Prima pagină > Via temporis > Ghioceii de duminică

Ghioceii de duminică

O lună de martie rece, cu soarele său alunecând încă timid dincolo de ceţurile reci ale subcarpaţilor. El a văzut în grădina unui prieten ghiocei care deja erau aproape cu floarea trecută, dar şi aşa l-a rugat pe acesta din urmă să-i dea vreo trei. I-a luat şi i-a învelit într-o hârtie ca pe cine ştie ce comoară şi i-a aşezat în penarul din geantă, pe care l-a golit mai înainte de pixuri şi creioane. Nu a mai stat mult, ci a plecat repede spre casă ca şi cum cine ştie ce treburi importante l-ar fi aşteptat.

Sosind acasă, a văzut-o pe mama care, ca de obicei, la ora aceea, pregătea mâncarea. Dar ea o pregătea mereu în mod solemn, încât ora serii în care anunţa că trebuie pregătită masa venea mereu festiv, deşi în simplitate. Ştia că mama nu este o fire obişnuită cu lucruri „moderne” şi de aceea avea emoţii ca la primul premiu I pe care l-a primit la şcoală. S-a oprit lângă soba fierbinte şi scotocind precipitat a scos penarul, gest care a atras atenţia mamei. Aceasta, neînţelegând ce vrea să facă băiatul cam mic de statură pentru vârsta lui şi slăbănog, nu a zis nimic, ci a aşteptat în linişte cu lingura de lemn suspendată deasupra ceaunului.

Băiatul a scos ghioceii din penar, i-a întins mamei şi, ca şi cum ar fi făcut cine ştie ce boacănă, a fugit repede în cealaltă cameră, unde a început să să dezbrace de hainele de şcoală. Nu a văzut care a fost reacţia ei.

Uitase deja de ghiocei, când, a doua zi, mama l-a chemat şi i-a arătat, sub o statuie a Fecioarei, un păhăruţ în care erau cei trei ghiocei.

– Nu s-au ofilit încă şi îmi plac atât de mult. Şi l-a sărutat pe frunte, gest pe care nu ştie dacă l-a mai văzut la ea de curând, nu pentru că nu îl iubea, ci viaţa aspră o făcea ca doar marile presiuni ale inimii să provoace asemenea tandreţi.

În acel moment, s-a hotărât că îi va sădi şi el ghiocei pentru mama în grădină. Duminica următoare, cu alţi doi băieţi s-au decis să plece departe spre culmea subcarpaţilor. I-a cerut mamei voie spunându-i că ar dori să-i facă o mâncare de grâuşor şi pentru asta să-l lase să meargă în pădure.

Odată acceptul primit, a plecat, însoţit de cei trei, spre o zonă cunoscută ca fiind locul în care sunt mulţi ghiocei. Şi nu era aproape. Au străbătut peste 9 km, dar au găsit ghioceii, care, aici, din cauza înălţimii, de abia răsăreau din zăpadă. A cules florile, a cules mai ales mulţi bulbi pe care i-a împachetat în pământul reavăn de pădure.

După ce au cules de pe malurile pâraielor grăuşor, au plecat spre casă, dar drumul nu i s-a părut prea greu, deşi lung, pentru că avea un dar pentru mama.

Ajuns acasă, i-a dat ghioceii fără bulb, aşa de mulţi încât mama a trebuit să îi pună într-un vas lat ca să încapă, un fel de bol. Apoi a rugat ca să îi permită ca lângă prunul cel cu fructe foarte dulci din grădină să poată să încercuiască un mic loc pentru el.

Mirată, mama totuşi a acceptat şi i-a promis că va lăsa locul acela aşa cum el îl va încercui. Deşi duminică, a căutat câţiva ţăruşi, plasă din sârmă şi a făcut un fel de ţarc plecând de la trunchiul prunului. A săpat pământul umed şi a făcut un fel de strat. A plantat fiecare bulb aşa cum văzuse că mama plantează ceapa măruntă. Şi a vegheat, cu răbdare… şi se părea că uitase.

Şi i-a oferit mamei ghiocei proaspeţi, de sub vrejile cu care acoperise toamna pământul din micul lui ţarc. Era din nou martie. Şi au fost mai multe luni de martie în care a oferit ghioceii care creşteau acolo şi care se înmulţiseră încât frunzele lor stăteau aglomerate ca firele de iarbă.

Şi este martie, după 24 de ani, şi mulţi trecători, pe care îi vede, de la fereastra biroului în care lucrează, deasupra unui mare bulevard al Metropolei, poartă în mâini flori de toate felurile, dar îi vede cel mai bine pe cei care care au mici buchete sau coşuleţe cu ghiocei.

Face un gest ca şi cum ar oferi şi el câteva fire de giocei unei persoane, dar se reaşează la birou şi priveşte departe visând. Ştie că ghioceii au crescut lângă prunul cel bătrân şi mamei lui îi plac. I-a spus asta de mai multe ori. Dar în tot acest timp un zid a crescut între el şi mama: distanţă şi o durere a neînţelegerii alegerii lui, amplificată şi de mulţi dintre aceia care au dorit să-l facă să sufere. Şi pentru că le era mai greu să ajungă la el, au făcut-o pe ea să sufere, care, singură, dar şi pentru simplitatea inimii şi încrederea nemărginită în oameni, era mai vulnerabilă. Şi asta a făcut şi mai greu ca ea să îl înţeleagă. O suferinţă comună, şi a lui, şi a ei. Dar, totuşi, ce bine ar fi să poată să îi ofere ghioceii din ţarcul făcut duminica.

