În timp ce scriu

În acest timp, d-l Dan Perjovschi, „răspunzătorul cu desenele“ din redacţia în care lucrez, îşi lansează cartea 20/22 (Editura Polirom), carte în care a adunat textele pe care le-a publicat în revista 22, sub genericul de vis-a-vis, timp de 20 de ani, adică exact de la înfiinţarea revistei.

Lansarea are loc în sediul redacţiei, unde s-au adunat oameni care au fost actori ai evenimentelor, dar şi simpli martori, sau doar curioşi.

Nu e cazul să vă gândiţi la o carte cu texte lungi şi descrieri sau analize, ci este vorba de reflecţii scurte şi penetrante ale societăţii în mai toate aspectele ei, atâtea câte a putut să pună sub lupă autorul.

Ca exemplificare, vă pot da spre citire continuarea acestui tip de text, care nu se află în cartea 20/22, întrucât a apărut în numărul care abia a plecat la cititori, adică 49/1.082 (30 noiembrie – 06 decembrie 2010).

„Funcţii în stat

Chestor, cămătar, secretar de stat, şef de clan, şef de post.“

Nu, nu toate textele sunt atât de scurte. Unele au şi mai multe paragrafe. Dar pentru timpul în care scriu, acest text descrie mai mult decât e necesar cum stau lucrurile pe la noi. (Pentru un mic ajutor, amintesc de cele descoperite în legătură cu situaţia din poliţie.)

Au votat şi ei!

Au vota şi cetăţenii Republicii Moldova. Cu ce rezultate, am văzut deja. Urmează să vedem în ce măsură politicienii vor fi suficient de abili în a-şi juca rolul.

Mai multe despre subiect am scris în revista22.ro: Republica Moldova: succes în aşteptare.

Republica Moldova: o majoritate cu succes în aşteptare

Cu doar un pas în urmă, dar deloc legat de evoluţie, ci de momentul în care şi-a luat istoria în propriile mâini, Republica Moldova nu reuşeşte sub nicio formă să depăşească „şablonul“ pe care îl are dincoace de Prut: România. Este vorba de evoluţia socială, resentimentul istoric, dar mai ales incapacitatea de a depăşi balastul nolagiei „timpurilor bune“.

Un mult prea mare segment al populaţiei atât din stânga, cât şi din dreapta Prutului încă trăieşte cu această nostalgie, având memoria mult prea scurtă pentru a-şi aminti de adevărata faţă a anilor roşii pe care i-a trăit. Şi această populaţie e gata oricând să aleagă pentru „înapoi“, considerând că i se cere mult prea mult pentru a alege „înainte“.

Imaginile de ansamblu care s-au creat sunt acelea a două entităţi politico-geografice în care segmentul nostalgic al anilor comunismului are încă o mult prea mare putere, dacă nu pe faţă, cel puţin în structuri (cazul României).

Ceea ce pare a fi segmentul politic europenizant oferă o imagine destul de dezolantă: şi la stânga, şi la dreapta Prutului. Coaliţii ce îşi împart mereu ceva şi nu rezistă prea mult la un mic test de stres al reformei, nu pentru că nu ar putea să o facă, ci pentru că nu o vor cu adevărat. Şi de aici incapacitatea de a reprezenta o adevărată alternativă la cei care pe drept pot fi numiţi comunşti sau neocomunişti (depinde la care dintre cele două ţări ne referim).

În România, alternativa la neocomunşiti nu a reuşit să rămână prea mult viabilă în niciuna dintre şansele pe care populaţia i le-a oferit la alegeri. Fapt care se constată şi acum, când coaliţia nu îşi joacă rolul de segment politic reformator, nu pentru că nu ar avea suficiente resurse umane, ci pentru că nu vrea acest lucru, aşa cum o arată, din ce în ce mai pe faţă, pe lângă faptul că are în propriul ADN virusul dezbinării, motivul care blocat puţinele schimbări care păreau că sunt gata să se înfiripe.

Spun că cele două ţări au mult prea multe în comun, datorită a ceea ce se poate constata după o scurtă analiză. E adevărat că Partidul Comuniştilor Moldoveni este primul clasat la ultimele alegeri. Situaţia se datoreză aceleiaşi nostalgii a populaţie, ca şi dincoace de Prut, dar ca să fim corecţi nu numai nostalgiei, ci şi datorită actorilor politici, în general. Vorbim de două poluri politice: pe de o parte, comunştii, pe cealaltă parte, coaliţia celorlalte partide.

