TVR – Lăzescu şi piatra lui de moară: clientela, nepotismul şi canalele parazit

Urmăreşte sau nu canalele de televiziune ale TVR, tot plătitorul de curent electric plăteşte taxa TV (ca să nu mai pomenim de taxa radio) – un bir pe care îl suportă toată lumea, dar care nu are cum să-i fie suficient acestui mamut pentru cheltuielile sale, başca fondurile de la bugetul de stat pe care le primeşte, tot din buzunarul nostru.

Oare chiar nu ar fi suficienţi aceşti bani? Alexandru Lăzescu a ieşit la rampă şi a declarat că nu, ba chiar instituţia pe care o conduce este aproape de colaps financiar. Dar care este adevăratul motiv al acestei situaţii?

Înainte de a preluat conducerea TVR, Alexandru Lăzescu a părut să fie omul care va face schimbări structurale serioase în TVR. A trecut ceva timp de atunci, dar, din păcate, nu a reuşit. Nu vorbim aici de partea editorială a unor canale. El pare să fie depăşit de situaţie.

Crâşma beţivului

O scurtă retrospectivă a mass-media în anul 2010 nu ne oferă deloc o imagine edificatoare. Pe lângă faptul că sunt departe de a mai sluji adevărul, mare parte din mass-media, crează propriile „adevăruri“. Dar asta nu e o noutate, căci nici anii precedenţi nu au făcut excepţie.

Noutatea constă în crisparea cu care mass-media au încercat să prezinte „materiale informative“, doar, doar ar putea să mai ţină clienţii pe-aproape. Fapte care nici măcar nu pot fi catalogate ştiri au fost aduse la rang de „evenimente“, iar lucrătorii mass-media au ajuns să-şi facă servicii unii altora, vânzându-se şi propunându-se, într-un delir deşânţat al dorinţei de a fi în faţă şi a ajunge cineva. Şi din ţânţar au făcut armăsar, ar spune vorba înţeleaptă.

Nimic de zis, unele fapte marchează un cerc anume de oameni, colegi, prieteni, familie etc., dar asta nu face ca faptele şi întâmplările personale să devină evenimente naţionale, chiar dacă eşti lucrător în mass-media. Toate aceste lucruri au culminat cu două cazuri răsunătoare: TVR care a tot reluat evenimentul aruncării de la balconul parlamentului a unui lucrător al său şi Prima TV, care din căderea lui Huidu în cap – dintr-un teribilism personal – au făcut tragedii şi motive de coalizare naţională.

Nu are rost să punem în discuţie toate amănuntele acestor cazuri, dar mass-media prea se apropie de cazul beţivului care şi-a deschis crâşmă.

Despre ce este vorba?

Mijlocul anilor ’90. Un sat din Moldova, destul de mare. Febra economiei de piaţă a atins şi acest sat. Nu au fost puţini cei care au înţeles că e caz de căpătuială. Şi aşa, satul moldav s-a umplut de cârciumi. Sătenii îi numeau pe proprietarii cârciumilor „privatizaţi“.

Printre aceşti „privatizaţi“, a fost şi un caz aparte, care a făcut deliciul „gurii satului“, dar şi a dus la catastrofa materială a familie.

Un domn, cam prea mare iubitoriu de alcool şi-a zis şi el că e timp ca şi el să se apuce de afaceri. Dacă pot alţii, de ce să nu poată şi el?

Şi-a făcut firmă, a deschis larg porţile, a umplut „odaia curată“ de rafturi, a aşezat pe ele sticle, pahare, marfă de băcănie, în principal băutură şi s-a apucat de treabă.

Dar cum era iubitor mare al mărfii pe care o deţinea şi îi mai şi plăceau şuetele cu prietenii de pahar, din ziua în care a deschis „stabilimentul economic“ a şi început să petreacă ca un „privatizat“ ce era. Clienţii crâşmei lui era el şi prietenii lui de pahar, care, vorba aia, cum să plătească atâta timp cât amicul lor „ajuns“ poate să le dea pe gratis. Vorba aia, obrazul fin cu cheltuială se ţine.

