Maghiarii, moţiunea şi guvernul, în aceeaşi oală de mahala

15 martie, Ziua maghiarilor de pretutindeni. O sărbătoare a maghiarimii, transformată de politicieni în prilej de vânat simpatizanţi şi de declaraţii belicoase. Amintiri istorice pentru unii. O zi a identităţii etnice pentru alţii. Ocazie de batjocură a vecinilor pentru unii. Avram Iancu spânzurat în Miercurea Ciuc, nu de oricine, ci de un funcţionar public al statului român. Pentru unii e un mare afront, pentru alţii un lucru banal, şi nu pentru puţini un fapt izolat. Dar cu certitudine un gest de bătaie de joc. Totul a cam semănat cu un bâlci, organizat cu scopul de a atrage mai mulţi privitori. S-a terminat şi această sărbătoare, şi declaraţiile sforâitoare ale trimişilor de la Budapesta, cât şi ale liderilor politici maghiari din Transilvania. O zi care are istoria ei, transformată, în dulcele stil est-european-balcanic, în bâlci. Şi gata.

16 martie, manifestaţii, moţiune, Codul Muncii, guvern. Manifestanţi nici 8.000 în loc de 50.000. Plictisiţi, şi-au luat tălpăşiţa spre casă cu peste o oră înainte de programul stabilit, cu toată baia de mulţime a liderilor Ponta, Crin şi Năstase, care au venit să le mai insufle ceva spirit revoluţionar. Nu a mers. Doar câteva huiduieli la adresa puterii, care nu prea sunau a lozinci, ci strigături specifice unor reglări de conturi, în sistem verbal între tabere de mahala.

Moţiune şi dezbateri. Discursuri pline de invective şi perle grosiere, cuvântări obraznice de golani, rânjete şi strigăte ca la adunări de cârşmă după mai multe rotiri de pahare, plictiseală şi cinism.

Simţ conjunctural de patriotism, cu declaraţii belicoase la adresa maghiarilor care ne vor Ardealul. Atenţionare de trădare, naţionalism de hoardă, cu iz populist de cel mai prot gust.

Codul Muncii adoptat, de care nimeni nu s-a interesat prea tare. Lideri de sindicat cu buza umflată, cu popularitatea şifonată de averile dosite, plecând acasă cu coada între picioare.

17 martie. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, viaţa merge înainte. Ei latră, o întreagă naţiune îşi vede impasibilă de nevoile sale. Cine îi mai bagă în seamă, cine îi mai crede. Dar ei fac legi, ei decid, ei fac planuri, ei împart. Şi dacă le fac prost, sunt ca o boală rea de tot. Dar ca orice boală, asta ar trebui să producă durere. Dar dacă această realitate nici nu o mai băgăm în seamă este ca o metastază care nu mai doare. Ci omoară. O imagine de două zile, o scenă de carusel. O nevoie de ceva nou. Problema e când va fi suficientă de acută această nevoie, încât să se schimbe realmente ceva?

Activist declarat – un serviciu gratuit

Ieri, luni, 10 ianuarie, m-a sunat un prieten şi m-a anunţat că site-ul Cotidianul.ro al lui Nistorescu îmi oferă un „calup“ de publicitate, chiar dacă ei consideră negativă, dar publicitate. Şi anume despre ce e vorba?

Particip la un proiect numit „Alianţa pentru o Românie Curată“, iar la echipa acestui proiect a fost trecut şi numele meu. Imediat, după lansare, „Cotidianul“ a prezentat evenimentul şi a comentat pe larg, catalogând pur şi simplu întreaga echipă ca fiind probăsistă şi că ceea ce face nu este decât o listare a corupţilor doar din opoziţie, asta pentru a demola „realizările“ politice ale opoziţiei. Articolul chiar purta numele: „Alianţa pentru o Românie curată – încă o falangă cotrocenistă. Mai răsfiraţi, tovarăşi!“. Articolul a fost accesat de aproape 1.000 de ori. E totuşi o luare la cunoştinţă, chiar dacă este făcută în sens combativ. Şi antireclama e o reclamă. Deci aproape 1.000 de persoane au luat cunoştinţă şi de persoana mea.

Următoarea zi de la apariţia acestui articol, „Cotidianul“ publică un al doilea articol cu acelaşi subiect, dar de data asta cu mult mai mult patos revoluţionar-efervescent. Articolul se numeşte „Lista marilor corupţi, o făcătură cu ţintă. Păreriştii pro-Băsescu au făcut raport naţional împotriva opoziţiei“. Aici se prezintă mai multe detalii. Şi devin, peste noapte un mare „activist GDS“, chiar unul dintre „cei mai cunoscuţi“. M-am ajuns domnule! Dar pentru că nu apar nicăieri cu această ocupaţie, autoarea vine repede cu o completare: „oficial ziarist-editorialist la revista 22″. E cam mult pentru mine, nu? Dar, mulţumesc pentru reclamă, mai ales că acest al doilea articol a fost accesat de aproaper 2.500 de ori.

