October 22, 2017, the Nineteenth Sunday after Trinity, Year A / Gift and Call

„Give”, O, God, „to your servant an understanding mind” (…) „to discern between good and evil” (1 Kings 3,9). To have an open heart to your wisdom, open ear to your word and mouth that it be filled with your spirit!

With this short prayer I would like to begin today’s meditation on the Bible readings and their message. It is rooted not only in my desire to receive necessary inspiration, but in the prayer of King Solomon to, who, at the beginning of his life as leader of Israel, was aware that in the face of such a task what he needs is just wisdom, „understanding heart” to have the gift of „discernment”, to have discernment. In front of the understanding of the biblical message, we need the same attitude as the Solomon needed: humility and openness to receive God’s gift, the gift of understanding and responding to our expectation that his message to be living in our real lives.

The Old Testament’s reading is from Proverbs today. This book is attributed to Solomon, even by Scripture, even if those who study the book today say that there are fragments belonging to other authors. What we do know is that this collection of teachings has already been fully written early in the seventh century, before Christ. But today we do not want to stop and just do a critical study of the book. We stop on the message of the fragment read in order to understand better the reading from the New Testament.

„Let your heart hold fast my words; keep my commandments, and live (Proverbs 4,4b). „When I was a son with my father (Proverbs 4,3a), I got this urge, says the author of Proverbs. „I have taught you the way of wisdom” (Proverbs 4,11a), he continues. Your life will be „like the light of dawn, which shines brighter and brighter until full day” (Proverbs 4,18b).

In literature, we find many texts that addressed descendants. It’s testament texts in which the author writes his advice for the next generation. In the passage we read, it is clear that what the author wants to teach the descendants it is not of their own wisdom, but it is a truth inherited from its predecessors lived. It is clear he talks about living and teaching Law received by Moses, God’s commandments. The experience of those who lived before shows that following the received teaching exchange fully human person, changes his life, and the person is blessed and he/she is blessing to others. From here, we understand that this type of testament is not just a teaching, but a mission that was undertaken and is now passed on to the new generation. So the learner calls, calls the learned to perform a duty, as he in turn was called.

The sons of Zebedee are in front of Jesus. The context in which the dialogue is the time at which Jesus begins to talk about how it will fulfill its mission, on its most dramatic part: „we are going up to Jerusalem, and the Son of Man will be handed over to the chief priests and the scribes, and they will condemn him to death” (Mark 10,33). Mathew, the evangelist, tells us that the mother of the sons of Zebedee was the one who asked Jesus, prayer made in the same context of the presentation of fulfillment of the suffering of Jesus on the Cross (Mathew 20,20-18). It is just a detail of the story. But this shows that among those who followed Jesus to Jerusalem was their mother, even if Mark does not mention it.

What ask the sons of Zebedee (may be asked the audience)? ”Grant us to sit, one at your right hand and one at your left, in your glory” (Mark 10,37b).

What is the context in which they ask that? What was Jesus talking about (may be asked the audience)? About the most difficult aspect of his life: „to drink the cup that I drink” (Mark 10,38b). What is this cup? It’s just his way to Jerusalem, betrayal, crucifixion, death on the cross, which will save the world. This is the aim of the road that Jesus follows.

Zebedee’s sons are disciples of Jesus. Jesus fulfills a will of God the Father, which is to save people. This is the most important thing. Jesus wants to give to disciples – and to the sons of Zebedee to – a testament: to carry on his mission, so make it known to the people, as a gift and a duty. This is their place on Jesus’s plan, not another. Jealousy is pointless here. It’s just fulfilling the call. How? Jesus didn’t come „to be served but to serve” (Mark 10,45a). What service did he do? Hi gave „his life a ransom for many” (Mark 10,45b).

„Let your heart hold fast my words; keep my commandments”, says the author of Proverbs (4,4b). Jesus says the same thing. He calls for an original way of life: „whoever wishes to become great among you must be your servant” (Mark 10,43b). He accomplished his mission as follows: He has shown the power of the gift given to us: salvation through his humiliation, through his service for us, saving us. He is our savior God who saved us by humbly serving. He freed us by a testament-promise, he freed us from evil, delivers us in every moment.

And once we were released, he gives us a testament-duty teaching. If we live after his example, then, the promise will be fulfilled. If the salvation is fulfilled in us, we are those who enjoy the gift of his living teaching. But as he fulfilled his promise by making us a great gift – the salvation -, his teaching experience must be born in us the belief that we received a mission, a calling.

