„Omorâtorul de ciuperci“ maghiar şi „ascuţitorul de morcovi“ românesc

De ceva vreme, mai marii televiziunii publice ne „ameninţă“ cum că TVR, cu toate variantele sale, va deveni o alternativă „serioasă“ la televiziunile generaliste şi de ştiri particulare şi va servi „interesul public general“, întrucât fondurile pentru TVR sunt din bani publici. Cam aşa sună „ameninţările“ pe care le vizionăm de ceva timp la promourile TVR. Realitatea este alta.

Dimineaţa, la ora în care românul care munceşte se trezeşte, la trâmbiţatele canale de televiziune ale TVR, ţi se dă impresia că românii se scoală târziu, sunt mai puţin interesaţi de lucruri serioase şi de a afla cum merg treburile în realitate şi ce perspective există.

Pe TVR1, la ora 6, ai teleshopping, până la ora 7 (când pare că se mai trezesc şi cei de la TVR, cu un „pachet de ştiri“ destul de bleg), un program unde dudui sau tipi lălăiţi se miră tâmp cum funcţionează un „ascuţitor de morcovi“ pe care e musai să-l cumperi ca să fii un om modern şi să „ai mai mult timp pentru tine“. La TVR INFO, în acelaşi interval orar, poţi viziona (mă rog, reviziona) o emsiune plictisitoare, un fel de masă rotundă cu dătători cu părerea, uneori cu invitaţi sau intervievaţi. Dar cred că nu o astfel de emisiune doreşte să vadă un român dinamic şi angajat în muncă la această oră. Şi să nu uităm: „ameninţarea“ că TVR INFO va deveni cea mai bună televiziune de ştiri se repetă enervant. Dar grila e făcută în aşa fel încât să te enerveze şi mai tare: contradicţie totală.

Şi pentru că mă scot din sărite televiziunile ştiriste gen antene sau irealităţi, întrucât vreau totuşi să aflu câte ceva la început de zi, zapez spre canele TV ale vecinilor. Din păcate, în afară de televiziunile de limbă franceză, italiană şi engleză, nu înţeleg ce se spune decât la cele de limbă maghiară, nu în totalitate, dar suficient. În pachetul de cablu pe care îl am în abonament există şi DUNA TV. Deşi ungurii, după fusul orar, sunt cu o oră după noi, adică la ei e ora 5 când la noi e ora 6, televiziunea DUNA TV oferă un program de ştiri şi informaţii complet: politică, social, economic (industrie, comerţ, agricultură), buletine informative, reportaje din diferite domenii, cultură, meteo etc.

Azi dimineaţă mi-au atras atenţia produsele care se promovau la calupurile de publicitate în acest interval orar. Parcă totul era gândit pentru tipul de telespectator de la această oră. Până şi agricultorii erau în plan. Întrucât lucrătorul de televiziune ştie că se face ultima erbicidare a grâului împotriva fungilor care pot afecta culturile de grâu din cauza ploilor de mai şi început de iunie, DUNA TV prezenta un produs pentru tratarea plantelor de grâu. M-a amuzat denumirea, aşa cum am tradus-o, cuvând cu cuvânt: „Omorâtor de ciuperci“. Corect ar fi „soluţie antifungi pentru culturile de grâu“, dar mi-a plăcut să păstrez traducerea pe care mi-a produs-o instantaneu creierul, prin transpunerea în limba română a părţilor cuvântului care denumea produsul.

Însă un lucru mi-a rămas, ca o convingere: în timp ce alţii oferă „omorâtori de ciuperci“ pentru oameni preocupaţi de muncă şi producţie, televiziunile din suita TVR îţi dau impresia că românii sunt doar nişte căscători la TV care de abia aşteaptă să cumpere „ascuţitori de morcovi“, încă de la trezire, ca să nu moară de plictis. Căci la ce-i poate folosi o asemenea reclamă unuia care începe o zi dinamică de muncă?