Depărtarea i se pare că nu înseamnă nimic, în comparaţie cu acea neînţelegere care îi desparte încă, deşi ştie că mama îl iubeşte, cum de altfel şi el o iubeşte şi adesea ar dori să spună cuiva că îi este dor de ea, dar e convins că e prea greu ca cineva în afară de ei doi să înţeleagă situaţia în care ei se află.

Dar ştie că ghioceii sunt acolo şi că mama îi pune în păhăruţ, pe masă sau sub statuia Fecioarei. Şi apoi ea ştie că el a plantat ghioceii în acea duminică, pentru că ei îi plac. Şi el simte că atunci când îi culege mama mai are în inimă cel puţin acea iubire a lui de atunci.

Acum e martie, când mama trebuie să culeagă singură ghioceii. El, în biroul lui, se ridică de pe scaun, cu un gest ca de copil întinde o mână ca şi cum i-ar oferi el ghioceii. Dar, ca trezit, zâmbeşte oftând. Adună lucrurile şi, deşi sunt deja vreo 3 ore de când colegii lui au plecat de la birou, nu se grăbeşte. Cu toată depărtarea şi lipsa întâlnirii cu mama, se simte ca şi cum el ar fi oferit direct acei ghiocei. Şi apoi i-a sădit el, gândeşte, zâmbind uşurat. Şi ştie că mama lui nu a uitat.

Mai ştie că va veni şi acel martie când va fi lângă prunul cel bătrân şi va culege el ghioceii din nou.

În drum spre casă, fără să se gândească anume la asta, a cumpărat un bucheţel de ghiocei. I-a oferit soţiei care i-a deschis uşa alintându-se ca un copil. Dar văzând ghioceii pe care îi întindea tremurându-i mâna, i-a spus:

– Îmi plac atât de mult ghioceii şi am să-i pun în păhăruţ.

Şi a zâmbit din nou închipuindu-şi acel martie în care va oferi ghiocei şi mamei, şi ei. În acel martie în care se va înţelege ce s-a întâmplat şi fiecare va şti că niciunul nu a încetat să iubească pe celălalt.

  1. Celia Land
    23/03/2010 la 13:43

    Candva, candva, ne invata ca parintilor trebuie sa le spui ca-i iubesti atata timp cat sunt in viata. Ca trebuie sa le bucuri inimile cu prezenta ta, tot atata timp.
    Ca regretele venite dupa ce acestia nu mai sunt nu-si mai au rostul.
    Sa fie si acest lucru unul dintre acele lucruri pe care acel cineva ne-a invatat si se pare ca intre timp le-a uitat?

    • bernardnoghiu
      23/03/2010 la 13:48

      Nu pentru toţi e la fel de uşor să facă diferenţa între un eseu şi realitate.

      • Celia Land
        23/03/2010 la 14:05

        Cam asa, din pacate.
        Se pare ca am auzit prea multe eseuri pe care le-am crezut adevarate.
        Pacat

  2. 23/03/2010 la 14:12

    Asta nu are fi mare pacat, daca nu v-ati bloca doar la unele dintre aspecte. Dar cum traim intr-o lume in care totul se izoleaza de context… Nu trebuie sa ne mire. Si chiar faptul ca ne ascundem sub tot felul de nickname-uri… e tot ceva ce tine de asta.

  3. 23/03/2010 la 16:08

    @Celia Land: Si pentru ca m-ati facut curios, doar pentru faptul ca va ascundeti in spatele unui nickname, am cautat dupa IP de acces si am ajuns la MEDIPLUS. Adica ati accesat pagina mea de la sediul acelei firme. Vedeti? Ce rost mai are nickname-ul? Eu prefer dialogul intre oameni cau au nume si nu doar nickname-uri. Si acesta a fost un alt motiv pentru care am urmat amprenta electronica pe care a lasat-o mica dvs. calatorie prin spatiul net.
    Cu bine.

    • Celia Land
      23/03/2010 la 16:27

      Chiar sa fiu sincer si sa va spun ca v-am admirat foarte mult si acum mi-e greu sa va mai vorbesc in mod direct?
      Oricum nu cred ca nicknameul v-a deranjat.
      Va doresc numai bine

      • bernardnoghiu
        23/03/2010 la 16:35

        Nu m-a deranjat. Dar, repet, imi place sa vorbesc cu persoane care pot fi numite. Numele este primul pas al dialogului. }n limba romana, nickname se traduce cel mai bine cu pseudonim. In consecinta, avem doar un pseudo dialog. Nu vreau sa merg mai departe, urmarind amprenta electronica, pentru a ajunge si la numele persoanei. Chiar nu conteaza. Cat priveste cu „v-am respectat“, nu poate cantari nimic si nu incalzeste pe nimeni, daca nu creaza decat resentimente, conditionate de alegerile persoanei sau de judecatile noastre.

  4. Adriana Macsut
    29/03/2010 la 13:28

    Am accesat acum cateva minute povestirea si am citit-o cu fascinatie. Va felicit.

    • bernardnoghiu
      29/03/2010 la 13:33

      Mulţumesc Adriana. Sun încercări de eseuri! Dă, te rog, mai departe. Mă ajută părerile altora.

  1. 02/01/2011 la 17:12

Lasă un comentariu