Până acum, în lunga perioadă de interimat prezidenţial şi de campanie electorală continuă, pe faţă sau mai mascat, jucătorii politici nu au reuşit să schimbe prea mult percepţia. De dorit este ca aceasta să fie falsă, căci dacă se dovedeşte a fi corectă, Republica Moldova va mai trece printr-o perioadă în care va trebui să aştepte până la clarificarea orientării sale geopolitice: izolare sau deschidere spre Vest.

Eforturile din perioada interimatului au pregătit deja drumul. Important este ca el să fie urmat. Întrebarea care se pune este dacă politicenii (exceptând pe cei din PCRM) vor fi suficient de interesaţi de un adevărat succes. În cifre îl au, căci procentele însumate depăşesc pe cele ale comunştilor, dar e nevoie de abilitate şi voinţă reală politică pentru un succes real.

Testul cel mare pe care aceste partide trebuie să-l treacă este acela al alegerii preşedintelui. De abia atunci se va putea vorbi de o conturare clară a orientării politice a ţării şi apoi se va putea vorbi de voinţa continuării drumului început.

Deceniul pierdut al României

Tom Gallagher este un autor cunoscut pentru mulţi dintre cititorii de lecturi politice şi sociale din România. În articolele sale a reflectat cu multă acurateţe situaţia reală din ţară.

Mi-a căzut în mână una dintre cărţile sale care se referă la ultimii 10 din evoluţia României. Volumul a fost publicat în această toamnă, la Editura All.

Pentru o înţelegere a culiselor relaţiilor dintre autorităţile româneşti şi UE în perioada de aderare şi postaderare, cartea este una dintre cele mai bune surse. Ea explică multe dintre inadvertenţele realităţii politice şi sociale de la noi, pe care nu înţelegem cum de sunt posibile într-o ţară membră a UE. De fapt, explică autorul, această stare este consecinţa împletirii dintre viclenia politicienilor români şi politicianismul interesat şi uneori chiar naivitatea UE.

O rezumare a acestei cărţi mi se pare mult prea dificilă, ea însăşi fiind un rezumat a 10 ani de evoluţii politice şi sociale marcate de interesele unei clase politice autohtone refractare la europenizare şi de lipsa de fermitate din partea oficialilor UE.

Din păcate, eu nu am găsit cartea în varianta originală, adică în limba engleză. Traducerea nu este cea mai strălucită şi nici redactarea nu se ridică la nivelul calitativ al conţinutului. Greşelile abundă în transcrierea textului. Dar toate acestea se pot depăşi pentru o sinteză foarte valoroasă.

Vă doresc lectură plăcută!

Pentru o Românie curată nu doar de gunoaie fizice

După mai bine de 3 luni şi jumătate, timp în care am robotit la site-ul www.romaniacurata.ro, astăzi a fost lansat proiectul condus de Alina Mungiu Pippidi. Proiectul se numeşte „Alianţa pentru o Românie Curată“. O echipă inimoasă, în mijlocul căreia Andreea Pora gesticula, dădea sfaturi şi făcea de toate, în urma căreia am tot revenit asupra „feţei“ electronice a proiectului a pus cap la cap un puzzle bogat şi care promite.

Este încă un proiect care doreşte să implice oamenii, să-i provoce să fie activi la ceea ce se întâmplă în jurul lor, cu banii lor, cu drepturile lor. E ceva generos ca scop, deşi mic ca echipă, dar cu mari speranţe.

Imediat după ce am deschis online site-ul http://www.romaniacurata.ro, au şi apărut primele reacţii, mai evidente fiind ale celor care au participat la momentul inaugural de la sediul GDS, din Calea Victoriei, din Bucureşti.

Deşi cu nervii întinşi la maximum, datorită muncii din ultimele zile, care începea dimineaţa pe la 8 şi se termina pe la 23, am fost destul de bucuros şi parcă m-am mai înviorat văzând deja primele semnale, cât se poate de concrete, în dorinţa mai multor persoane de a se implica în proiect, proiectul fiind unul deschis pentru toţi.

Acum mă voi mai „aşeza“ pentru a putea continua munca la proiect, în mod firesc, fără deadline-ul zilei lansării, ci doar cu mulţumirea că e ceva care merită.

