Cât de nociv poate fi ceva care, prin definiţie, ar trebuie să fie bun: religia

Nu a trecut mult timp de la aniversarea catastrofei de la World Trade Center şi au şi apărut tot felul de ameninţări la adresa „necredincioşilor”. Mai nou, SUA au lansat o avertizare cetăţenilor săi, sfătuindu-i să evite pe cât posibil marile oraşe ale UE, care, potrivit unor surse CIA, ar fi vizate ca ţinte ale atacurilor teroriste.

Diferitele filmuleţe şi mesaje care circulă în mediile de socializare prezintă tot felul de motivaţii pentru a-i pedepsi pe „necredincioşi”, după ce un pastor al unei comunităţi creştine din America promisese că va arde Coranul în ziua în care se va comemora atacul de la turnurile gemene.

Toate astea nu au cum să nu invite la o scurtă reflecţie asupra unei realităţi extrem de triste: religia este cea mai folosită armă împotriva celuilalt care nu este asemenea nouă. Şi nu este vorba doar de necreştini împotriva creştinilor, dar şi de membrii aceleiaşi religii împotriva coreligionarilor, care gândesc puţin altfel sau refuză extremismul. Nu este o situaţie care se verifică doar în cazul musulmanilor, dar, cel puţin verbal, este la fel de răspândită şi în cazul creştinilor.

Nu e nevoie de un efort prea mate ca să verifici cum se „talibanizează” limbajul de pe forumurile aşa-zis creştine sau chiar ale unei comunităţi creştine. Clerul, nici el, nu se dă la o parte în a arăta cu degetul.

De fapt, avem de-a face cu o exacerbare, cel puţin la nivel de idee, a extremelor religioase, fapt ce poate duce foarte uşor la conflicte intrareligioase. Impresia care se crează este aceea a unei frustrări din ce în ce mai mari, revărsate în acest „activism” religios.

Ateizarea sau indiferentismul de care se plâng capii religioşi se datorează, în cea mai mare măsură, lor, căci nu fac un efort real de a descuraja acest tip de discurs exclusivist, adesea patronând tot felul de cercuri religioase excentrice, în sânul diferitelor comunităţi.

Dar un astfel de discurs religios este mult mai facil şi cu aspecte aparent mai militante decât un discurs al esenţei religiei: efortul spre dialog, schimb şi întâlnire.

Ceea ce prezint aici este o nimica toată faţă de ceea ce poate oricine constata printr-o mică curiozitate, atât în mediul online, cât şi la „firul ierbii”, adică luând contact cu diferitele religii, confesiuni sau grupuri religioase.