Când neadevărul este un mod de a fi

Cândva, cu mulţi ani în urmă, eram învăţat că adevărul trebuie spus tot timpul şi că există un drept al fiecăruia la adevăr, motiv pentru care nu trebuie să-l ascundem. Încălcarea acestui drept este un delict, un mare delict moral mi se mai spunea.

Cu anii, când am ajuns să aprofundez acest principiu, au apărut şi excepţiile, ca în cazul oricărui principiu. Şi mi s-a explicat că adevărul poate fi ascuns sau trunchiat, atunci când o raţiune superioară pentru binele unei persoane sau binele comun o cere. Nu mai e cazul să intru în amănunte. Cei care s-au gândit la acest drept fundamental de a cunoaşte adevărul, cu siguranţă, s-au lovit de aceste „raţiuni superioare“ pentru binele unei persoane sau binele comun.

Nici nu mai contează unde şi cine m-a învăţat acest principiu şi excepţiile sale pe care mi le adăuga în „tolba de cunoştinţe“, an de an, lună de lună, apoi, de multe ori mult mai des şi mult mai multe.

Iniţial, excepţiile mi s-au părut cât se poate de fireşti, dar cu timpul, când am aflat pe propria piele că trunchierea, ascunderea sau chiar înlocuirea adevărului cu altceva sunt doar faţete ale unei stări, am început să gândesc altfel. Am aflat că politeţea este de multe ori o minciună în locul adevărului, diplomaţia este doar un fals în pofida evidenţei, superioritatea afişată este masca mizeriei personale, autoritatea invocată prea des este vârful de aisberg al bicisniciei celui care este investit cu o autoritate, principiul invocat prea des este cea mai bună ascunzătoare a încălcării lui, promisiunea mereu reînnoită este refuzul cel mai laş şi dureros, grija declarată mult peste aşteptări este cinismul maxim şi cel mai cras mod de a nu respecta pe cineva etc.

Şi de aceea îmi place să mi se spună pe faţă, mă enervează oamenii care spun că „au principii“, mă scârbesc cei mari care vor cu tot dinadinsul că ceilalţi să ştie asta, fug cât pot de tare de cei care îmi promit ajutorul lor necondiţionat şi mai ales îmi este teamă enorm de mult de cei care vorbesc toată ziua de iubirea pentru ceilalţi.

Cine mai crede în idee

În cursul anului trecut, am asistat la tot felul de „eforturi“ de limpezire a eşichierului politic. Unii se străduiau să fie cât mai de stânga, alţii cât mai liberali, alţii să reînvie nu ştiu ce tradiţie a creştin-democraţiei, câţiva mai visează o „dreaptă unită“.

Au existat luări de poziţie, simpozioane, conferinţe, planuri politice fundamentate pe idei, dar toate, până acum, cel puţin, s-au dovedit a fi „fundamentate“ doar pe hârtie sau pe „sticlă“, depinde unde s-au făcut măreţele planuri şi realizări politice de partid sau de facţiune.

Începutul de an 2011 ne găseşte cu contradicţii atât în nume de formaţiuni politice, cât şi în acţiunea lor şi alianţele pe care le fac.

PNL lasă cu gura căscată pe mai toţi liberalii adevăraţi, în rest ceilalţi „liberali“ nu au nimic de a face cu ideea asta. PSD e social doar de ocazie, PC e conservator cu un singur lucru şi acesta este doar nomenclatorul securistic al partidului şi ideile după care se diriguieşte, PDL e de dreapta doar la conferinţe şi vrea o creştin-democraţie de gura intelectualilor din sânul său sau a puţinilor simpatizanţi dintre aceştia pe care îi mai are. UNPR aproape că nu mai e pe listă, căci nu prea se aude de acest partid, decât atunci când e nevoie de votul său pentru o lege sau împotriva ei. UDMR ştie un lucru şi îl ştie bine: interesul poartă fesul, adică nu e nici de stânga, nici de dreapta, iar la centru nu se înghesuie. Ce e drept nici nu declară că ar fi de vreun fel. Vrea doar ceva şi face orice pentru a-l obţine.

