Mărţişorul ascuns şi ghioceii din grădină

Încă de ieri, străbătând la pas o zonă comercială a Capitalei, m-am gândit că ziua de 1 Martie nu trebuie să mă găsească nepregătit. Nu sunt neapărat unul dintre ultimii romantici, dar ştiu că această zi este ocazie pentru a-mi arăta recunoştinţa, iubirea şi respectul, dar şi pentru a-mi transmite bucuria că am mai primit darul unei noi primăveri, dar pe care vreau să-l împărtăşesc şi pentru care vreau să mulţumesc.

Am văzut flori, am văzut ceea ce se vrea a mai fi mărţişor, deşi mai nimic nu prea are de a face cu aşa ceva. Dar gusturile nu se discută. Pentru că florile sunt mai uşor de ales, am început prin a căuta un mărţişor. Nu mi-a fost deloc uşor. Am întâlnit tot felul de grozăvii, fetişuri şi minuni (doar artistice nu sau cu valoare de simbol) timp de mai bine de o oră de căutări. Dar, cu toate acestea, comercianţii mi le ofereau explicându-le şi simbolistica… nu ştiu care… poate una de moment.

Am părăsit aleea formată de comercianţi în care oamenii erau forţaţi să treacă, întrucât era singurul spaţiu de tranzit spre zebra de peste bulevard. Am ajuns mai la un colţ de magazin şi am găsit o femeie mai în vârstă care oferea spre vânzare doar câteva mărţişoare, pe care le ţinea ca şi cum nu era decisă să le dea sau nu.

Nu ştiu cine îi era furnizorul, dar am găsit câteva mărţişoare fine, create dintr-o combinaţie de elemente cât se poate de inspirată. Am ales o combinaţie pe care am simţit-o că poate să transmită ceva din ceea ce simt eu că vreau să spun femeii căreia vreau să dăruiesc aşa ceva: ca suport, o aripă minusculă de înger, aripa care m-a ajuta să zbor când aveam aripile mele distruse; un fluturaş lipit peste, sentimentul pe care uitasem să îl mai simt, să mă emoţionez când îmi zâmbeşte un om sau când mă încurajează; o perlă mai mare, valoare pe care o au oamenii şi pe care nu o mai credeam că ar fi; trei fascicule care plecau din ea cu cristale în vârf, ca trei stele, lumina care mi se părea că e doar o himeră când nu găseam motiv să caut, să muncesc şi să cred după ce de atâtea ori am fost minţit. Şi toate aşa de mici, legate cu un firav şnur de alb şi roşu.

Şi am plecat mai departe, cu mica pradă şi cu zâmbetul femeii care mi-a vândut-o: „Şi mie îmi plac acele mărţişoare! Am modelul de mult…”.

Şi pentru că mai doream să spun un lucru pe care mărţişorul nu îl avea în repertoriu, şi anume că atunci când mi-a fost cel mai frig între oameni, cineva m-a făcut să simt din nou căldura: am cumpărat nişte ghiocei, atât de gingaşi, dar care cresc şi sub frigul zăpezii. Nu i-am luat de la o florăreasă „de meserie”, ci de la o doamnă care a venit de la ţară (după straie şi după spuse, şi care nu avea loc printre cele din breasla obişnuită, ci undeva pe un suport de flori de stradă), de unde culese nişte ghiocei de sub zăpada din grădina ei, mi-a spus ea. Şi nu avea mulţi, ci doar o găletuşă, dar erau din grădina ei. Nu striga că are ghiocei şi că are şi oferte, doar îi arăta ridicând uşor găletuşa spre trecători. Am luat câţiva, atât de firavi, verzi şi albi.

Şi am plecat să ofer, să spun ceva ce de multe ori simt să o spun.