere cu masca pe care ne-o prezintă respectivele persoane în viaţa de zi cu zi. Nu spre o denigrare – repet –, dar spre evitarea căderii în eroare şi spre o percepţie matură.

Un job bănos pentru toate vârstele

M-am aliniat în faţa micuţului chioşc de pe str. Amzei, în spatele celor 3 persoane care deja aşteptau să cumpere merdenelele „cele mai bune din zonă“, aşa cum îmi spuneau studenţii mei, pe când eram asistent la un institut şi o facultate pe care nu vreau să le prea amintesc, pentru că această amintire nu poate să-mi producă decât scărbă, dezgust. Dar că tot veni vorba de „merdenelele cele mai bune din zonă“, numai gândul la gustul pe care aşteptam să-l savurez începea să-mi mai refacă cheful.
Doi ţigănuşi roiau ca două muşte supărătoare lângă noi şi tot bâzâiau cunoscutul refren: „dă-mi un ban!“. Neavând ce face până să îmi vină rândul, am intrat în vorbă cu ei.
– Cine şeful care vă numără banii pe care îi adunaţi?
Ţigănuşii au rămas ca trăsniţi, dar nu a durat mult, căci şi-au revenit repede şi au continuat să bâzâie pe lângă noi şi mai insistent. Se vede că erau meseriaşi cu experienţă. Nu se pierdeau ei cu una cu două.
– Hai, spuneţi că nu vă torn, am continuat eu.
– Nu d-le, nu avem şef, dă-mi un ban, nu avem ce mânca, a continuat refrenul.
– Nu-ţi dau şi gata.
În faţa mea era o femei cam de vreo 40 de ani. Îşi pregătea banii să plătească cele cerute la chioşc. Ţigănuşii şi-au îndreptat atenţia spre ea. După ce a primit restul, a dat un leu ţigănuşilor care nu o mai slăbeau din ochi.
– Ăăăă. Dar nici măcar de o plăcintă nu mi-aţi dat. Sunteţi zgărcită, ăăă. Ce e asta? Uite zgărcita, a scuipat cuvintele unul dintre ţigănuşi, iar celălat i-a ţinut isonul.
– Urâto, ce zgârcită eşti! Dă şi tu acolo, ce nu ai?
Enervată, femeia a început să spună tot felul de lucruri printre care îi făcea pe ţigănuşi nesimţiţi şi nepoliticoşi, mai ales nerecunoscători. Dar nu a avut atâta minte încât să realizeze că tocmai pentru că a dat ea este una dintre acele persoane care încurajează astfel de lucruri şi ajută la repetarea lor la nesfârşită pe străzile, în pieţele şi în mijloacele de transport.
Odată femeia plecată, s-au întors la mine şi la cei care mai eram pe acolo. Acelaşi bâzâit şi acelaşi refren. Un bărbat s-a luat de ei, dar fără niciun rezultat. M-a adresat din nou ţigănuşilor.
– Mai aveţi mult să vă faceţi planul? Şi fără ca măcar să mă uit spre un colţ anume al clădirii dinspre piaţă, am spus: Tipul ăla de acolo e patronul vostru?
Puştii au plecat în fugă şi, într-adevăr, s-au îndreptat spre o persoană matură, bine îmbrăcată, căruia i-au spus ceva în fugă. Ca rezultat, şi „patronul” lor a plecat în grabă de lângă cabina telefonică de care până atunci stătuse rezemat.

Aşa că daţi de pomană, ca să meargă afacerea!

Consultări sau urecheaţi pentru incapacitate?

Chiar dacă guvernul vrea să salveze aparenţele, consultările de azi nu par deloc a fi unele care să facă parte din protocolul de colaborare dintre guvern şi preşedinte. Mai degrabă seamănă a urecheală pentru temele nefăcute.

Şi asta se poate uşor verifica din declaraţiile pe care preşedintele le-a făcut cu ocazia primei sale ieşiri publice după realegere, la postul de televiziune B1 TV, săptămâna trecută. În cadrul emisiunii la care a fosat invitat, Traian Băsescu s-a arătat extrem de nemulţumit de progresele înregistrate de guvern în general şi de situaţia din partidul de guvernământ în special.

Mai mult, din ce în ce mai mult se vehiculează o iminentă remaniere, temă preluată cu mult avât de Antenele voiculesciene, încă din timpul consultărilor.

Oricum, având în vedere temele importante pe care guvernul şi le propusese pentru a le face, situaţia este mai rea decât a fost: mai ales dacă ne gândim la angajamentul de a reduce cheltuielile bugetare şi de a mai subţia sectorul public. Dimpotrivă, acesta, în unele locuri, pare că s-a mai îngrăşat. Se pare că şi aceasta a fost o temă de urecheală zdravănă, având în vedere că statul se tot împrumută pentru a plăti acest aparat de stat extrem de îngrăşat în ultimii ani, pe care nu-l mai poate susţine economia reală. Asta ca să amintesc doar o temă.

Dar pentru a nu intra în detalii, întrucât nu e cazul unei analize, guvernul a părut mai degrabă handicapat în a aplica măsurile, dacă nu chiar fără o reală interesare. În multe dintre sectoarele în care a anuţat că va acţiona pentru reformă, mai totul a rămas la nivel de vorbe.