Parlamentarism la fără frecvenţă

Nu mai este o excepţie, ci chiar o modă: opoziţia face parlamentarism la fără frecvenţă. Că vine preşedintele, că se dezbate nu ştiu ce lege, că se asumă o alta, că se discută strategii. Opoziţia găseşte motiv să nu fie prezentă. Cică aşa se face politică de opoziţie.

Întrebarea este în ce măsură astfel această opoziţie poate să mai aducă vreo contribuţie la activitatea Legislativului, măcar şi prin consultare? Căci se ştie că şi de la consultări a chiulit pe aceleaşi considerente.

Şi aşa, un guvern şi o coaliţie cât se poate de poticnită face politică fără ca măcar să aibă o opoziţie măcar de formă. Poate să voteze şi să asume, fără să simtă nici cel mai mic deranj. Opoziţia e într-o perpetuă vacanţă. Dar plătită cât se poate de gras: căci salariul de parlamentar se plăteşte. Cum altfel, dacă nu la zi?

Aşa că nu este clar ce îi preocupă pe domnii care „fac opoziţie“ doar la TV şi nu acolo unde ar trebui. Cu siguranţă nu politica adevărată pentru ţară.

Nu contează subiectele care se vor discuta în parlament. Au motiv să nu meargă: nu-l înghit pe preşedinte, pe Anastase, pe Boc, pe alţii ca ei şi astea sunt suficiente motive ca să nu fie acolo. Dacă opoziţia face politică doar după simpatii şi empatii, e de rău. De fapt nu avem opoziţie. Mai degrabă o grămadă de politruci care latră că vor sus şi tare, dar nu fac nimic.

Şi aşa, a ajuns coaliţia să facă şi să tacă. A, nu e cazul să ne bucurăm, căci nu e vorba, nici aici de adevărată politică, ci de jocuri şi interese. Cam asta se vede.

Vom vedea şi auzi ce le va spune preşedintele parlamentarilor, dar cam ştim cât de mult va rămâne între urechile dumnealor din cele spuse.

Boala cea mai grea a României

Imaginile transmise cu mult fast şi cu „lacrimi“ pe la colţul ochilor jurnaliştilor de la înmormântarea bardului ceauşeştilor au oferit, pentru cine a mai rămas neatins de „recuperarea valorilor“, un fragment al realului crud şi extrem de greu educabil al românilor.

Memoria este scurtă, mult prea scurtă, iar asta ne ucide mult prea multe speranţe încă din faşă.

Privind imaginile cu titlu informativ de la o ediţie de ştiri târzie (nu am dorit să văd nimic din ceea ce se transmitea ca mare ştire de către televiziunile ştiriste, care s-au mutat cu căţel cu purcel la „locul faptei“), am avut o stare de greaţă faţă de nimicnicia şi adulismul de care suferim. Zilele trecute, glumind, spuneam în redacţie că doar salvele militare mai trebuiesc şi Păunescu e erou. Am rămas cu gura căscată când la emisiunea de ştiri, rezumat al zilei, au fost prezentate coloanele de militari care au tras salve.

Toate astea arată cât este de bolnav acest popor şi cât de puţin conştientizează ceea ce a trăit şi trăieşte. Dar mai ales cât de uşor impresionabil este. Nimic din ceea ce ar însemna o judecată rece şi responsabilă, conştientă. Doar emoţie şi uitare, mereu uitare care ne îngroapă mai tare în marasmul trecutului laş al multor decenii de trădare a vecinului, a prietenului, a oricui pentru o „litră de ulei“ sua alte alea.

Mi s-a derulat scurt, în minte, toată această perioadă de 20 de ani de după 1989, când am văzut foştii comunşti învăţându-ne morala, când ierarhi coloboratori ai Securităţii şi preoţi vânduţi, cu glas mieros, ne invitau la iertare (deisgur, se simţeau cu musca pe căciulă), când un golan care a luat arma la revoluţie şi a tras în cine a putut a fost plâns de naţie în timp ce îşi dădea duhul prin spitalele ruseşti, când generali criminali, vinovaţi de genocid sunt plânşi şi trataţi ca regii, înmormântaţi cu onoruri, când oamenii mai trăiesc cu convingerea că e de datoria lor să „spună“ la cine trebuie şi să ştie.