The receiving teachings of Jesus and his salvation is not something that stops here. The writer of Proverbs warns that has learned from his father as a pledge, as something to be achieved, something to be passed on then, as a testament, as a call to mission. This testament is a gift that requires action.

Jesus made the disciples share his salvation, but calls to push forward this salvation, so make known her share, in the same way: by serving for fulfillment.

We can summarize. The central idea in both Proverbs and Mark is in receipt of a teaching and then as a duty to be made known. No matter the place, but the accomplishing is important. „But the path of the righteous is like the light of dawn” (Proverbs 4,18a) and the dignity „is for those for whom it has been prepared” (Mark 10,40b).

By that we received Christian teaching must understand that we received a gift, the gift of Jesus, salvation for us. For this gift come to us, the people before us have accepted the gift of salvation, and commitment to makes it known. It is a testament received and then passed on. A teaching and good news which was given on a personal and public service, which always have born the desire to talk about it.

Both in Proverbs and the Gospel of Mark we are invited to receive and to live a doctrine. First, mission means the experience of teaching in our lives, and then the call to continue to give away what I got, the service of the truth, serving the other one, known by his teaching. So these are two inseparable aspects: receiving and giving.

Here is the chronic problem of our generation. I received the teaching, the gift. Do we answer the call to take on the mission, to preach and teach the next generation? Or we buried everything in our secret lives, private? No matter where and when, but the answer for the call, for the invitation. Pass on the teachings is to enable others to enjoy the same mission and place in Jesus’ plan to save us. Our silence stops his teaching, the truth about him and about the humankind to come to the others. At times when it is so easy to say something we choose to remain silent so as not to disturb, to respect the freedom of others, even our children. What kind of freedom? The freedom not find out about the true word about God, salvation through Jesus? What does it mean concretely in everyday life? How can we do this?

As we begin, I would like to end with a prayer, inspired by Solomon’s prayer, prayer that will give us the answer we are looking for. Let us pray together with him to receive the wisdom to make known Christian teaching on, to our children and those around us.

God, you have shown great mercy to our ancestors because they believed in you and made you be known. By their faith and their proclamation, you gave me, Lord, a gift and a calling. But I am irrelevant and unwise. Give your servant an understanding heart to discern between good and evil. Teach him how to make you be known in a world increasingly hostile to your teaching. I thank you for you gave me that call trough Baptism. Give me the wisdom to fulfill the mission received. (Prayer inspired from 1 Kings 3,6 to 9). Amen

22 Octombrie 2017, a XIX-a Duminică după Sfânta Treime, Anul A / Dar și Chemare

„Dă”, Doamne, „slujitorului tău o inimă pricepută” (…) „ca să deosebească binele de rău.” (1 Regi 3,9). Să aibă inima deschisă la înțelepciunea Ta, urechea la cuvântul tău și gura să-i fie plină de spiritual tău!

Această scurtă rugăciune, cu care doresc să încep meditația de astăzi asupra lecturilor biblice și a mesajului lor, își are rădăcina nu doar în dorința mea de a primi inspirația necesară, ci și în rugăciunea regelui Solomon, care, aflat la începutul vieții sale de conducător al lui Israel, a fost conștient că, în fața unei astfel de misiuni, ceea ce îi este necesar este tocmai înțelepciunea, „inima pricepută” ca să aibă darul „deosebirii”, să aibă discernământ. În fața înțelegerii mesajului biblic, avem nevoie de aceeași atitudine ca a lui Solomon: umilință și deschidere pentru a primi darul lui Dumnezeu, darul înțelegerii și răspunsul la așteptarea noastră ca mesajul său să devină viu, real în viața noastră.

Lectura din Vechiul Testament, citită astăzi, este din Proverbe. Această carte este atribuită lui Solomon, chiar de către Sfânta Scriptură, chiar dacă cei care studiază astăzi cartea spun că există fragmente care aparțin și altor autori. Ceea ce știm sigur este că această colecție de învățături a fost deja scrisă în totalitate în prima parte a secolului VII, înainte de Cristos. Dar nu vrem astăzi să ne oprim să facem doar un studiu critic al cărții. Ne oprim asupra mesajului din fragmentul citit, pentru a putea să înțelegem mai bine lectura din Noul Testament.