Ca să nu ai vorbim de incapacitatea sa de acţiona prompt în faţa abuzurilor care se fac acum în justiţie şi nu de către oricine, ci tocmai de magistraţii care sunt în incompatibilitate. Dar, fără a fi necesară o serioasă documentare, sunt suficienţi membri ai guvernului sau tot felul de secretari de stat care speră ca ANI să moară pentru totdeauna. Şi prietenii ştiu de ce. Adică magistraţii care au luat decizia.

Cât priveşte campania lui Teo, nici nu mai e cazul să amintim. Prezenţa ei la B1 TV, aseară, a fost cât se poate de grăitoare. Dar chiar e o problemă pentru alegătorul din Colegiul 19: pe cine să aleagă? Oricum au doar două posibilităţi acum: show şi demagogie ieftină.

Triadele lui Marino despre „litere“ şi „literaţi“

De mult am aşteptat cartea postum a lui Adrian Marino. Şi iată că, o am în mână şi citesc la ea cu mult sârg. Trebuie să recunosc că nu este a mea, ci mi-a împrumutat-o un om de litere cu mult drag, pentru doar 10 zile. Aşa că am să joc bine între orele de muncă şi timpul de călătorie spre casă ca să o pot citi şi nota câte ceva din ea.

Deja am parcurs aproape 200 de pagini. Peste partea cu politicienii de prin închisorile comuniste şi „ideologiile“ lor am trecut repede, căci aceste ideologii erau la fel de desăvârşit absente ca şi la politicienii de azi. Aşa că nu merită atenţie. Doar ca studiu de comportament şi aprofundare de analiză. (Ca o mică paranteză, despre politicenii români, dar de data asta din perioada interbelică, aceleaşi lucruri „măgulitoare“ am citit şi din Jurnalul unui Arhiepiscop Catolic care a condus pe atunci Arhiepiscopia Catolică de Bucureşti. Sigur, nu i-a uitat nici pe unii clerici catolici, despre care ne scrie la fel de „interesant“. O altă carte care merită citită…)

Dar pentru că Marino era un om de litere, merită reţinută dubla triadă a sa despre „litere“ şi „literaţi“.

Lumea literară, spune Marino este „brutală, feroce şi lipsită de scrupule“, iar literatul/scriitorul este plin de „mediocritate, aroganţă şi parvenitism“.

Dar dincolo de aceste triade, călătorind doar până la acest punct prin memoriile marelui om, am întâlnit acolo mari nume deloc măgulitor prezentate. Vreţi să întâlniţi şi altfel „marii oameni“ ai timpului nostru? Vă invit la o lectură a lui Marino.

Dar eu voi continua să punctez măcar ici-colo portretul societăţii româneşti realizat de Marino.

Lectură plăcută şi… noutăţi pe măsură, chiar dacă frapante.

E timpul ca ministrul Justiţiei să dovedească ce spune

Hotărârea Curţii Constituţionale de a lăsa ANI fără „obiectul muncii” prin declararea funcţionării acestei instituţii ca neconstituţionale a adus mare bucurie în rândul celor mai corupţi demnitari.

Primul care a işeit la rampă a fost Radu Mazăre, printr-o declaraţie telefonică la Realitatea TV, prilej cu care, în binecunoscutul lui limbaj golănesc, a vrut să arate că Dumnezeu i-a pedepsit pe cei de la ANI căci „nu erau corecţi”.

După ce a fost făcută publica hotărârea CCR, ministrul Justiţiei, a ieşit la rampă şi a declarat că va face orice ca ANI să funcţioneze în continuare. Într-adevăr, este un prilej să arate că este şi capabil să facă ceva şi nu doar să pară că este extrem de hotărât să lupte împotriva corupţiei. Dacă şi acum va face doar declaraţii politicoase, atunci este încă unul dintre cei mai incapabili miniştri de Justitie, iar Guvernul Boc merită snacţionat serios pentru că ar putea avea asemenea ministru. Dar ar fi timpul să demonstreze că într-adevăr asta îi este voinţa reală şi că nu face declaraţii doar ca să arate că munceşte.

Şi ca să nu ne mire hotărârea luată de CCR, este bine de ştiut că 7 dintre cei 9 judecători ai Curţii Constituţionale trebuia să fie şi ei cercetaţi de ANI pentru averile lor. Gestul CCR este un ajutor pentru demnitarii corupţi, dar şi o salvare chiar a celor care au judecat constituţionalitatea ANI. La ce concluzie ne puteam aştepta.

Aşadar, acum e rândul ministrului Justiţiei, dar şi a societăţii să nu tacă. Sub orice formă.

Herta Muller şi indolenţa românească

Cuvintele prin care Herta Muller a amintit de România, în cadrul conferinţei de promovare a romanului ei la Bruxelles, nu sunt deloc măgulitoare, dar marea problemă este aceea că sunt încă prea blânde la starea de spirit de pe la noi.

Pentru premiata Nobel, faptul că întregul aparat al vechii dictaturi se află în continuare în punctele cheie ale societăţii româneşti este lucrul cel mai relevant al acestei indolenţe.

Şi are mare dreptate. Societatea românească „oboseşte“ foarte repede să conteste această stare de fapt sau mai degrabă preferă să pactizeze, lucru care, de altfel, este atât de bine descris în literatura memorialistică a perioadei de dinainte de 1989, dar fapt bine verificat acum.

Situaţia se complică atunci când se caută o cale împotriva acestei stări: nu prea e cine, iar dacă au fost, mulţi dintre aceştia au migrat uşor către cei pe care îi condamnau. Banul şi puterea nu are nici miros, nici culoare.