E totuşi ceva, nu?

Parlamentarism la fără frecvenţă

Nu mai este o excepţie, ci chiar o modă: opoziţia face parlamentarism la fără frecvenţă. Că vine preşedintele, că se dezbate nu ştiu ce lege, că se asumă o alta, că se discută strategii. Opoziţia găseşte motiv să nu fie prezentă. Cică aşa se face politică de opoziţie.

Întrebarea este în ce măsură astfel această opoziţie poate să mai aducă vreo contribuţie la activitatea Legislativului, măcar şi prin consultare? Căci se ştie că şi de la consultări a chiulit pe aceleaşi considerente.

Şi aşa, un guvern şi o coaliţie cât se poate de poticnită face politică fără ca măcar să aibă o opoziţie măcar de formă. Poate să voteze şi să asume, fără să simtă nici cel mai mic deranj. Opoziţia e într-o perpetuă vacanţă. Dar plătită cât se poate de gras: căci salariul de parlamentar se plăteşte. Cum altfel, dacă nu la zi?

Aşa că nu este clar ce îi preocupă pe domnii care „fac opoziţie“ doar la TV şi nu acolo unde ar trebui. Cu siguranţă nu politica adevărată pentru ţară.

Nu contează subiectele care se vor discuta în parlament. Au motiv să nu meargă: nu-l înghit pe preşedinte, pe Anastase, pe Boc, pe alţii ca ei şi astea sunt suficiente motive ca să nu fie acolo. Dacă opoziţia face politică doar după simpatii şi empatii, e de rău. De fapt nu avem opoziţie. Mai degrabă o grămadă de politruci care latră că vor sus şi tare, dar nu fac nimic.

Şi aşa, a ajuns coaliţia să facă şi să tacă. A, nu e cazul să ne bucurăm, căci nu e vorba, nici aici de adevărată politică, ci de jocuri şi interese. Cam asta se vede.

Vom vedea şi auzi ce le va spune preşedintele parlamentarilor, dar cam ştim cât de mult va rămâne între urechile dumnealor din cele spuse.

Atât de murdară încât murdăreşte chiar şi doar dacă o monitorizezi

Ziua de ieri m-a ţinut în tensiune, pentru că a trebuit să monitorizez evoluţia evenimentelor legate de miting şi de dezbaterea moţiunii, votarea ei, declaraţiile politicienilor, reacţii în presă, analize etc.

După câte am avut de „vânturat“, am avut impresia că se încarcă pe mine o mizerie de nedescris, ca un balast care se depune din declaraţiile politicienilor, din reacţiile mass-media, din analizele „cunoscătorilor“ şi din naivitatea celor care le iau de bune.

Aşa că, odată ajuns acasă, prima reacţie a fost să arunc totul de pe mine în maşina de spălat şi să mă bag repede sub duş.

Sentimentul acesta de murdărie grea depusă pe mine din mediul şi de la oamenii din jurul, de la cei care mă aşteptam la mai mult, l-am mai avut doar o singură dată în viaţă, dar despre asta cu altă ocazie.

Oricum, este un sentiment cumplit de care oricine se luptă să scape. Reacţia mea a fost aceea de a mă spăla. Deşi ceea ce s-a întâmplat ieri şi atunci a fost o mizerie umană legată de suflet, am resimţit-o şi fizic ca pe o mizerie fizică de nedescris. Aşa că am reacţionat ca atare…, spălându-mă şi citind ceva care să mă cureţe şi în interior.

Mai vrea opoziţia căderea guvernului?

Ţinând cont de vehemenţa cu care partidele din opoziţie declarau zilele trecute că vor să dea jos guvernul, mult prea mulţi sunt aceia care chiar au început să creadă acest lucru.

E adevărat că clienţii PSD din teritoriu, de la sindicate la lideri şi baroni locali afiliaţi PSD, care au cotizat şi au aşteptat destul de mult ca să-şi primească răsplata au început să cam mârâie şi să-şi piardă răbdarea, aşa că vor cu orice preţ ca PSD să fac tot posibilul ca guvernul să cadă. Situaţia este asemănătoare şi în cazul PNL. De PC nu mai are rost să pomenim, căci e un trup şi un suflet cu PSD.

Desigur, mulţi mă pot acuza că i-am ignorat pe parlamentarii acestor partide, care s-au cam săturat cu firimiturile ce cad de la masa puterii pentru colegiile lor electorale. Mare adevăr! Dar aceştia par să nu mai fie chiar atât de convinşi că vor la putere, ca şi liderii lor. Motivul este evident, mai ales pentru ei, care cunosc situaţia economică şi socială a ţării.

Dacă până mai ieri discursul politic pentru o alianţă în cuget şi simţire pentru a vota moţiunea a celor două mari partide era fără breşă, de luni au apărut şi discursurile belicoase între cele două partide, iar vorbitorii pe la televiziunile ştiriste au început să fie mai reticenţi. Asta dacă s-a urmărit cu atenţie tonul şezătorilor politice de pe la Realitatea TV şi Antena 3.