„Păstrează în inima ta cuvintele mele, păzește învățăturile mele și vei trăi” (Proverbe 4,4b). „Când eram încă fiu la tatăl meu” (Proverbe 4,3a), am primit acest îndemn, spune autorul Proverbelor. „Eu îți arăt calea înțelepciunii” (Proverbe 4,11a), continuă el. Viața ta va fi „ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând” (Proverbe 4,18b).

În literatura universală, putem găsi numeroase texte care sunt adresate urmașilor. Este vorba de texte-testament în care autorul își scrie sfaturile pentru următoarea generație. În fragmentul citit de noi, este evident că ceea ce autorul vrea să învețe pe cei care urmează nu este din propria înțelepciune, dar este un adevăr moștenit și trăit de predecesorii săi. Este clar că vorbește de trăirea Legii și învățăturii primite prin Moise, de poruncile lui Dumnezeu. Experiența celor care au trăit înainte arată că urmarea învățăturii primite schimbă în totalitate persoana umană, îi schimbă viața, iar omul este binecuvântat și devine binecuvântare pentru ceilalți.

De aici, putem înțelege că acest tip de testament nu este doar o simplă învățătură, dar o misiune, care a fost preluată și acum este dată mai departe către noua generație. Așadar, cel care învață invită, cheamă pe cel învățat să îndeplinească o datorie, așa cum el, la rândul lui, a fost chemat.

Și iată-i pe fiii lui Zebedei în fața lui Isus. Contextul în care are loc dialogul este cel al momentului în care Isus începe să vorbească despre cum se va împlini misiunea sa, despre partea sa cea mai dramatică: „ne suim la Ierusalim, iar Fiul omului va fi dat în mâinile preoților celor mai de seamă și cărturarilor. Ei îl vor osândi la moarte” (Marcu 10,33). Evanghelistul Matei ne spune că mama fiilor lui Zebedei a fost cea care l-a rugat pe Isus, rugăciune făcută în același context al prezentării împlinirii suferinței lui Isus pe Cruce (Matei 20,20-18). Este vorba doar de un detaliu de povestire. Acest lucru însă ne arată că printre cei care îl urmau pe Isus spre Ierusalim era și mama lor, chiar dacă Marcu nu amintește asta.

Ce îi cer fiii lui Zebedei (poate fi întrebat publicul)? „Să ședem unul la dreapta Ta și altul la stânga Ta în slava Ta” (Marcu 10,37b).

Care este contextul în care ei cer asta? Despre ce vorbea Isus (poate fi întrebat publicul)? Despre cel mai dificil aspect al vieții sale: „paharul pe care-l voi bea” (Marcu 10,38b). Ce este acest pahar? Este tocmai drumul lui spre Ierusalim, trădarea, răstignirea, moartea sa pe cruce, prin care va mântui lumea. Acesta este scopul drumului pe care îl urmează Isus.

Fiii lui Zebedei sunt ucenici ai lui Isus. Isus împlinește un testament al lui Dumnezeu Tatăl, acela de a salva pe oameni. Acesta este cel mai important lucru. Isus vrea să dea, mai departe, ucenicilor – și fiilor lui Zebedei – un testament: să ducă mai departe misiunea sa, s-o facă cunoscută oamenilor, ca un dar și o datorie. Acesta este locul lor în planul lui Isus, nu altul. Gelozia nu își are rost aici. E vorba doar de împlinirea chemării. Cum? Isus nu „a venit să i se slujească, ci el să slujească” (Marcu 10,45a). Ce slujire a făcut el? Și-a dat „viața răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10,45b).

„Păstrează bine în inima ta cuvintele mele, păzește învățăturile mele”, spune autorul Proverbelor (4,4b). Același lucru spune și Isus. „oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujiorul vostru” (Marcu 10,43b). El și-a îndeplinit misiunea astfel: puterea lui a arătat-o prin darul pe care ni l-a dat: mântuirea, prin umilirea sa, prin slujirea noastră, salvându-ne. El este Dumnezeul nostru mântuitor, care ne-a salvat prin umilință, slujire. A îndeplinit un testament-făgăduință: ne-a eliberat de rău, ne eliberează în fiecare moment.