Am urmărit, aceste ultime 3 zile, reacţiile celor care folosesc realitatea online pentru a se informa sau pentru a-şi face cunoscută micimea, mizeria umană: o imensă groapă de lături umane, asta era acest mediu ieri. Un mediu infect, ridicol de barbar prin cei care îşi vărsau produsele cerebrale.

Toţi aceştia, mult prea mulţi, nu văd nimic anormal în toată anormalitatea asta. Iar cei care încă mai sunt conştienţi, mult prea mulţi dintre ei, au dat mâna cu această mulţime, lăcrimând la doliul neamului. Încă un semn că şi intelectualitatea românească, în mare parte, este la fel de bicisnică şi gata oricând să-şi schimbe macazul, dacă e caz de ceva faimă.

Armata a devenit un fel de SRL care oferă servicii de „onoruri militare“ pentru toţi „idolii“, adormitorii de conştiinţă. Nu mai e nimic sfânt, dar totul este sanctificat, mai ales mizeria sufletească. Iar liderii, la fel de inconsecvenţi, elogiază eroi de neam şi „spală“ de păcatele trecutului cei mai odioşi dictatori. Nimic nu mai e de spus sau doar e o trezire la realitate: nu e vorba de a merge mai departe, ci pur şi simplu e nevoie de o reinventare, un punct de pornire pe care l-am tot evitat, de la care să fie altfel, să se gândească altfe, să se vorbească altfel, să se considere altfel totul. Restul e amăgire. Doar cârpeală de petice noi pe haine vechi. Şi s-a văzut cât de rentabil este un asemenea demers.

Aceste evenimente au evidenţiat faptul că mici şi mari, intelectuali şi oameni simpli, politicieni şi afacerişti, clerici şi simpli credincioşi au aceeaşi meteahnă: uitarea pentru ca să evite repararea, acea „îndestulare“ pentru trecut sau reparaţie pentru vină: uman, politic, intelectual, social, religios. Într-un cuvânt: o societate bolnavă din cap până în picioare. Un bâlci ieftin pentru o existenţă mult prea scump plătită de fiecare, dar în inconştienţă.

Dintre aceia care încă mai sunt lucizi, mult prea puţini au spus un cuvânt despre gravitatea situaţiei. Majoriatea, deşi convinşi de asta, au tăcut complici, ca mai totdeauna. Nu cumva să fie afectaţi în „reputaţie“.

Mergând pe un considerent biblic, creştin, considerente la care se face apel aproape devalorizându-le, această mare parte a celor care ar trebui să ia atitudine, întrucât nu vrea să supere pe nimeni şi vrea să se pună bine cu toţi, este cea mai periculoasă. Aceasta este boala cea mai grea de care suferă România: lideri de toate felurile care nu vor să supere pe nimeni. Nişte bătrânei simpatici, buni de citit şi de ascultat, care ne calmează când fiinţa ne spune că nu se mai poate.

A înnebunit lupul! Sau România e chiar cu susul în jos?

Dacă Ceauşescu ar fi fost preşedinte doar 10 ani, ar fi fost cel mai important dintre toţi conducătorii României – nu a spus-o nimeni altcineva decât cel care a condamnat cu câţiva ani în urmă comunismul.

O ţară întreagă cască gura la doliul produs de televiziuni în cinstea „celui de-al doilea Eminescu“, care nu a fost nimeni altcineva decât cel mai important dintre „cântăreţii“ idolatrii ai cârmaciului, care a ratat să rămână în istorie ca cel mai de seamă preşedinte doar pentru că a condus 25 şi nu 10 ani.

Nimic de zis la toate astea… Dacă nu a înnebunit lupul, atunci e sigur că România nu mai e o ţară normală…

Vor fi destui care ar putea gândi că bardul a fost „mare poet“. Da, talent a avut, dar l-a pus în slujba celei mai criminale ideologii pe care lumea a cunoscut-o vreodată. Păcat de talent!

Cât de cuminţi sunt liderii sindicali! De ce oare?