Nu a trecut mult timp şi au venit „angrosiştii“ care îi oferiseră marfă spre vânzare. Scoate banii de unde nu-s. Au venit cu poliţie şi cu tărăboi, au luat vacă, televizor, porc, orătănii şi oaie şi tot nu au acoperit pierderea, aşa că datoria nu s-a încheiat. Drept urmare, „privatizatul“ nostru a trebuit să lucreze la „stăpân“ ca să achite datoria, iar familia să ajuneze şi să caute să acopere lipsurile cauzate de confiscarea bunurilor de către creditori. Cam asta e povestea crâşmarului care era propriul client. A vândut, dar tot el a cumpărat.

Din păcate, mass-media, în multe situaţii, se află în aceeaşi situaţie: sunt propriul client. Ceilalţi de mult nu mai consumă.

Dar cine a făcut ce trebuie?

„Auzi? A început în Vest“, au fost cuvintele cu care m-a întâmpinat în autogara din Bacău un prieten de atunci, care era mai mare cu 5 ani decât mine. Atunci, în 1989, decembrie, eu aveam doar 15 ani, 3 luni şi jumătate. Un adolescent doar.

Acel decembrie nu a fost prea rece, doar cu puţină zăpadă. Nu-mi mai aduc aminte care a fost motivul că vacanţa de iarnă, din acel an, a început mai degrabă. Poate că pentru că sărbătoarea Crăciunului, calendaristic, se plasa la un început de săptămână, nu mai ştiu… Era doar 19 decembrie.

Pe tot parcursul călătoriei spre casă am stat într-un colţ cu acel prieten şi am ascultat şuşotelile lui despre ce a aflat el la cămin. Erau doar frânturi. Că oamenii au ieşit în stradă, că s-au luat la bătaie cu miliţienii, că au fost şi morţi, că a fost trimisă armata şi multe altele.

Am ajuns acasă spre seară. Din punct de vedere tehnic, familia mea nu era dotată. Aveam un amărât de radio „Dunărea“. Era o chestie cam de mărimea unei cutii de ghete, dar întoarsă pe cant. Avea două butoate lungi de la care se regla volumul şi basul, vreo 6 clape, încastrate într-o fantă, care îţi dădeau impresia că sunt nişte dinţi prea laţi şi galbeni, motiv pentru care mama îi spunea „moşneagul“. Era şi mono audio. În schimb, avea o bandă extrem de largă a frecvenţei, începând de la ultrascurte la lungi. Asta era, într-adevăr, ceva de ajutor, căci noile radiouri nu aveau această lungime de bandă. Pe când „moşneagul“ avea şi, pe drept, era chiar moşneag. A fos cumpărat îainte de naşterea fratelui meu mai mare. Imediat după ce părinţii se căsătoriseră.

Întrucât veneam acasă doar la o săptămână sau două, la fiecare sosire era un fel de ritual în timpul căruia mă interesam de ceea ce mai e pe acasă, dar acum am trântit repede voluminosul geamantan şi m-am repezit spre „moşneag“. Am căutat repede pe scală o frecvenţa Radio Vocea Americii, dar pentru că nu am reperat-o, am continuat spre frecvenţa Europa Liberă. Într-adevăr, se transmitea despre mişcări de stradă în Timişoara, despre un pastor, despre o comunitate şi despre faptul că oamenii din oraş au început să se alăture acelei mişcări.

Din acea zi şi până pe data de 22 decembrie, când am văzut la televizor că Ceauşescu a plecat cu helicopterul, am tot ascultat ce se întâmplă, fie de la Europa Liberă, fie de la posturi maghiare de radio pe care le receptam, mai bruiat sau nu, cu acel „moşneag“.

Bunicul era informat şi el de cele ce se întâmplau şi îl vedeam că freamătă de nerăbdare. În ziua în care TVR a început să transmită „liber“, am fugit la el şi l-am chemat să vadă. Nu pot să uit cum lăcrima bătrânul de emoţie. Nu înţelegeam prea mult, căci altceva decât comunism nu cunoscusem, chiar dacă ştiam cât de greu le e părinţilor să ne ofere cele necesare şi că multe lucruri trebuiau discutate în şoaptă şi doar cu cei mari. Nu uitasem nici de poveşti cu rude anchetate sau bătute pentru cine ştie ce. Dar nu înţelegeam pentru ce atâta emoţie la bunicul. Părinţii erau mai rezervaţi, dar bunicul exalta efectiv, ca să nu spun că a şi plâns în repetate rânduri.

