Ceangâii: o populaţie a cărei istorie poate sluji cauze

Azi, 8 martie, un cunoscut care îşi are ID-ul de messenger pe lista mea de contacte, în momentul în care m-a sesizat ca fiind online, mi-a dat o mare veste: „Studiez ceva despre cenagâii din Moldova“(!). Pentru cei care nu ştiu despre ce este vorba, pot să specific doar că vorbim despre o populaţie răspândită în mare parte în zona de la Siret spre vest a Judeţului Bacău şi o mică parte a Judeţului Neamţ, dar în acest judeţ din urmă populaţia respectivă doar în extrem de mică măsură mai vorbeşte idiomul specific ceangâilor. Nu vreau să fac aici precizări cu privire la limba cu care pare să se înrudească acest idiom şi nici cum s-a ajuns ca această populaţie să vorbească astfel, căci piaţa este inundată de tot felul de „studii“ despre asta.

Cert este că peste 95% din această populaţie este de confesiune romano-catolică, dar asta nu a simplificat lucrurile, ci mai degrabă le-a complicat, întrucât în dezbaterile despre apartenenţa etnică a acestei populaţii temei etnice i s-a adăugat şi aceea confesională. Iar acest lucru nu a făcut decât să dea apă la moară celor care sunt de părere că sunt înrudiţi cu ungurii şi să dea bătăi de cap reprezentanţilor Bisericii Catolice cu sediul la Iaşi în efortul de a demonstra contrariul.

Eu însumi sunt originar din acea regiune, chiar din inima acelei regiuni, nu neapărat din cea mai importantă localitate, dar geografic, atât la sud, la nord, cât şi la vest sunt localităţi mari care vorbesc idiomul amintit.

În 2000, când fusesem repartizat la Bucureşti, după ce terminasem facultatea, se desfăşurau la Bacău nişte dezbateri pe tema apartenenţei ceangâilor. În instituţia în care lucram, am fost vizitat de un monsenior de la Iaşi (tilu ierarhic şi onorofic în Biserica Catolică acordat unor clerici pentru merite deosebite) să mă alătur dezbaterilor. Deşi eram la o cină de curtuoazie, am răspuns destul de răspicat: aceste dezbateri mi se par a fi, în mod cât se poate de clar, o bătaie între două haite de lupi pentru un ciolan de care trag, fără ca acesta să poată să-şi exprime opţiunea.

Nu a fost prea măgulitoare remarca mea, dar i-am explicat că asta am simţit dintotdeauna atât din partea unora (adică partea maghiarizantă), cât şi a altora (partea românizantă, compusă din reprezentanţii Episcopiei de Iaşi şi ai unor instituţii publice băcăuane). Nu am putut să fiu mai tranşant, căci eram angajat al instituţiei la care monseniorul putea oricând apela pentru a-mi „tempera“ sinceritatea.

Cert este că dezbaterea este foarte veche şi reînvie în momente dificile şi nu când lucrurile merg bine. Au fost discuţii încă din secolul XIX, dar care au devenit foarte frecvente imediat după revoluţie. Până atunci au apărut cărţi scrise şi de o parte şi de alta. Oricum, rădăcinile dezbaterilor sunt mult mai profunde şi interesele mult prea mari pentru a putea aici să le înşirăm.

Cert este că nicio parte nu are ca scop neapărat binele acestei populaţii cu o tradiţie deosebită. Dacă partea maghiarizantă s-a folosit de metode financiare pentru a-şi face intrarea în sânul acestei populaţii, nu putem spune că partea română s-a spetit în efortul de a face ceva pentru aceşti oameni.

Şi situaţia este mult mai veche. Profitând de lipsa de interes a statului român pentru aceşti oameni, partea maghiară s-a străduit încă din perioada interbelică să facă şcolarizare în limba maghiară în aceste localităţi. De unde şi faptul că mulţi locuitori ai zonei au frecventat, cel puţin o parte din primii ani de şcoală, cursurile în limba maghiară. Destul de târziu, statul român a introdus predarea în limba română. Şi este vorba de Judeţul Bacău, nu de judeţe din Transilvania.

Şi aceşti oameni, ca oricare alţii, doreau să-şi şcolarizeze copiii şi au apelat, în consecinţă, la forma de învăţământ care le era mai la îndemână. Cu toate acestea, nu înseamnă că membrii acestei populaţii erau prea respectaţi de etnicii maghiari şi secui, ci erau numiţi „popor îngenuncheat“ sau „fără ţară“, dar o traducere mai strictă ar suna cam „fără rădăcini“. Cel mai cunoscut termen este acela de bozgor şi la robolt nep (folosesc transcrierea românească, fără a apela la scrierea maghiară. Nici după revoluţie nu s-au schimbat lucrurile.

Partea românească, chiar şi mulţi reprezentanţi ai Bisericii Catolice cu sediul la Iaşi, care veneau spre a lucra ca preoţi în acest comunităţi din alte regiuni ale Moldovei, îi numeau pe localnici boanghină şi adesea copiii erau umiliţi la şcoală că au probleme cu pronunţia lui â sau î sau cu genurile gramaticale.

Deşi mă aşteptam ca după 1990 dezbaterea să capete un caracter mai ştiinţific şi mai matur, interesele de ambele părţi au deturnat discuţiile, de cele mai multe ori, spre întâlniri sterile şi lupte de control asupra acestor comunităţi. Între multele evenimente, nu trebuie uitate cele de la Cleja, Luizi-Călugăra, Pustiana, Balcani, Frumoasa, Coman etc. Asta ca să amintesc doar de cazurile de care s-a vorbit mult în presa locală băcăuană şi uneori în presa centrală.

Pe lângă lupta din partea diferitelor ONG-uri maghiare, cu substrat politic sau nu, au intrat în horă şi reprezentanţi ai Bisericii Catolice de limbă maghiară, oficial sau neoficial. Iar la toate astea nu a întârziat răspunsul din partea autorităţilor locale, dar şi din partea Episcopiei Catolice de la Iaşi în jurisdicţia căreia (din punct de vedere bisericesc) se află aceste localităţi, în mare parte catolice, unele chiar în totalitate.

A fost nevoie de o dezbatere, dar problema este că aceasta a fost făcută superficial şi fără a ţine seama prea mult de oamenii despre care este vorba. Aceştia s-au trezit la mijloc, fără măcar să fie întrebaţi cine sunt sau dacă ştiu despre conflictele ale căror subiect sunt.

De aceea, am recomandat d-lui care m-a interpelat azi să analizeze mai critic sursele pe care le citeşte şi dacă e aşa interesat să facă o vizită în zonă, pentru a-şi face şi o părere personală. Cât despre studii istorice şi etnologice, e nevoie şi aici de şi mai multă prudenţă şi reţinere în a accepta scrieri atât ale uneia cât şi ale celilalte dintre părţi.

Până la nişte studii „sine ira et studio“, nu ar strica să se vorbească mai mult cu aceşti oameni decât despre ei. Dar cum spiritul balcanic se dovedeşte a fi mereu mai pasional decât cerebral…, va mai trebui să aşteptăm.