Restul partidelor care mai vieţuiesc prin România nu mai spun nimic. În frunte cu Partidul Taranist, sunt doar niste mici adunari de buzunar care nu au energie nici macar sa-si spuna cuvantul in mass-media, iar mare parte din electorat nici nu a auzit de ele.

Şi deşi toată lumea strigă că actualele partide care sunt prin parlament nu mai sunt deloc de încredere, nimeni nu apare realmente angajat să creeze o alternativă. Nici „cuminţii“ din PDL, care critică partidul pentru derapajele pe care le face nu îşi scot capul decât pentru vreun interviu şi 3 reacţii acide, ca apoi să tacă mâlc. Alternativa să mai aştepte.

Totul crează o aparenţă de reducere la trocuri şi alianţe nu pentru o idee şi un program serios politic, ci un program suveran: acela de a obţine puterea şi atât, sau câştigul, după caz. România poate să mai aştepte, iar electoratul să mai coboare din pretenţii, mai ales că anul acesta va însemna şi o perioadă de mişcări electorale pe scena politică.

Deşi orice om cu minim simţ politic ştie că acum ar fi momentul pentru o ofertă politică alternativă la ceea ce este acum, din păcate nu se găseşte nimeni să facă acest lucru. Încă o dată funcţionează bine înţelepciunea românească: de ce să dai vrabia din mână pentru cioară de pe gard? În traducere: de ce să te oboseşti pentru mai mult, când nu prea trebuie să transpiri pentru ceea ce ţi s-a oferit doar ca să taci? Asta pentru reformatorii ocazionali sau cei asemenea lor.

Deceniul pierdut al României

Tom Gallagher este un autor cunoscut pentru mulţi dintre cititorii de lecturi politice şi sociale din România. În articolele sale a reflectat cu multă acurateţe situaţia reală din ţară.

Mi-a căzut în mână una dintre cărţile sale care se referă la ultimii 10 din evoluţia României. Volumul a fost publicat în această toamnă, la Editura All.

Pentru o înţelegere a culiselor relaţiilor dintre autorităţile româneşti şi UE în perioada de aderare şi postaderare, cartea este una dintre cele mai bune surse. Ea explică multe dintre inadvertenţele realităţii politice şi sociale de la noi, pe care nu înţelegem cum de sunt posibile într-o ţară membră a UE. De fapt, explică autorul, această stare este consecinţa împletirii dintre viclenia politicienilor români şi politicianismul interesat şi uneori chiar naivitatea UE.

O rezumare a acestei cărţi mi se pare mult prea dificilă, ea însăşi fiind un rezumat a 10 ani de evoluţii politice şi sociale marcate de interesele unei clase politice autohtone refractare la europenizare şi de lipsa de fermitate din partea oficialilor UE.

Din păcate, eu nu am găsit cartea în varianta originală, adică în limba engleză. Traducerea nu este cea mai strălucită şi nici redactarea nu se ridică la nivelul calitativ al conţinutului. Greşelile abundă în transcrierea textului. Dar toate acestea se pot depăşi pentru o sinteză foarte valoroasă.

Vă doresc lectură plăcută!

Atât de murdară încât murdăreşte chiar şi doar dacă o monitorizezi

Ziua de ieri m-a ţinut în tensiune, pentru că a trebuit să monitorizez evoluţia evenimentelor legate de miting şi de dezbaterea moţiunii, votarea ei, declaraţiile politicienilor, reacţii în presă, analize etc.

După câte am avut de „vânturat“, am avut impresia că se încarcă pe mine o mizerie de nedescris, ca un balast care se depune din declaraţiile politicienilor, din reacţiile mass-media, din analizele „cunoscătorilor“ şi din naivitatea celor care le iau de bune.

Aşa că, odată ajuns acasă, prima reacţie a fost să arunc totul de pe mine în maşina de spălat şi să mă bag repede sub duş.

