Boala cea mai grea a României

Imaginile transmise cu mult fast şi cu „lacrimi“ pe la colţul ochilor jurnaliştilor de la înmormântarea bardului ceauşeştilor au oferit, pentru cine a mai rămas neatins de „recuperarea valorilor“, un fragment al realului crud şi extrem de greu educabil al românilor.

Memoria este scurtă, mult prea scurtă, iar asta ne ucide mult prea multe speranţe încă din faşă.

Privind imaginile cu titlu informativ de la o ediţie de ştiri târzie (nu am dorit să văd nimic din ceea ce se transmitea ca mare ştire de către televiziunile ştiriste, care s-au mutat cu căţel cu purcel la „locul faptei“), am avut o stare de greaţă faţă de nimicnicia şi adulismul de care suferim. Zilele trecute, glumind, spuneam în redacţie că doar salvele militare mai trebuiesc şi Păunescu e erou. Am rămas cu gura căscată când la emisiunea de ştiri, rezumat al zilei, au fost prezentate coloanele de militari care au tras salve.

Toate astea arată cât este de bolnav acest popor şi cât de puţin conştientizează ceea ce a trăit şi trăieşte. Dar mai ales cât de uşor impresionabil este. Nimic din ceea ce ar însemna o judecată rece şi responsabilă, conştientă. Doar emoţie şi uitare, mereu uitare care ne îngroapă mai tare în marasmul trecutului laş al multor decenii de trădare a vecinului, a prietenului, a oricui pentru o „litră de ulei“ sua alte alea.

Mi s-a derulat scurt, în minte, toată această perioadă de 20 de ani de după 1989, când am văzut foştii comunşti învăţându-ne morala, când ierarhi coloboratori ai Securităţii şi preoţi vânduţi, cu glas mieros, ne invitau la iertare (deisgur, se simţeau cu musca pe căciulă), când un golan care a luat arma la revoluţie şi a tras în cine a putut a fost plâns de naţie în timp ce îşi dădea duhul prin spitalele ruseşti, când generali criminali, vinovaţi de genocid sunt plânşi şi trataţi ca regii, înmormântaţi cu onoruri, când oamenii mai trăiesc cu convingerea că e de datoria lor să „spună“ la cine trebuie şi să ştie.

Am urmărit, aceste ultime 3 zile, reacţiile celor care folosesc realitatea online pentru a se informa sau pentru a-şi face cunoscută micimea, mizeria umană: o imensă groapă de lături umane, asta era acest mediu ieri. Un mediu infect, ridicol de barbar prin cei care îşi vărsau produsele cerebrale.

Toţi aceştia, mult prea mulţi, nu văd nimic anormal în toată anormalitatea asta. Iar cei care încă mai sunt conştienţi, mult prea mulţi dintre ei, au dat mâna cu această mulţime, lăcrimând la doliul neamului. Încă un semn că şi intelectualitatea românească, în mare parte, este la fel de bicisnică şi gata oricând să-şi schimbe macazul, dacă e caz de ceva faimă.

Armata a devenit un fel de SRL care oferă servicii de „onoruri militare“ pentru toţi „idolii“, adormitorii de conştiinţă. Nu mai e nimic sfânt, dar totul este sanctificat, mai ales mizeria sufletească. Iar liderii, la fel de inconsecvenţi, elogiază eroi de neam şi „spală“ de păcatele trecutului cei mai odioşi dictatori. Nimic nu mai e de spus sau doar e o trezire la realitate: nu e vorba de a merge mai departe, ci pur şi simplu e nevoie de o reinventare, un punct de pornire pe care l-am tot evitat, de la care să fie altfel, să se gândească altfe, să se vorbească altfel, să se considere altfel totul. Restul e amăgire. Doar cârpeală de petice noi pe haine vechi. Şi s-a văzut cât de rentabil este un asemenea demers.

Aceste evenimente au evidenţiat faptul că mici şi mari, intelectuali şi oameni simpli, politicieni şi afacerişti, clerici şi simpli credincioşi au aceeaşi meteahnă: uitarea pentru ca să evite repararea, acea „îndestulare“ pentru trecut sau reparaţie pentru vină: uman, politic, intelectual, social, religios. Într-un cuvânt: o societate bolnavă din cap până în picioare. Un bâlci ieftin pentru o existenţă mult prea scump plătită de fiecare, dar în inconştienţă.

Dintre aceia care încă mai sunt lucizi, mult prea puţini au spus un cuvânt despre gravitatea situaţiei. Majoriatea, deşi convinşi de asta, au tăcut complici, ca mai totdeauna. Nu cumva să fie afectaţi în „reputaţie“.

Mergând pe un considerent biblic, creştin, considerente la care se face apel aproape devalorizându-le, această mare parte a celor care ar trebui să ia atitudine, întrucât nu vrea să supere pe nimeni şi vrea să se pună bine cu toţi, este cea mai periculoasă. Aceasta este boala cea mai grea de care suferă România: lideri de toate felurile care nu vor să supere pe nimeni. Nişte bătrânei simpatici, buni de citit şi de ascultat, care ne calmează când fiinţa ne spune că nu se mai poate.

Mihaiu dă cu buretele peste istorie

În cadrul unei reprize de promo la TVR, a apărut Liviu Mihaiu să ne mângâie pentru absenţa sa de pe sticlă pentru faptul că a fost extrem de ocupat cu obligaţiile sale ca guvernator al Deltei Dunării, timp în care a avut realizări epocale.

După ce ne-a liniştit anunţându-ne că de acum va fi cu noi, cu o faţă de o seriozitate patriarhală, ne priveşte şi ne întreabă dacă cumva mai are rost o Lege a lustraţiei, întrebare care va fi tema emisiunii pe care el o va realiza. Iar pentru a ne ajuta să găsim un răspuns, ne sugerează că asta aduce a vânătoare de vrăjitoare.

Şi aşa, tot poporul privitor la TVR a priceput că dumnealui are mari planuri: să rescrie istoria ştergând tot ce a fost până acum. Şi asta la 20 de ani. Şi nu e întâmplător. Tocmai acum câteva zile, sărăbtoream Proclamaţia de la Timişoara şi ar fi fost o ieşire din mână, dacă d-l Mihaiu nu venea şi el cu ceva pe tema centrală a acestei proclamaţii – decomunizarea, democratizarea şi modernizarea României –, dar taman pe invers.

Şi apoi să trecem să privim la TVR pentru a ne demonstra Mihaiu că ce ştim şi am trăit e total fals, iar nevoia de dreptate şi clarificare a istoriei e o pierdere de vreme.

Mai e nevoie să repetăm că TVR nu prea mai are nimic în comun pe agenda sa cu plătitorul facturilor sale, asta ca să nu spunem că e totual împotriva sa?