Oricum, liderii dau de înţeles că nu e tocmai momentul pentru ca partidele să fie sacrificate prin preluarea puterii în asemenea condiţii şi au mai coborât tonul, ca şi cum s-ar teme de eventualitatea unei reuşite. Prietenii ştiu de ce. Ultimele schimburi de replici între PSD şi PNL tocmai această atenuare au avut în vedere.

Cât priveşte atitudinea celor de la putere, ei înţeleg bine că au pierdut destul electorat şi că ar fi o catastrofă să mai piardă şi accesul la fonduri, aşa că strâng rândurile pentru încă o etapă. Soarta lor va fi decisă de evoluţia ulterioară. De UDMR nu e nimic nou de spus, căci oricine ar fi la putere, a avut grijă să existe şi un plan B, asta din 2000 încoace. Va rămâne cu cei care au robinetul.

Asta pentru că e o mică problemă: puterea dă dependenţă… sau accesul la bănuţi.

Mai e totuşi o zi…

Potăile de dincolo şi de dincoace de gard

Nu cred că îi este cuiva străină scena în care o potaie care se află dincolo de gard latră şi se aruncă cu o cruntă vitejie spre alta care se află de dincoace de gard.

Zilele din urmă am tot privit, ca mulţi alţii, scena politică românească. Mă gândeam cum să o mai înţeleg şi să reuşesc să văd dincolo de ceea ce se arată. Urmărind faptele mai vizibile şi unele anchete derulate în culise, m-am convins că am descoperit o cât se poate de urâtă asemănare, dar reală.

În cursul dimineţii de astăzi (marţi, 8 iunie) am trecut pe lângă o curte în care se afla un câine jigărit (o potaie, ce mai!), iar pe stradă, o doamnă îşi scosese câinele la plimbare (sau la căcat, cum zice un mai puţin răbdător amic de-al meu, legat de urmele pe care potăile cucoanelor le lasă pe trotuarele patriei). Imediat ce cele două potăi s-au simţit, au început să urle, să schelălăie, aruncându-se unul la altul peste gardul care îi despărţea. Dar asta a durat doar până ce o altă doamnă a ieşit din casa din curte şi i-a dat drumul potăii de dinăuntru. Au făcut imediat pace, au început să se adulmece libidinos şi să comunice cine ştie ce taine, deşi până acum cel din curte părea că îşi apără aşa de cu sârg teritoriul şi principiile încât dacă ar fi scăpat îl făcea ferfeniţă pe celălalt, iar cel din stradă ar fi răspuns în aceeaşi măsură.

Şi asta a fost scena care m-a ajuta să fac un rezumat a ceea ce se întâmplă pe scena politică de pe la noi. Când sunt în faţa noastră, adică noi suntem la mijloc, unii se arată vajnici administratori ai puterii şi responsabili pentru puterea ce le-a fost încredinţată şi pentru binele nostru, iar ceilalţi, din partea cealaltă, urlă soluţii care ar fi cele mai bune dacă ei ar fi administratoprii şi responsabilii puterii. Dar asta nu durează decât puţin, căci lucrurile par să arate cu totul altceva.

Şi unii şi alţii tergiversează luarea unor reale măsuri, iar totul se duce de răpă. Şi pentru asta nu este nevoie de mari analize, ci este suficientă o privire spre piaţa financiară, care, nervoasă, a luat-o razna, subţiind şi mai mult veniturile noastre, prin devalorizarea banului nostru, care nu prea oferă nimănui încredere. Ei se ceartă, asumă măsuri, depun moţiuni, o ţin tot una şi lată, lungă şi acră. Nimic concret, nici dintr-o parte, nici din alta.

Odată aflaţi în afara teatrului, adică nemafiind în faţa noastră, devin la fel de prietenoşi unii cu alţii şi în consens se gudură unii spre alţii. Şi aşa se consolidează impresia că e aceeaşi haită, doar din când în când despărţită de gărduţ. De-ar fi căini, măcar ar face-o instinctiv, dar fiind oameni, mimează doar înverşunarea cu care îşi apără principiile (teritoriul). În rest, nimic diferit: acelaşi scop şi aceeaşi impostură mascată în bună credinţă şi interes.

Şi aşa, puterea şi opoziţia îţi crează impresia că sunt două potăi care latră unii la alţii doar când „gardul“ puterii îi desparte sau mandatul pe care îl au în faţa oamenilor. Odată ieşiţi din vizorul celor care îi percep după mandat (în opoziţie sau la putere), nu fac decât să „cace“ aceleaşi mizerii în care oamenii vor călca în continuare şi de care se vord murdării, iar „cucoanele“ (liderii lor) vor face că nu văd, decât doar atunci când trebuie să se vadă că „aşa nu se cade“.

În rest…, cam asta e politica din ultimele zile.