Sentimentul acesta de murdărie grea depusă pe mine din mediul şi de la oamenii din jurul, de la cei care mă aşteptam la mai mult, l-am mai avut doar o singură dată în viaţă, dar despre asta cu altă ocazie.

Oricum, este un sentiment cumplit de care oricine se luptă să scape. Reacţia mea a fost aceea de a mă spăla. Deşi ceea ce s-a întâmplat ieri şi atunci a fost o mizerie umană legată de suflet, am resimţit-o şi fizic ca pe o mizerie fizică de nedescris. Aşa că am reacţionat ca atare…, spălându-mă şi citind ceva care să mă cureţe şi în interior.

Asta-i politica…

Unul dintre comentatorii de pe site-ul revistei 22 (semnat Buta Dumitru) a oferit o perspectivă cât se poaze de originală asupra a ceea ce este politica (de pe la noi). Şi, dacă ne uităm bine, cam aşa se face de către politicienii noştri. Aşa că am decis să imortalizez această perspectivă şi pe blogul meu. Redau textul integral.

„Un copil îşi întreabă părintele: tăticule, ce-i aia politică?. Taică–su îi explică: eu aduc banii în casă, sunt finanţele, maică–ta scoate banii, ea este guvernul Bunicul are grijă ca toate să fie în ordine, el este sindicatul. Servitoarea este clasa muncitoare. Toţi au grijă de tine ca să-ţi fie bine, eşti poporul. Frăţiorul care este încă în scutece este viitorul. M-ai înţeles fătul meu?

Copilul nu prea pricepe ce să-i răspundă şi-i spune că va cugeta la aceasta în timpul nopţii. Pe la miezul nopţii copilul se trezeşte din somn la ţipetele de plâns ale frăţiorului său, care-şi făcuse nevoile în scutece. Neputându-l linişti, se hotărăşte să se ducă să-şi cheme părinţii. Pe maică-sa o găseşte dormind adânc şi nu reuşeşte să o trezească. Ducându-se să trezească servitoarea, îl găseşte pe taică-su care se ocupa de ea, pe când bunicul său se benocla la ei filându-i. Cu toţii erau ocupaţi şi nu-l luau în seamă. Aşa că copilul se întoarse la patul său ca să-şi continue somnul.

Dimineaţa, taică-su îl întreabă dacă a înţeles pe parcursul nopţii ceva despre politică. Da! – răspunde copilul! – finanţele fut clasa muncitoare, sindicatul îi urmăreşte pe ascuns, guvernul doarme, nimeni nu ia în consideraţie poporul, iar viitorul este în căcat. Aceasta–i politica!“

Jurnal rusesc – de la naivitate la adevăr

Citeam în presa de azi dimineaţă (luni) despre conflictul din Asia Centrală şi sprijinul pe care Rusia îl acordă pentru depăşirea stării actuale. Mi-a venit să zâmbesc imediat ce am citit cuvântul „sprijin“, atât de papagaliceşte repetat de presa noastră, după ce l-a preluat cu sârg de la atotştiutoarea presă franceză sau de alte orientări. Şi acest zâmbet l-am avut nu pentru că sunt eu mai deştept, ci pentru că ştim atât de puţin despre realităţile din Rusia şi politica sa atât în Asia Centrală ca teritoriu propriu, cât şi în aceeaşi Asie ca teritoriu al altor state vecine cu ea, moiv pentru care luăm atât de ulor ca bune cele spuse de alţii.

Citesc destul de frecvent presa străină, dar pentru că limba este un impediment de netrecut, presa rusă îmi este inaccesibilă. Doar „la mâna a doua“ ajung la ea, adică după comentariile marilor agenţii. În rest, această presă e o mare necunoscută, ca de altfel şi ce se află în Marea Rusie.

Imediat ce s-a lansat la noi traducerea cărţii Annei Polikovskaia, Jurnal rusesc, am dorit să fac rost de volum şi să citesc. Asta pentru că auzisem o mie şi una de lucruri despre această femeie ziarist, dar şi despre cartea ei.