Și, odată ce am fost eliberați, ne dă un testament-datorie, învățătura sa. Dacă îl trăim, după exemplul său, atunci, în noi, se împlinește făgăduința sa. Dacă mântuirea se împlinește în noi, atunci suntem cei care ne bucurăm de darul său, trăind învățătura sa. Dar așa cum el a împlinit făgăduința sa prin a ne face un mare dar – mântuirea -, trăirea învățăturii sale trebuie să nască în noi convingerea că am primit o misiune, o chemare.

Primirea învățăturii lui Isus și a salvării sale nu este ceva care se oprește aici. Autorul cărții Proverbelor atrage atenția că a primit învățătura de la tatăl său ca un angajament, ca ceva ce trebuie îndeplinit, ceva ce trebuie dat mai departe apoi, ca pe un testament, ca pe o chemare la misiune. Acest testament este un dar care cere acțiune.

Isus îi face părtași pe ucenici la mântuirea sa, dar îi cheamă să ducă mai departe această mântuire, s-o facă cunoscută, s-o împărtășească, în același fel: slujind pentru împlinirea ei.

Putem rezuma. Ideea centrală, atât în Proverbe, cât și în Marcu este aceea a primirii unei învățături ca dar și apoi datoria de a fi făcută cunoscută. Nu problema locului este importantă, ci împlinirea misiunii. „Cărarea celor neprihăniți este ca lumina strălucitoare” (Proverbe 4,18a) și cinstea „este numai pentru aceia pentru care a fost pregătită” (Marcu 10,40b).

Prin faptul că am primit învățătura creștină trebuie să înțelegem că am primit un dar, darul lui Isus, mântuirea pentru noi. Pentru ca acest dar să ajungă la noi, cei de dinaintea noastră au acceptat darul mântuirii, dar și angajamentul ca să ni-l facă cunoscut. Este vorba despre un testament primit și apoi dat mai departe. O învățătură și o veste bună, care a fost vestită mai departe, o slujire personală și publică, care a născut mereu dorința de vorbi despre ea.

Atât în Proverbe, cât și în Evanghelia după Marcu suntem invitați să primim și să trăim o învățătură. Întâi, misiunea înseamnă trăirea învățăturii în viața noastră, iar apoi chemarea de a continua să dăm mai departe ceea ce am primit, prin slujirea adevărului, slujind pe celălat, făcând cunoscută învățătura lui Isus. Așadar este vorba de două aspecte inseparabile: a primi și a da.

Aici se află problema cronică a generației noastre. Am primit învățătura, darul. Răspunde-mi la chemarea de a duce misiunea mai departe, de a preda învățătura generației următoare? Sau am îngropat totul în viața noastră secretă, particulară? Nu locul și timpul contează, ci îndeplinirea chemării, invitației. A da mai departe învățătura primită înseamnă a da posibilitatea ca și alții să se bucure de același dar și de aceeași misiune și loc în planul lui Isus de a ne salva. Tăcerea noastră blochează învățătura lui, adevărul despre el și despre om să ajungă la ceilalți. În timpurile când este atât de ușor să spui ceva, noi alegem să tăcem ca să nu deranjăm, să respectăm libertatea altora, chiar a copiilor noștri. Care libertate? Aceea de a nu putea afla despre adevărata veste, despre Dumnezeu, despre mântuirea prin Isus? Despre ce înseamnă ea, în mod concret, în viața de zi cu zi? Cum putem să facem asta?

Așa cum am început, aș vrea să închei tot cu o rugăciune, inspirată din rugăciunea lui Solomon, rugăciune care ne va da și răspunsul așteptat. Să ne rugăm împreună cu el ca să primim înțelepciunea de a face cunoscută învățătura creștină mai departe, către copiii noștri și cei din jurul nostru.

Dumnezeule, tu ai arătat mare bunăvoință părinților noștri pentru că au crezut în tine și te-au făcut cunoscut. Prin credința dată lor și prin vestirea lor, mi-ai dat, Doamne, un dar și o chemare. Dar eu sunt un om mic și fără înțelepciune. Dă slujitorului tău o inimă pricepută să deosebească binele de rău. Învață-l cum să te facă cunoscut într-o lume tot mai ostilă învățăturii tale. Îți mulțumesc că prin Botez mi-ai dat această chemare. Dă-mi și înțelepciunea să împlinesc misiunea primită. (Rugăciune inspirată din 1Regi 3,6-9). Amin.