Apetitul pentru risc

Este interesant de observat cum o persoană, după ce depăşeşte anumite riscuri, prezintă o creştere a apetitului pentru risc. Acest lucru este valabil şi în ceea ce priveşte riscul financiar. Dar pentru asta cred că e nevoie de un fler de afacerist.

Zilele trecute, am discutat cu o cunoştinţă care tocmai a ajuns la un nivel financiar care să nu-i mai creeze insomnii atunci când vine perioada de a-şi achita rata. A avut un curaj deosebit, acum mai bine de 3 ani, când, deşi avea un venit mic, prin nu ştiu ce hârtii, a reuşit să facă un împrumut de aproape 100.000 de euro. Aceşti ani, mi-a povestit persoana în cauză, au însemnat o continuă alergătură pentru a câştiga din tot felul de contracte sau prestări de servicii, ca la finele fiecărei luni să ajungă să acopere suma pe care o reprezenta rata lunară, făcând mari sacrificii personale.

După ce mi-a povestit toată istoria celor trei ani de sacrificii, am crezut că va veni cu concluzia-învăţătură că nu trebuie să te întinzi mai mult decât plapuma. Dar, de unde… M-a anunţat că are de gând să mai facă un împrumut pentru o altă locuinţă şi, dacă îi va ieşi, va renunţa la locuinţa pe care a achiziţionat-o, tot prin credit, acum 3 ani.

I-am spus că a avut mult curaj şi a riscat mult să împrumute atunci o sumă aşa de mare, fără să aibă un venit predictibil care să acopere măcar rata. Mi-a confirmat că e adevărat, dar tot vrea să mai facă împrumutul pentru o nouă locuinţă.

Nu am mai avut ce să spun. Nu mai contau argumentele, căci oricum nu prea mă pricep la probleme de risc şi predictibilitate în economie, dar m-a făcut să reflectez că odată un risc depăşit face ca apetitul să crească pentru risc şi nu să scadă.

Dar, mai cred eu, e nevoie de fler de economist pentru asta, nu oricum… Dar există şi conştiinţa asumării riscului de a pierde…, asumat dinainte, sau doar aruncare cu capul înainte? Oare acesta e secretul reuşitei?