Odată obţinută cartea, încă de la prima pagină am rămas stupefiat despre ceea ce se poate întâmpla acolo. Mai rău însă m-a făcut să mă minunez este că ceea ce se scrie acolo este un nivel la care poate ajunge politica de stat, atunci când ea îşi depăşeşte „mandatul“. Nu mi-a venit să cred că politicienii pot avea atâta imaginaţie pentru a-şi prezerva puterea şi atâta cinism pentru a o câştiga. E o imagine halucinantă, dar e doar una.

Autorea Jurnalului reuşeşte prin scurtele sale însemnări să pună una lângă alta micile piese ale unui puzzle uriaş şi crează o realitate teribilă. Şi tocmai această reuşită a ei îi va aduce sfârşitul, devenind incomodă regimului din Marea Rusie.

Cartea aceasta este ca o mică spărtură în gardul unui spaţiu în care putem privi niţel, dar suficient ca să ne „minunăm” de ce este dincolo.

E adevărat că Rusia este un caz irepetabil în modul în care îşi face politica de stat, dar dureros este că, la nivele diferite, se pot multiplica astfel de strucuturi, nu pe atât de sângeroase, dar, juridic vorbind, la fel de criminale (criminalitate în sens juridic).

Oricum, merită citită, iar când este vorba de o informare corectă, chiar este necesară o lectură de acest gen.

Mult prea mult despre politică şi mult prea puţin sau deloc despre polis

Titlul acestui post ar putea să, pară, la prima vedere, o eroare de exprimare, căci politică înseamnă ceea ce priveşte polisul (cetatea). Dar nu este o eroare, atunci când ne referim la ceea ce numim politică în România, făcută atât de politicieni, cât şi de mass-media sau de alte instituţii şi persoane care reprezintă o voce în societate.

Zilele trecute, stăteam de vorbă cu o persoană cu pregătire care mă îndreptăţeşte la aşteptări mult mai mari decât de la cei cu o formare medie.

Printre altele, a venit vorba de motivaţia pentru care articolele unei persoane nu au primit aprobarea pentru print într-o publicaţie importantă a societăţii civile, mai ales că acea persoană colaborează şi cu alte reviste, şi ele foarte importante sau chiar cu un standard intelectual mai ridicat.

Răspunsul a fost scurt şi revelator: pentru că nu sunt de politică, aşa cum se scrie în această publicaţie.

Şi totuşi, articolele respectivului autor dezbat teme care trebuie să facă parte din politicile oricărei guvernări sau din fondul oricărei politici reale, adică cu conţinut (nu e cazul să prezint temele – e uşor de priceput ce fel de teme pot sta în mijlocul dezbaterii unei politici reale). Dar nu e de mirare că am primit acest răspuns – chiar dacă este vorba de o persoană pregătită care l-a dat – pentru că el se datorează unui context specific: politica românească este o realitate care are doar formă şi nu fond, altfel spus o formă fără substanţă (pentru filosofi) sau o dogmă fără substanţa credinţei (pentru teologi), vorbe fără fapte pentru noi, muritorii de rând.

Dacă mai zilele trecute mă gândeam că mass-media şi în general societatea românească suferă de o gravă miopie la ceea ce se întâmplă în jurul ţării noastre, acum realizez că aceasta se datorează şi mai gravei miopii de care suferă această societate când e vorba de adevăratele probleme care ar trebui să facă obietul politicii.

Şi nu trebuie să mai arătăm cu degetul la politicieni, căci societatea civilă este la fel de grav afectată de această miopie.

De unde şi faptul că întreaga dezbatere politică, la nivelul politicienilor, a mass-media, intelectuali, societate civilă, societate în general se reduce la criterii, strategii, combinări, lupte partinice sau transpartinice, declaraţii fără a conduce la politici care să fie aplicabile. Şi aşa am ajuns să avem o politică care nu are nimic de a face cu polisul. Şi nu doar din vina politicienilor, dar şi a acelora sau a acelor instituţii care ar trebui să vegheze ca acest lucru să nu se întâmple.