Premieră în istoria sindicatelor româneşti. Acum, nu doar cei care au răbdare să „sape“ după informaţii pot să ştie cam ce ascunde „sărăcia“ liderilor sindicali, atât de guralivi, preocupaţi de sărăcia sindicaliştilor. Prin publicarea declaraţiilor de avere, vajnicii sindicalişti pot vedea şi ei, negru pe alb, sărăcia şefilor lor mult prea iubiţi şi mult prea „interesaţi“ de drepturile lor. Nu mai pot spune că nişte jurnalişti răutăcioşi îi atacă pe singurii „care se mai luptă pentru binele lor“ (se vede al cui bine, acum), aşa cum o spunea, aproape plângând, o protestară din educaţie, arătându-şi fluturaşul de salariu.

O scurtă privire peste aceste declaraţii ne lămureşte imediat de ce sunt acum aşa de cuminţi domnii lideri sindicali, dar aceeaşi privire ne face să ne mirăm cum de stau liniştiţi sindicaliştii reprezentanţi de ei? Acum ar trebui să urle, ori au ajuns să se obişnuiască atât de bine cu sloganele liderilor lor, încât nu pot realiza minciuna din spatele lor.

E o constatare dureroasă a discrepanţei dintre discursurile acestor lideri şi averile pe care le-au acumulat în aceşti ultimi ani. Cert este că ceea ce se vede pe declaraţiile lor arată că activitatea sindicală e bănoasă, nu glumă. Păcat că nu şi pentru sindicalişti, ci doar pentru liderii.

Ţara e un şantier… tomnatic

Îmi amintesc de lungile zile de vară, cu vreme favorabilă construcţiilor şi altor activităţi de acest gen. Străzile decopertate, bulevardele străpunse de şanţuri, şantierele, toate erau cufundate într-o linişte ademenitoare, parcă tolănite la umbră alături de muncitorul cu casca de protecţie trasă pe ochi şi cu sticla de apă sau… după caz alături. Cam asta era atmosfera şi nu numai a oraşului în care locuiesc, ci şi prin alte oraşe pe unde mi-am tărât sandalele care se lipeau de asfaltul moale sau lipăiau prin colbul drumului.

E deja toamnă târzie, acum. „Drumurile“ mă tot duc pe străzi, bulevarde, pe lângă şantiere. E ca la balamuc. Toţi sapă, toţi găuresc, toţi acoperă, şlefuiesc, toarnă, măsoară…, oricum fac zgomot, iar utilajele parcă, parcă sunt posedate de duhuri frenetice, nu de pulsul normal al motoarelor. Ţara e un şantier, domnule, un şantier, dar tomnatic. Ba mai mult, au ieşit şi edilii, care promit, pentru a nu ştiu câta oară, pentru aceleaşi şantiere, că vor fi gata în data x sau y. Ai impresia că se apropie alegerile, deşi mai e ceva timp până atunci.

Îmi aduc aminte de o vorbă din regiunea unde m-am născut. Se referea la „flăcăii“ trecuţi bine de 30 de ani şi care nu erau încă însuraţi. Erau numiţi tomnatici. (Tomnatic era cuvântul folosit şi pentru roadele de toamnă târzie, cele care se culegeau spre sfărşit de noiembrie, chiar spre iarnă.) Apelativul era cam răutăcios, dar mă ajută să descriu mai bine efectele şantierelor târzii, de toamnă. (De aceea, nu e cazul ca vreunul dintre tinerii încă necăsătoriţi să îmi poarte pică! Nu împărtăşesc această convingere.)

De obicei, gura lumii, tradiţionalistă, spunea că „flăcăii“ în cauză vor găsi fetele rămase de la alegerea spre însurătoare a celorlalţi flăcăi. Iar căsniciile lor vor fi destul de fragile sau marcate de răceală. Deci, unii cu ce au plăcut, alţii cu cât s-a mai putut place din ce a rămas, îmi explica, când eram adolescent, o venerabilă bătrână, uitându-se după un tomnatic flăcău, care tocmai ne depăşea pe drumurile patriei.

Şi mă gândesc, în comparaţie, că, teoretic, alegerile celor dintâi erau proiectate pentru mai mult timp. Vorba aia, sperau să trăiască ceva ani. Iar alegerile tomnaticilor erau programate pentru cât a mai rămas. S-ar putea ca asta să fie cea mai bună explicaţie a efectelor lucrărilor de pe drumurile acestei ţări sau de pe bulevardele şi străzile oraşelor. Făcute tărziu, programate să dureze cât se poate de puţin. Aşa, tomnatice, cât să reziste… măcar până la primăvară.