Şi apoi a venit Crăciunul. Şi a fost împuşcat Ceauşescu şi parcă a mai pierdut din emoţia de pe 22. A zis doar scurt: „Nu-i a bine. Trebuia să-l judece şi să-l ţină la rece ca să spună tot ce ştie. Cineva vrea să nu ştim“. Şi apoi nu a mai fost interesat de schimbare.

E adevărat că eram prea departe de localităţile unde lumea a ieşit în stradă. În municipiul reşedinţă de judeţ, un nebun sau cel puţin aşa a fost catalogat, în 23 a tras din Hotelul Decebal, iar următoarele zile, până spre Anul Nou, mai apăreau 2-3 care trăgeau noaptea, în clădiri. Singurul semn evident că între 19 şi 22 a fost ceva care s-a schimbat a fost mobilizarea tuturor unităţilor militare, ceea ce a creat ceva panică. Mai ales că municipiul este înconjurat de tot felul de unităţi militare, iar atunci aveau mari parcuri de blindate şi tancuri, chiar dacă vechi, dar extrem de numeroase. Aeroportul militar fierbea şi plin ochi cu soldaţi. Lungi coloane de taburi plecau în fiecare noapte spre sud, iar intrările oraşului erau flancate de altele. Şi apoi au dispărut.

La televizor a început să apară tot mai des un om, Iliescu. Lumea îl ştia, căci, pe vremuri, a fost mare şef la Iaşi, cum spunea bunicul. După ce l-a ascultat de câteva ori, a concluzionat: „E între ei! Să vedem ce iesă“. Şi nu a mai fost interesat de noutăţi.

Au trecut sărbătorile şi singura schimbare a fost că la televizor a apărut şi Patriarhul, care ne-a urat de an nou şi tot felul de episcopi şi lideri ai cultelor care au făcut acelaşi lucru. În rest, aceeaşi iaţă cenuşie şi incertitudine. Pe lângă astea mai auzeai pe unul sau pe altul că spunea de câte cineva că a fost securist şi că a bătut şi torturat sau mai auzeai pe stradă strigându-se: securistul.

Întors la liceu, am fost mirat cum profesorul de ştiinţe politice (ăla care ne forţa să învăţăm dintr-o cărticică roşie realizările şi congresele partidului) devenise acum profesor de psihologie, iar directorul care ne verifica dacă purtăm cravata bleumaren şi dacă suntem la zi cu activităţile UTC dispăruse. Unul Aroneanu. Nimeni nu ştia de el. Mai târziu, am aflat că plecase în Germania.

Cam asta a fost revoluţia, apoi au urmat schimbările… Multe şi nemaiştiute. Doar una este de memorat: dacă cineva era întrebat de ce face un lucru sau altul, răspundea invariabil: „Ce mă? E libertate. Eşti comunist? Fac ce vreau!“. Dar cine a făcut ce trebuie?

Mihaiu dă cu buretele peste istorie

În cadrul unei reprize de promo la TVR, a apărut Liviu Mihaiu să ne mângâie pentru absenţa sa de pe sticlă pentru faptul că a fost extrem de ocupat cu obligaţiile sale ca guvernator al Deltei Dunării, timp în care a avut realizări epocale.

După ce ne-a liniştit anunţându-ne că de acum va fi cu noi, cu o faţă de o seriozitate patriarhală, ne priveşte şi ne întreabă dacă cumva mai are rost o Lege a lustraţiei, întrebare care va fi tema emisiunii pe care el o va realiza. Iar pentru a ne ajuta să găsim un răspuns, ne sugerează că asta aduce a vânătoare de vrăjitoare.

Şi aşa, tot poporul privitor la TVR a priceput că dumnealui are mari planuri: să rescrie istoria ştergând tot ce a fost până acum. Şi asta la 20 de ani. Şi nu e întâmplător. Tocmai acum câteva zile, sărăbtoream Proclamaţia de la Timişoara şi ar fi fost o ieşire din mână, dacă d-l Mihaiu nu venea şi el cu ceva pe tema centrală a acestei proclamaţii – decomunizarea, democratizarea şi modernizarea României –, dar taman pe invers.

Şi apoi să trecem să privim la TVR pentru a ne demonstra Mihaiu că ce ştim şi am trăit e total fals, iar nevoia de dreptate şi clarificare a istoriei e o pierdere de vreme.

Mai e nevoie să repetăm că TVR nu prea mai are nimic în comun pe agenda sa cu plătitorul facturilor sale, asta ca să nu spunem că e totual împotriva sa?