Din acest motiv, marea provocare a politicii româneşti nu este, aşa cum credeam, depăşirea incapacităţii de a se raporta la politica europeană, ci aceea de a-şi regăsi obiectivul şi de a-şi recupera conţinutul. Iar asta arată că, fără o reinventare a politicii româneşti, lucrurile vor trena la nesfârşit în dezbateri şi analize sterile şi mai ales în programe care nu conduc la niciun fel de concretizare.

Cred că asta ne spune destul despre ceea ce s-a întâmplat până acum. Dar mai rău este că se poate să o ducem tot aşa… în stilul: câinii latră… şatra trece…

Prima zăpadă vine cu prezicerea căderii multor „frunze” din tufa de trandafiri PSD şi cu ofilirea crinului

Nu puţini au fost aceia care au prezis că, după alegeri, se vor schimba multe în PSD şi PNL, marile aliate împotriva lui Traian Băsescu, câştigătorul prezidenţialelor.

Ziua de luni a fost destul de obişnuită, dar prea liniştită în cele două partide – după anunţarea rezultatelor de către BEC şi după respingerea contestaţiilor de către Curtea Constituţională – ca să nu prevestească ceva.

În cursul dimineţii a căzut prima zăpadă care s-a şi depus peste Bucureşti şi, la ora la care scriu, încă ninge. Această primă zăpadă a cam scuturat şi ultimele frunze moarte care au rămas agăţate chiar şi după bruma căzută, în repetate rânduri, peste ele.

E o imagine care se potriveşte de minune celor două partide, dar mai ales PSD. Dacă au rezistat toamnei electorale, se pare că mulţi trandafiraşi din boschetul PSD se vor scutura şi nu de o mână din afară, dar ajutaţi de alţi trandafiraşi care au prins ocazia să scoată capul la lumină, şi nu oricum, ci cu mult aplomb.

Încă nu s-a stins ecoul declaraţiei lui Geoană prin care anunţa că recunoaşte, în sfârşit, că Traian Băsescu a câştigat alegerile, şi deja e mare vânzoleală în spatele acestui om de paie.

Ioan Rus, de la Cluj, Nichita de la Iaşi, Maria Oprişan, Miron Mitrea, Vasile Dâncu şi alte voci s-au ridicat cerând la unison demisia lui Geoană şi a echipei sale de campanie. Acuzele sunt cât se poate de serioase. Şi oricum vor cădea ceva capete. Să fie o remaniere la PSD? Sau o reglare de conturi. Nu ar strica o remaniere, dar pentru asta trebuie să ne convingă timpul ce urmează, căci trecutul acestui partid nu este deloc convingător. Dimpotrivă.

Dar prima zăpadă a scuturat nu numai boschetul de roze al PSD, ci şi tufa de crini ai lui Antonescu. Din ambele tabere au dezertat parlamentari, orientându-se spre grupul independenţilor, asta ca să nu pară că ar prefera tabăra PD-L, unde mulţi s-ar regăsi, ideologic.

Să fie de bun augur această zăpadă pentru boschetul politicii româneşti. Şi nu numai PSD şi PNL, ci şi pentru toate partidele. Poate va reuşi să scuture mult mai multe uscături şi să nu fie doar o reglare de conturi.

Nu ne-ar strica o limpezire a orizontului politic. E bine chiar şi după 20 de ani. Niciodată nu-i prea tărziu.

Dar rămâne de văzut… în speranţa că nu se va verifica zicala cu lupul şi părul.

Ce ne dorim şi ce avem – România 2009

Discrepanţe între mult prea multe lucruri, discrepanţă mai ales între ceea ce dorim şi ceea ce avem în România anului 2009, dar cea mai mare discrepanţă este între ceea ce dorim şi ceea ce facem – fiecare cetăţean al acestei ţări.

Admir şi apreciez modul în care mai toate ţările îşi serbează ziua şi cât sunt de convinşi cetăţenii acestora că au ce serba. Ieri, 1 decembrie 2009, la 91 de ani de la acea frumoasă zi de 1 decembrie 1918, am citit multe reflecţii despre ceea ce avem şi ceea ce ne dorim, dar prea puţin despre ceea ce dorim şi ceea ce facem.

