În extensia „ciocnirii“ lui Huntington

Destul de târziu, dar am reuşit să citesc şi eu cartea Ciocnirea civilizaţiilor a lui Samuel. P Huntington. Până mai ieri, doar auzisem multe şi citisem la fel de multe despre această carte, dar încă nu reuşisem să o studiez. După ce am parcurs-o, am regăsit în ea extrem de multe adevăruri legate de dinamica conflictelor, dar mai ales a raportului dintre civilizaţii.

Chiar dacă cartea, în prima sa parte, ar putea să rănească pe protocroniştii români care ar mai putea fi în viaţă, ea invită, totuşi la multă reflecţie, căci aici se atinge un subiect sensibil al reflectării în civilizaţie a religiei (şi invers este valabil), unde influenţa este mereu obligatorie. Tocmai această influenţă este aceea care crează „graniţele” civilizaţionale sau „faliile” de conflict. De fapt, demonstrează vitalul raport dintre ceea ce numim civilizaţie cu ceea ce se defineşte ca religie.

De la raport se continuă discursul în restul cărţii referitor la echilibre şi „conflicte“, având ca bază acelaşi ingredient: religia. Fără a fi nevoie de o profundă analiză, se înţelege de la sine că pentru Huntington, religia este una dintre cele mai importante componente civilizaţionale şi că ea joacă un rol fundamental în „ciocnirea“, în întâlnirea dintre două civilizaţii şi că, la nivel geografic, aceste întâlniri crează zone sensibile, pe care acelaşi autor le numeşte „falii“, termen preluat din geologie care denumeşte zone geologice extrem de dinamice.

Am numit acest post În extensia „ciocnirii“ lui Huntington tocmai pentru a putea trece la ceea ce Huntingotn nu enunţă, dar obligă să se înţeleagă: rolul religiei în „ciocnirea“ civilizaţională. Ceea ce se realizează prin această carte, care a avut la origine un articol cu aceeaşi temă dintr-o publicaţie americană semnată de autor, este tocmai o imagine cât se poate de realistă, poate cea mai realistă până acum, a ceea ce reprezintă şi creează religia.

În extensia propusă, vreau să planez doar puţin asupra fenomenului religios şi să arunc „un ochi“ în „ograda“ religiilor în parte. Nu, nu o analiză, ci doar o observaţie: fiecare religie, dar fiecare (măcar dintre cele mai mari şi prezentate şi de Huntington în cartea sa) are ca finalitate „implementarea“ regulilor sale, a legilor sale. Or, ca pivot al legilor fiecărei religii stă tocmai binele, tradus în varii forme.

Urmând firul istoriei, putem, lesne observa tensiunea care a existat şi există mereu în tendinţa spre acest bine, dar mai ales se poate recunoaşte tensiunea conflictuală atunci când religiile se întâlnesc. Dacă Huntington vorbeşte că în tensiunea dintre civilizaţii care se dezvoltă şi intră în conflict între ele factorul religios este esenţial, din punctul de vedere al fenomenului religiei putem spune acelaşi lucru: în dezvoltarea şi înţelegerea proprie apar aceste tensiuni, deşi punctul central este acelaşi – binele. În consecinţă, problemele apar în modul de înţelegere al acestuia şi de identificare. Dar de la identificare se face un pas mai departe: propunerea sa către celălalt – excludere sau dialogare. În ce mod se realizează acest lucru? Or, asta depinde de un alt factor: în ce mod este el realizat în propriul vad religios.

Iată că, în extensia analizei lui Huntington, se poate vorbi extrem de serios despre această realitate, în care religia – deşi populaţia devine pe zi ce trece mai secularizată, ea este totuşi influenţată şi definită radical, nu în mod obligatoriu de religie, dar de religios – cel puţin ca realitate difuză, se activează în stări critice sau de sensibilitate, în situaţii de „falie“.

Însă această realitate, verificându-se la nivel universal, arată că la nivel de indivizi are aceiaşi caracteristici. Cu siguranţă că această temă ar trebui să reprezinte o serioasă preocupare pentru reprezentanţii religioşi ai indiferent cărei religii. Cel mai adesea, ei sunt factorii care pot influenţa menţinerea echilibrului sau escaladarea sensibilităţii conflictuale dintre indivizi sau comunităţi.

Şi în această cheie, merită citită cartea lui Huntington.