Tovarăş de 2010

În faţa ghişeului unei bănci din centrul Capitalei, 1 octombrie 2010. Este puţină lume în sucursală. La ghişee, deşi mai multe la rând, mai e doar o doamnă în vârstă de peste 70 de ani, după cât am apreciat eu.

Amândoi facem operaţiuni de casierie. Doamna vorbeşte tare. Se aude bine. Probabil că avea uşoare probleme de auz, căci şi casierul a trebuit să repete cu voce ridicată:

– Vreţi să specificaţi ceva pentru tranzacţia asta?

Doamna răspunde prompt, cu voce dârză:

– Da. Tovarşu’ preşdinte de asociaţie mi-a spus că este pentru reparaţia centralei.

În acel moment, toţi casierii au pufnit.

Pentru moment, am crezut că visez sau că m-am întors în timp. Dar, fără să vreau, am pufnit şi eu. Doamna, care era la ghişeul alăturat celui la care stăteam eu, s-a îndreptat spre mine şi a spus răstit:

– Tovarăşe, ce e de râs?

Atât eu, cât şi casierii am început să râdem mai tare. Eu, fără să mă mai pot abţine să nu fiu vpzut, casierii cu nasul sub tejgheaua pretelui transparent al casierie. Casiera mi-a întins hârtia cu mâna la gură ca să nu se vadă că râde. iar eu am părăsit banca răzând de unul singur.

Şi am cugetat: unii nu numai că sunt nostalgici, dar nici nu realizează că lucrurile s-au schimbat. Mai e până la schimbare…