Şi mi-au venit în minte lucruri pe care ni le dorim şi pentru care ar trebui să facem ceva. Dar lista, evident, poate continua:

– să nu mai vrem să emigrăm şi să fie posibil să ne realizăm şi să fim respectaţi aici pentru ceea ce suntem şi facem;

– să nu denigrăm şi să nu fim denigraţi prin, de acum proverbiala, bârfă românească;

– să credem, fără a fi bigoţi;

– să sărbătorim cu adevărat chiar şi cu fasole cu costiţă şi nu doar pentru fasole cu costiţă;

– să vorbim mai puţin şi să gândim mai mult;

– să fim şefi prin responsabilitate şi nu prin pretenţia că ni se cuvine mai mult ca celorlalţi;

– să fim lideri prin implicare şi nu prin pretenţia că suntem mai buni;

– să avem, fără să păcălim;

– să fim plătiţi pentru ceea ce facem pentru că am făcut şi nu pentru că vrea şeful sau cât vrea el;

– să respectăm şi să nu uităm că ceea ce câştigăm se datorează nu numai nouă;

– să apreciem că bunul mers se datorează nu doar şefului, ci echipei care lucrează, fără ca cineva să ştie măcar;

– să dobândim, fără să trebuiască să ascundem;

– să facem politică, fără a acuza şi exclude pe cel ce nu e ca noi;

– să vrem curat, fără să facem mizerie;

– să reuşim să promovăm, fără să adulăm pe şefi;

– să avem şefi pentru că îi placem şi sunt competenţi nu doar pentru că îi tolerăm;

– să promovăm pentru că muncim şi performăm nu pentru că avem cunoştinţe, „recomandări“ sau pile;

– să fim promovaţi nu pentru că vrea şeful, ci pentru că merităm;

– să numim pe cineva şef pentru că simţim şi nu pentru că aşa se simte el/ea;

– să sărbătorim şi nu să facem din sărbătoare un nou prilej de a ieşi în faţă;

– să criticăm, fără însă a ne supăra când suntem criticaţi şi fără a critica de dragul criticii;

– să vrem să fim consideraţi deştepţi, fără a-i considera pe alţii proşti;

– să vrem să fim consideraţi intelectuali, fără a-i considera pe alţii inculţi;

– să vrem să formăm, fără a uita să ne formăm;

– să vrem să fie ceilalţi educaţi, fără a uita o clipă că trebuie să ne educăm;

– să vrem să avem o ţară civilizată, fără a ne comporta ca în junglă;

– să vrem să fim respectaţi, fără a uita să răspectăm;

– să vrem să fim plătiţi, fără a uita să plătim;

– să vrem să câştigăm, fără a nedreptăţii pe alţii;

– să vrem să ni se recunoască merite, fără a desconsidera munca celorlalţi;

– să vrem să ni se respecte opinia, fără a o terfeli pe a altora;

– să vrem demnitate, fără a denigra pe alţii;

– să vrem colegialitate, fără a pretinde că suntem mai colegi ca alţii;

– să primim încredere având încredere;

– să dialogăm şi să nu vrem să vorbim doar noi;

– să nu pretindem că ni se cuvine pentru că avem o funcţie;

– să ascultăm înainte de a vorbi;

– să tăcem când încă nu înţelegem, fără a vorbi pentru a părea mai deştepţi;

– să fim convinşi că nu doar ceea ce ştim noi este regulă pentru toate, uitând că mereu putem afla lucruri noi de la alţii;

– să nu uităm că niciodată nu ştim atât de multe, indiferent ce funcţie ni s-a dat, încât să afirmăm că ce ştiu alţii nu e corect, fără a fi bine documentaţi;

– să facem ceva pentru ceea ce dorim… indiferent ce… dacă asta ne dorim…, dar să facem ceva…